Pe aceeași temă
Toma T. Socolescu (1883-1960), probabil cel mai important arhitect prahovean din perioada interbelică, a cunoscut şi el rigorile Primului Război Mondial. Era numai copt pentru serviciul militar, având 33 de ani în momentul în care România intra în război, după doi ani de neutralitate, în care ar fi avut timp să se pregătească şi să tragă anumite învăţăminte, observând evoluţiile de pe celelalte fronturi. Iniţial, Socolescu a făcut parte din Regimentul 47 Infanterie, comandat în Moldova şi de celebrul istoric, militar, genealogist Radu R. Rosetti, ulterior fiind detaşat la un regiment CFR din Bucureşti.
După ce sorţii războiului nu ne-au mai fost favorabili, s-a pus problema aruncării în aer a podurilor din Oltenia şi Muntenia în ideea de a încetini ofensiva Puterilor Centrale - misiuni dificile, la care era nevoie de personal cât de cât specializat. În memoriile sale (Amintiri, București, Editura Caligraf-Design, 2004), el descrie pe larg momentele trăite, cât de rapid s-a trecut de la extaz la agonie. „Am trăit în primele săptămâni ale războiului clipe de mare entuziasm, pierderi puţine şi înaintare vertiginoasă în inima Ardealului..., dar au sosit şi zilele tragice, când tot ce visasem, toate speranţele ce ne făurisem în timpul neutralităţii, mai ales, se spulberaseră.“ Socolescu habar nu avea cum să arunce în aer poduri, el ştiind doar cum să le construiască, fiind trimis să dinamiteze podul peste Argeş, al şoselei care ducea spre Alexandria. „Timpul cât am zăbovit la acest pod a fost de o covârşitoare tristeţe. Oamenii se scurgeau din toate satele şi târgurile din spatele frontului către Bucureşti, înnebuniţi de spaimă, urcaţi în căruţe şi pe jos, cu tot avutul ce putuseră lua, în grabă, cu copii, femei şi moşnegi, chiar şi cu morţi la capul cărora ardeau lumânări şi pe care nu-i putuseră îngropa.“ Nereuşind să arunce podul în aer, a aşteptat venirea unei alte echipe de genişti, care a avut mai mult succes. Învăţând procedura, şi Socolescu a contribuit la dinamitarea altor poduri şi podeţe, trecând prin Bolintin, Ploieşti şi Buzău, distrugându-l şi pe cel de la Urziceni, peste Ialomița.
Socolescu a ajuns la Iaşi, unde a remarcat suprapopularea fantastică, dar şi ravagiile pe care le făcea tifosul exantematic. „Mureau cu duimul şi militari, şi civili, şi doctori... La Divizia I-a, unde fusesem detaşat, au murit nu mai puţin de 6.000 de ostaşi de nu se prididea cu îngropatul lor... Soldaţii morţi erau duşi despuiaţi într-o cameră a cimitirului satului şi, când groapa comună era terminată, doi camarazi de-ai lor îi aruncau în groapă, şi, cum erau complet înţepeniţi de gerul din acea iarnă grozavă cum n-am mai pomenit la noi, sunau ca lemnele; îmi răsună în ureche şi acum acel zgomot sinistru.“ Înaintea armistiţiului de pe front, lui Socolescu i se ordonase să ridice o casă pentru Prinţul Carol (viitorul rege Carol al II-lea). După Armistițiul de la Focşani, din 26 noiembrie/9 decembrie 1917, această construcţie a fost suspendată, în schimb, i s-au comandat proiectarea şi execuţia unor barăci pentru voluntarii ardeleni care sosiseră în Moldova şi care căzuseră prizonieri pe frontul din Galiţia. Socolescu povesteşte cu umor şi scurtul episod în care a fost luat prizonier chiar de fostele trupe aliate, cele ruse, aflate în plin proces de dezagregare, însă a fost eliberat rapid de trupele române, prizonierii români fiind uitaţi de trupele ruse care se retrăgeau peste Prut, în Basarabia, iar de aici într-o Rusie cuprinsă de spasmele revoluţionare. În 1918, Socolescu a întreprins o scurtă vizită la Chişinău, unde a observat casele tradiţionale româneşti şi stilul arhitectural autohton, pe care cei o sută de ani de dominaţie ţaristă nu reuşiseră să-l altereze. Pentru serviciul său credincios, a fost decorat cu Crucea Regina Maria pentru construcţii militare.
