Doamna Hemingway

În urmă cu câțiva ani, am căzut peste fotografia de pașaport a lui Ernest Hemingway. Am găsit-o pe Internet și am privit-o momente lungi pentru că, pentru mine, scriitorul era acel bătrân cu barbă și mustață ca un Moș Crăciun, cu obrajii roșii chiar și în fotografii alb-negru. La 20 de ani, domnul Hemingway arăta ca un zeu, căzut din Olimp. Ochi adânci și tulburători, ca o faleză la Marea Nordului, prăbușită pe timp de furtună. Părul era pieptănat pe spate. Buzele cărnoase înfloreau de fiecare dată când ochii le aranjau în câmpul vizual. Nobel pentru Literatură în 1954, scriitorul Hemingway și-a lăsat frânturi de biografie în nuvelele, romanele, teatrul și articolele scrise – o variantă idealizată a omului Hemingway, pe care însă nimeni nu mai poate să-l descopere sau cuprindă. Orice încercare de biografie personală va fi serios minată de capitolul final, căci Hemingway se sinucide. Cei care au încercat să-i păstreze și onoreze memoria au avansat o variantă mai pașnică: un accident nefericit într-o dimineață de iulie, 1961, când, curățându-și arma de vânătoare, un glonț îi traversează gura și capul.

Hemingway este însă un reper pentru literatura contemporană, primul dintr-o clasă de autori americani - și apoi internaționali - care au scris despre viață în fraze clare, simple, aproape ca un reportaj despre o felie de prezent care stă să se întâmple. Nu e de mirare că tineri cercetători / scriitori încearcă să-l cunoască, să-l pipăie, în speranța că această proximitate le va declanșa fluxul literar.

Naomi Woods este o tânără absolventă a Universității East Anglia și locuiește în Norwich. În 2014 publică o lucrare interesantă intitulată Mrs. Hemingway despre fiecare din cele patru femei care s-au căsătorit cu scriitorul. Cartea este rezultatul unor serii de rezidențe literare în cadrul cărora a fost găzduită de instituții precum: British Library (Eccles Center) sau Biblioteca Congresului American, la Washington, grație unei burse Kluge (2010). Pentru frânturile din viața lui Hemingway, Woods a avut acces la arhivele ce poartă numele scriitorului american, aflate la JFK Library din Boston, Bei­necke Library de la Universitatea Yale sau fundații cu aceleași nume, aflate în orașele unde scriitorul a avut reședințe: Oak Park (Chicago), Key West (Florida), San Francisco de Paula (Cuba).

Antibes. Sudul Franței. Junie 1926. Fără ocoliș, totul se face în trei. Întâi micul dejun, apoi băile în mare. Prânzul, apoi partidele de bridge. Cina și ultimele pahare, seara. Mereu trei farfurii, trei costume de baie ude, trei mâini de cărți abandonate pe o masă, când – brusc și inexplicabil – o partidă e întreruptă. Oriunde ar merge, Hadley și Ernest sunt acompaniați: această femeie se introduce între ei ca o lamă. Această femeie e Fife: amanta soțului ei.

Primul paragraf citit și ai senzația că ai parcurs deja jumătate din carte. Wood încearcă să se apropie cât mai mult de stilul Hemingway. Totul e clar, fără aluzii. Detaliile sunt relevante și revelatoare. Puține cuvinte pentru a explica o stare de fapt deranjantă, compromițătoare și devastatoare. Mrs. Hemingway (în traducere, Doamna Hemingway) este o biografie a unui moment precis din viața fiecărei doamne Hemingway: momentul în care soția face cunoștință cu amanta, iar apoi momentul când amanta devine soție.

Domnișoara Hadley

Domnișoara Hadley intră în viața lui Hemingway cu totul neașteptat. Sau, mai bine, invers. Domnul Hemingway și căsătoria pe care i-o propune sunt cu totul neașteptate pentru Hadley. În octombrie 1920, când s-au cunoscut într-un club, Hadley avea 28 de ani și era deja considerată fată bătrână. Își pierduse mama, cu două luni în urmă. Nu mai spera nimic de la viață, așa că în acea seară a îmbrăcat o rochie albastră, care îi arăta genunchii - un mare curaj pentru epoca respectivă! Hemingway o remarcă și se prezintă ca scriitor, obligat să fie puțin jurnalist pentru a se putea întreține. Are doar 21 de ani. Hadley se hotărăște să-l urmeze în Europa. Ce aventură pentru o fată care nu mai aștepta nimic de la viață! Parisul, pentru cei doi, este un oraș mizerabil și scump. Așa îl descrie și un personaj din primul său roman (The Sun Also Rises), scris în anii mariajului cu Hadley. La 23 de ani, Ernest devine tată și, pentru a-și hrăni familia, zilnic vânează porumbei în Jardin de Luxem­bourg. Sunt anii nebuni, anii ‘20, într-un Paris în care tinerii scriitori americani vin să experimenteze, să trăiască și să scrie, ajutați de mecena precum Gertrude Stein sau Sylvia Beach de la Librăria Shakespeare and Co.

