Din lateral: comunismul românesc și dosare ale Securității

Arhivele Securității – fie și numai ceea ce este „la liber” pentru cercetare – sunt în măsură să asigure materie pentru zeci de ani de investigație științifică de acum înainte. Vor fi cu siguranță – și acestea sunt efecte necesare care derivă dintr-o statistică a numerelor mari – și (încă) numeroase surprize de natură morală. Unele dintre acestea – pentru mediile culturale, cel puțin, cu precădere pentru zona de vest a țării – este probabil să apară într-un viitor nu foarte îndepărtat.

O atare situație – evidentă și, îmi vine să spun, chiar fatală – implică automat și faptul că în acest „ocean” de informații (punctual: și de informări & dezinformări) se găsește deja o cantitate cu adevărat uriașă de detalii care așteaptă să fie „înviate”, studiate, contextualizate, coroborate. În privința utilizării – sau, mai precis, a unei bune utilizări – a acestor suite de puzzle-uri care sunt risipite prin tot felul de dosare ale Securității, avem, iată, relativ de curând, un exemplu foarte relevant sub forma unei cărți scrise alert, cu nu puține pasaje savuroase. Volumul „Râsu’ plânsu’ în arhivele Securității” – al cărui autor este Toma Roman jr., publicat la Editura Vremea (o editură care deține un portofoliu semnificativ de titluri ce explorează acest univers întunecat, dar și foarte ofertant, al documentelor care ne parvin din arhivele Securității comuniste) – explorează, din lateral, câteva dintre detaliile marilor narațiuni ale comunismului românesc și, de asemenea, aduce la lumină, din același sistem de referință al istoriei (relativ) recente o serie de „povești” (sau de detalii ale unor povești) mai puțin cunoscute.

Pe de o parte, „să muncești cu documentele din arhivele Securității e ca și cum ai căuta pepite de aur cu o sită într-un râu plin de mâl. Cu toate că, în general, Securitatea era la fel de absurdă, brutală și ineptă ca și epoca în care a funcționat, ea era și o structură închistat-birocratică. «Băieții» erau mari fabricanți de maculatură, roteau aceleași informații, redactate în limbă de azbest, de sute de ori, considerau drept victorii epocale variate răhățișuri și inutilități”, afirmă Toma Roman jr. (care menționează, de data aceasta despre sine, că „habar n-am dacă sunt un istoric metamorfozat în jurnalist sau invers, un jurnalist care se crede istoric”). Pe de altă parte, notează autorul acestei cărți - un iscoditor, un scotocitor: „Am încercat să aduc la lumină situații uitate de multă vreme, personaje tenebroase, abuzuri ale regimului totalitar, să «pun în valoare» delatori ordinari care după 1989 au făcut pe «fetele mari». Mi-am dorit să dovedesc complicități, vulnerabilități și șantaje din interiorul nomenclaturii, să demonstrez falsuri ale istoriografiei comuniste. De multe ori am găsit situații de un umor negru, care dovedesc cât de «performant» era «brațul armat al clasei muncitoare»”.

Când se spune numai „carte” despre volumul lui Toma Roman jr. nu se spune, în nuanță, tot adevărul, pentru că formula „carte” – deopotrivă generoasă și (prea) generală – nu face vizibilă o anumită particularitate care sporește (dublează) forța de sens a acestui op. „Râsu’ plânsu’ în arhivele Securității” este o carte-instalație, pentru că, alături de fragmentele de istorie scrise efectiv de autor, există în acest volum (și anume, într-o semnificativă proporție care tinde să ocupe spre două treimi din carte, ca întindere) o antologie de documente brute / directe; există, deci, alături de discursul auctorial, un anumit discurs al acestor documente care întărește, pentru fiecare secțiune a cărții, povestea spusă de Toma Roman jr. Sunt, mai precis, documente din specii precum: fotocopii ale unor fragmente de dosar, rapoarte scrise de mână, note informative, note de evaluare, fotografii rare. Implicația imediată a faptului că avem de-a face cu o carte de tip „compozit” este aceea că volumul în discuție e unul multietajat, cu alte cuvinte, că avem o carte – și o schiță de istorii ale comunismului românesc – în straturi”. De altfel, dimensiunea „multilevel” a cărții „Râsu’ plânsu’ în arhivele Securității” este asigurată și de stilistica materialelor „puse în joc”. Documentele auxiliare textelor domnului Toma Roman jr. (cum spuneam, documente impresionante – și ca număr, și ca semnificație) au forța lor specifică de discurs, dar duc după sine și limitele bine-știute ale unui document de arhivă. Lângă ele, mai ales împreună cu ele, avem opțiunea de discurs a autorului pentru scenariile sale narative cu substrat istoric – sunt texte în mod evident mai libere în expresia lor stilistică, uneori jucăușe sau chiar, cum s-ar spune, „despletite”, cu umor și ironie în ele. Sunt texte care merg cu succes spre un aranjament narativ de tip publicistic. Iată numai un exemplu scurt (compus din numai patru fraze) – extras din secțiunea cărții care e dedicată copilului din flori al lui Horia Sima: „În 1954, Mișcarea Legionară din exil era zguduită de un imens scandal. Însuși comandantul Horia Sima era acuzat că, profund creștinește, a coțăit nevasta unui camarad care-l găzduia la Paris. În urma acestei operațiuni, doamna respectivă rămăsese cu burta la gură. (...) Practic, de la adulter, exilul legionar se împărțise în două tabere care nu s-au mai reconciliat vreo­dată, ajungându-se la violență fizică între ele”. Ei bine, ca să închidem o buclă, această linie narativă pe care o ține Toma Roman jr. este copios – și admirabil - susținută de documente (în cazul de față, dar e o situație excepțională, nu regulă – un singur document ce rezumă mărturia unui fost primar legionar) care dau încadramentul specific „documentelor” de uz intern ale Securității românești.

