Pe aceeași temă
„Cu siguranţă, n-o să sar dintr-o dată în filmări din elicopter şi într-un policier american“, mi-a declarat Corneliu Porumboiu acum doi ani. Într-adevăr, Poliţist, adjectiv, cu care a luat premiul juriului secţiunii Un Certain Regard la Cannes anul acesta, nu e un policier american, dar e, în esenţă, un film poliţist.
Cristi (Dragoş Bucur), un tânăr ofiţer dintr-un oraş de provincie, se ocupă de cazul unor adolescenţi, doi băieţi şi o fată, care fumează haşiş. Unul dintre băieţi colaborează cu poliţia, iar Cristi trebuie să pună cumva capăt cazului, fiind presat să organizeze un flagrant care să-l inculpe pe celălalt licean pentru „oferire“ de substanţe narcotice. Însă poliţistul nu vrea să facă flagrantul, pentru că se gândeşte că tânărul ar face ani buni de închisoare pentru un teribilism adolescentin. Cum cazul trebuie rezolvat, Cristi încearcă să demonstreze că sursa drogurilor este alta, iar pentru asta îi urmăreşte pe cei trei adolescenţi.
Urmăririle presupun mersul pe stradă în urma suspecţilor, iar aici Dragoş Bucur intră perfect în pielea urmăritorului: discret, adus de spate parcă pentru a-şi ascunde faţa, ca o umbră. Însă cea mai mare parte a urmăririi o reprezintă lungile momente în care Cristi aşteaptă în frig ca tinerii să iasă pe stradă. În rapoartele scrise pe care le face, vedem câte ore a stat poliţistul după un stâlp, în faţa casei unuia dintre adolescenţi. Aşteptarea e principala (non)acţiune din film: în afară de suspecţi, poliţistul mai aşteaptă şi după nişte acte pe care le-a cerut de la colegi, aşteaptă ca să intre la şef, în fine, aşteaptă, alături de acesta din urmă, ca secretara să aducă un dicţionar. Corneliu Porumboiu filmează aceste aşteptări în cadre lungi, centrate pe poliţist, ca să redea timpii aparent morţi din activitatea lui Cristi. E un pariu riscant – spectatorii s-ar putea plictisi -, dar Porumboiu e sigur pe el şi micile detalii ale acestor scene (mai ales gesturile lui Dragoş Bucur) le fac „comestibile“.
Printre toate aceste cadre de aşteptare sunt şi trei scene de dialog spumos, care ne aduc aminte de A fost sau n-a fost?. În prima dintre ele, Cristi discută cu procurorul care se ocupă de caz – excelent interpretat de Marian Ghenea. Începutul convorbirii, în care poliţistul îi expune faptele, iar procurorul nu înţelege care sunt personajele, cine a turnat, cine procură drogurile, aduce aminte de o scenă din Burn after Reading al fraţilor Coen. Al doilea dialog plin de umor kafkian se învârte în jurul textului unei melodii a Mirabelei Dauer, pe care soţia lui Cristi (Irina Săulescu) o ascultă acasă în mod obsesiv. Versurile piesei sunt cel mult puerile – „Ce-ar fi marea fără soare / Ce-ar fi câmpul fără floare“ -, dar soţia lui Cristi, profesoară de limba română, încearcă să-i explice acestuia poezia din ele. Poliţistul nu înţelege rostul poeziei; pentru el, versurile de mai sus nu au sens: „Ce-ar fi marea fără soare? Mare, ce să fie!?“, decretează Cristi. În fine, al treilea dialog îi are ca protagonişti pe comandantul de poliţie (Vlad Ivanov), pe Cristi şi pe colegul lui, Nelu (Ion Stoica). Deşi mai degrabă tensionată decât ilară, discuţia se transformă dintr-un simplu raport poliţienesc pe linie ierarhică într-o analiză semantică desfăşurată cu Dicţionarul explicativ al limbii române pe masă. Cristi îi spune superiorului său că nu o să facă flagrantul pentru că nu vrea să aibă pe conştiinţă destinul unui puşti care va intra la închisoare, dar comandantul îi cere să spună ce e conştiinţa. De aici porneşte scena-cheie a filmului, în care şeful îl obligă pe poliţist să citească din dicţionar explicaţiile cuvintelor „conştiinţă“, „morală“, „lege“ şi „poliţist“ şi îi demonstrează că trebuie să aplice legea scrisă întotdeauna, chiar şi când are dileme morale.
Vlad Ivanov face din nou un rol extraordinar, în stilul celui din 4,3,2...: atitudinea lui, calmul cu care vorbeşte, felul în care stă la birou îl fac mai ameninţător şi mai feroce decât un animal de pradă. Scena e filmată aproape fără întrerupere şi ar fi mult prea tensionată, dacă Porumboiu nu s-ar folosi de al treilea personaj din încăpere, poliţistul Nelu, ca să mai spargă din încordare. Nelu e trecut de prima tinereţe, supraponderal – exact opusul lui Cristi. Prezenţa lui în înfruntarea dintre Cristi şi comandant se reduce la rolul de scrib docil care scrie la tablă după dictare, ca un şcolar îmbătrânit în ultima bancă, ce crede Cristi că e conştiinţa. Într-un film american, Nelu ar fi poliţistul care mănâncă gogoşi; în filmul lui Porumboiu (deşi nu vedem asta), Nelu e poliţistul care mănâncă la birou ardei umpluţi din sufertaş. De altfel, Porumboiu surprinde foarte bine atmosfera de la o secţie de poliţie din provincie, cu doamna plictisită de la arhivă, cu băieţii suprasolicitaţi de la evidenţa populaţiei, cu temuta secretară a şefului. După ce au văzut filmul, poliţiştii din Vaslui – sursa de inspiraţie a regizorului – au dat certificat faptul că filmul redă cu fidelitate realitatea meseriei lor.
„Am vrut să fac un film de aşteptare care să construiască absurdul scenei de la final“, a declarat Corneliu Porumboiu. În Poliţist, adjectiv este, într-adevăr, multă aşteptare şi mult absurd, dar rezultatul este un film îndrăzneţ care, cu siguranţă, va rămâne în istoria cinematografiei româneşti. Să sperăm că şi publicul îl va trata ca atare. //