Întors la Ploieşti, şi-a regăsit casa devastată, căci „fusese ocupată şi de nemţi, şi de români şi toţi, desigur, au plecat cu ceva amintiri, aşa că până şi cărţile îmi dispăruseră“. Prevăzător, fiind şi de meserie, înainte de a-şi părăsi frumosul imobil, comandase unui zidar italian să-i mascheze o cameră din pod, unde Socolescu şi-a ascuns bunurile mai de preţ şi care nu a fost dibuită de ocupanţi. Din 1919 a fost numit arhitect-şef al judeţului, punându-şi o marcantă amprentă pe dezvoltarea interbelică a oraşului, profitând şi de veniturile mari din industria petroliferă şi de investiţiile aferente. Iar în 1920 a devenit, pentru scurt timp, la insistenţele prietenului său Nicolae Iorga, chiar primarul oraşului Ploieşti, iar apoi al comunei Păuleşti, aflată în apropierea Ploieştiului. A fost şi profesor de teoria arhitecturii. Din fericire, nu a cunoscut represiunea comunistă de după 1945, chiar dacă a fost înlăturat din funcţiile pe care le ocupa.
|
Toma T. Socolescu |
O altă mărturie foarte interesantă îi aparţine celui care a şi fost prefect al judeţului Prahova în perioada 1929-31, în timpul guvernării naţional-ţărăniste, Ştefan Popescu-Filutză, care, chiar dacă era de origine din Gorj, s-a stabilit la Ploieşti. De profesie medic veterinar, Ştefan Popescu-Filutză a fost încorporat în Armată şi, cum tracţiunea hipică era dominantă în cadrul Armatei Române (şi în Primul Război Mondial, dar şi în Al Doilea), a fost repartizat la un depozit de remontă a cailor. El nu a luat parte la luptele din linia întâi, cunoştinţele lui fiind mult prea valoroase. În primele luni ale războiului, Ştefan Popescu-Filutză se afla cantonat în zona oraşului Mizil, unde probabil se aflau grajdurile Armatei, redând fidel atmosfera. Din rândurile sale - publicate sub titlul Jurnal de război în revista Prahova eroică, nr. 2 (12) oct. 2016, nr. 1 (13) aprilie 2017, nr. 2 (14) sept. 2017, note îngrijite de prof. Traian D. Lazăr - reiese că el nu fusese un ardent susţinător al intrării noastre în război de partea Antantei, căci ura faţă de ruşi străbate rândurile sale. „Se vorbeşte de Ruşi ca de salvatorii noştri şi desigur ei nu cred altfel, de vreme ce jefuiesc populaţia pe unde trec ca într-o ţară cucerită (...) se vorbeşte tot mai mult de evacuarea oraşului Bucureşti. Svonul îngrozeşte pe toată lumea. Nu e în adevăr lucru puţin să cedezi capitala ţării în mâinile duşmanului. Gravitatea e cu atâta mai mare la noi, cu cât politicienii noştri au avut grijă să centralizeze toată viaţa publică a ţării în capitală pentru ca să poată opera mai cu succes.“ Observă deja începutul exodului spre Moldova, pe fondul înfrângerilor de pe front. „Cafenelele şi birturile din Mizil unde stăm încă sunt pline de lume refugiată de toate nuanţele, aparţinând tuturor straturilor sociale. Fiecare a descoperit cu acest prilej rude sau cunoscuţi pe care de altfel îi uitase demult, dar care acum sunt mai necesare ca oricând.“ Panica încă nu cuprinsese şi orăşelul buzoian (atunci). „În Mizil, cu toate că populaţiunea vede acest imens exod de fricoşi, lumea e totuşi liniştită.“ Descrie foarte exact tragedia exilului din acea toamnă friguroasă. „Emigrarea îşi urmează cursul atât pe şosele care sunt arhipline, cât şi în trenuri care sunt supraîncărcate. În vagoanele de transportat vite, precum şi în acelea deschise în care altădată se transportau lemne, se vede lume din aceia care ar fi protestat cu cea mai mare vehemenţă dacă un tren accelerat ar fi stat într-o staţie câte un minunt mai mult.