Fife

Hadley nu-și găsește locul în această lume de intelectuali sofisticați. Când într-o seară face cunoștință cu Fife (domnișoara Pauline Pfeiffer), e încântată că a găsit o altă tânără din Midwestul american, dintr-o bucată, care spune lucrurilor pe nume. Prietenia dintre cele două femei începe să devină un joc în trei în clipa în care, vizită după vizită, Ernest o descoperă. Fife are părinți bogați, scrie pentru Vogue și poartă ținute epatante, pe care le împrumută de la revistă. „Când stă întinsă pe spate, piepul îi este plat ca o scândură“, observă Hadley în vacanța din Antibes. Hadley nu luptă pentru soțul ei. Faptul că s-a căsătorit, că a avut un copil, că a văzut Europa într-o vreme când credea că nu va ieși niciodată din orașul natal o face să privească cu foarte multă maturitate situația. Impune părților implicate un efort de 100 de zile: fiecare singur, fără să-l contacteze pe celălalt.

La finalul perioadei, văzând că soțul rămâne îndrăgostit de Fife, îi acordă divorțul. Cu Fife, Hemingway are încă doi băieți. Casa lor este Key West, iar Fife transformă fosta proprietate de sclavi într-o casă modernă, cu vegetație luxuriantă mereu ținută sub control. Ernest continua seria cuceririlor, dar fără importanță sau amenințări pentru mariaj. În curtea imensă se plimbă un păun făcut cadou de una dintre aceste cuceriri, dar care n-a reușit să-i păstreze soțul mai mult de șase luni.

Martha Gellhorn

Totul e calm până în ziua în care la barul din cartier, Sloppy Joe, Ernest face cunoștință cu domnișoara Martha Gellhorn. Blondă, cu un roman la activ, domnișoara Gellhorn este în vacanță cu mama și vizitează locurile indicate de broșurile pentru turiști. Key West. Florida. Decembrie 1936. Hemingway o aduce acasă și petrec multe ore în cabana amenajată pentru scris. Soția suportă prezența tinerei, până în clipa în care Martha o surprinde plângând: „Nu vezi că ești în plus“, îi aruncă soția.

Martha și Ernest continuă aventura în Europa. Fiecare relatează Războiul Civil din Spania pentru un cotidian cunoscut. Martha e o femeie curajoasă, inteligentă, de neoprit. Fife nu acceptă să divorțeze, dar orice procedură de divorț deja începută ajunge la o concluzie. Odată eliberat, Martha devine doamna Hemingway numărul trei, într-o lume care cunoaște cel de-Al Doilea Război Mondial. Londra și din nou Parisul slujesc de decor noii familii. Infidelități de ambele părți.

Ziua în care Parisul este eliberat, Martha se grăbește să ajungă la Hotelul Ritz unde soțul ei a tras de cu seară, eliberând toate camerele de ultimii ofițeri naziști care încă le ocupau. De ce Ritz? Pentru că era singurul loc din Paris unde se găsește alcool, și încă de cea mai bună calitate. Deja Ernest este renumit pentru cantitățile impresionante de alcool pe care le înghite zilnic, o dependență care încă nu își lăsase urmele pe corpul său de atlet. Martha îl caută pentru a pune punct căsătoriei. Cei doi și-au trăi liniștea, între două ture de război, în Cuba, unde au transformat o casă distrusă de termite într-un mic paradis pentru scris. Martha auzise că Ernest are pe altcineva și, ca de fiecare dată, cele două doamne se cunosc. Amândouă sunt corespondente de război. Amândouă scriu. Doar că Martha nu mai vrea să fie doar soția unui mare scriitor. Are și ea ambițiile ei și vrea și ea să-și trăiască viața. A aștepta soțul sau a-l însoți în Africa sau Europa nu o mai interesează. Cele două femei își strâng mâna. Martha redevine domnișoara Gellhorn, iar Mary Welsh Monks devine simplu – Mary Hemingway.

Mary Hemingway

Mary asistă cu neputință la anii seci, în care Ernest nu mai poate scrie nimic. Seci e un fel de-a spune, pentru că, din alt punct de vedere, alcoolul este singurul lucru care-l mai interesează. Comportamentul său devine din ce în ce mai dificil de înțeles. Mary încearcă să-l interneze într-un spital pentru a urma o terapie nouă: electroșocurile împotriva depresiilor. Până și dialogurile cu el sunt imposibile. Fraze neterminate... mai apoi cuvinte neterminate. Și totuși, Hemingway reușește să-și convingă doctorii să-l lase acasă. O săptămână după, intervine accidentul.

Ernest nu este singurul sinucigaș al familiei. Tatăl său se sinucisese de asemenea, iar pistolul în chestiune va ajunge în proprietatea fiului, trimis de o mamă ciudată în durerea ei de văduvă. „Plătim mereu, într-un fel sau altul, pentru toate lucrurile bune care ni se întâmplă“, crede Jack Barnes, personajul său din The Sun Also Rises. (Fiesta - Soarele răsare, soarele apune)//