Iată, în survol, care sunt „personajele principale” ale micilor istorii scrise de Toma Roman jr. (și, desigur, ale documentelor care subîntind și încheagă acestei istorii): Gheorghe Ivănescu (sau Iusuf Amza, sau Gheorghe Ivanov) – un mare călău comunist din Balcani; Agârbiceanu-Arghezi (și o interceptare telefonică de tip urmuziano-caragialesc); „misionarii discreți” (nu în sens religios) ai BOR (cu un mic studiu de caz: arhimandritul Justinian Dalea); Andrei Ascher – evreu mason condamnat la moarte; Ioana Cacip-Sussman, nume de cod „Ana Corbu” – o „cârtiță” a Securității detașată în Occident și recuperată, după 1989, de Ion Iliescu; deconstrucția unui fake al propagandei comuniste – partizanii din grupul „Carpați”; Mathias Rust – și povestea sa senzațională despre cum a reușit să scoată cu avionul Cessna 206 din România etnici germani; probabilul șantaj la care a fost supus Emil Bodnăraș de Nicolae Ceaușescu (faptul că Bodnăraș avea un frate SS-ist); înfierările comuniste „cântate” de Nicolae Herlea în anii 1960; Eftimie – veriga dintre Ceaușescu și Iliescu (nepotul lui Eftimie); Romulus Lusting, aviator solidar cu regimul comunist – piesă esențială în dosarul „Tămădău”; doi veterani ai masoneriei române – turnători la Securitate (Nicu Filip și Vladimir Boantă); Ion Șoneriu (în dosarul căruia sunt mai multe detalii despre foarte probabilele negocieri dintre regele Mihai și Nicolae Ceaușescu cu privire la contravaloarea palatului de la Săvârșin, a unor tablouri valoroase și a unor bunuri pe care Mihai nu apucase să le ia din țară după plecarea sa forțată din decembrie 1947); Pincu Solomonovici – adică Paul Pruteanu (tatăl lui George Pruteanu) – și dedesubturi numeroase care trimit la o altă identitate decât cea îndeobște cunoscută (agent sovietic? – semnul de întrebare e și în titlul capitolului din carte); Horia Sima și copilul său din flori cu implicații radicale în diviziunea Mișcării Legionare din exil; Tony (Anton Vințan) – românul cu nenumărate identități; Ionel Neamu – sau agentul „Vomă” – și tribulațiile acestuia; Mihail Wieder – rabinul devenit preot misionar creștin-ortodox.

Povestiri care dau, în sumă, conturul unei puneri-în-abis a comunismului românesc, fragmente despre oroare în fond (dar și despre un comic de situație care atinge uneori și cote ale absurdului), carte care intră, cum spuneam, „din lateral” în materia (totuși, în mod fundamental, urât mirositoare a) comunismului românesc, piese ale unui volum care pot sta și ca un șantier pentru un proiect mult mai amplu executat în aceeași linie de discurs pentru care optează dl Toma Roman jr. (apropo – căci nu e puțin lucru – un povestaș!), narațiunile (documentate în multiple sensuri) din „Râsu’ plânsu’ în arhivele Securității” sunt și un răspuns tonic, încurajator la diversele reacții defensive/ defetiste cu privire la gradul de interes pe care îl (mai) pot suscita arhivele Securității. Când ești bine orientat, atent, curios, bine plasat, când pui în joc atâta pasiune și inteligență, a intra în documente cu acest specific – a intra în labirint, de fapt – nu poate fi deloc arid, deloc plictisitor, deloc demodat. Dimpotrivă! //