“ Evident, cei care au încercat să scape primii au fost cei cu dare de mână, însă panica a fost atât de răspândită, încât martorii indică faptul că şi populaţia simplă încerca să scape de trupele germane. Din această perspectivă, este de înţeles notaţia sa: „Plecând într-o permisie de câteva ore la Ploieşti, am făcut 4 zile“ (cu trenul, având în vedere că Mizilul se afla pe linia de cale ferată care lega Ploieştiul de Buzău, pe unde treceau garniturile dinspre Bucureşti spre Moldova). Mai repede ajungea dacă mergea pe jos. „Ajuns la Ploieşti am găsit lumea de altfel liniştită, dar tot sub impresia grozavă a ocupaţiunii ce se aştepta să aibă loc. Pătruns încă de la începutul războiului european de credinţa că cel puţin în mod parţial vom fi învinşi, dacă vom intra într-o alianţă în care Germania va fi de partea adversă, priveam cu răceală evenimentul grav ce avea să se producă.“ Şi Ştefan Popescu-Filutză a plecat în refugiu în Moldova: „În gara Ploieşti, deşi numai ora 4 dimineaţa, peroanele sunt pline de cei doritori de a se refugia. Cu mare greutate, abia am putut lua un tren de la ora 9, trebuind pentru aceasta să merg pe jos la staţia Teleajen, întrucât trenurile care plecau nu se putea afla precis dacă merg spre Urziceni sau spre Buzău. În două zile de călătorie am ajuns în final la R. Sărat, după ce am mers pe jos 25 de km“. Odiseea lui continuă într-o Moldovă cuprinsă de haos, spre care afluau atât resturile Armatei Române şi refugiaţi civili, dar şi sute de mii de soldaţi ruşi, căci ofensiva Puterilor Centrale, mai ales a Germaniei, din România risca să întoarcă şi imensul front oriental. Ştefan Popesu-Filutză atestă foarte bine şi lipsa unui plan de retragere: „N-am trecut decât cu 20 km zona de apărare Focşani-Nămoloasa-Galaţi, mizeria este în complectă desvoltare“. În Mărăşeşti, „nu se găseşte nici un aliment, nici măcar sare şi nici gaz (...) Ţară agricolă prin excelenţă, n-are pâine. Ţară cu petrol în cantităţi mari, n-are petrol. Ţară cu munţi de sare, ţară cu de toate, n-are nimic din ce produce, pentru că n-are organizaţie“, notează el cu multă amărăciune. Iarna dintre 1916-ʼ17 a fost una extrem de dură, neobişnuit de dură chiar pentru România, agravând starea şi aşa proastă a trupelor, care cu greu puteau fi cazate în condiţii omeneşti, aceasta şi pentru că cele mai bune case/clădiri îi găzduiau pe soldaţii aliaţi, pe ruşi. „Numărul soldaţilor degeraţi şi morţi de frig e colosal.“ Practic, nu există memorialist român care să fi trăit dramaticele momente ale refugiului iar din rândurile lui să nu răzbată ura faţă de comportamentul aliaţilor de circumstanţă, indiferent dacă vorbim de miniştri liberali, apropiaţi ai lui Brătianu (cum este cazul lui I.G. Duca) sau simpli militari, precum Ştefan Popescu-Filutză. „Soldaţii ruşi nu ţin să-şi desmintă apucăturile lor de jefuitori, cu toate că sunt foarte bine aprovizionaţi şi organizaţi. Această hoardă de soldaţi graşi şi robuşti ca nişte vite trăite în libertatea primitivităţii, deşi porneşte în masă în numele «Sfintei Cruci» nici nu vor să vadă când sătenii noştri le arată icoane în semn că sunt de aceeaşi religie ca ei.“
