Doctrina şocului

Dacă ar fi de sancţionat spectacolele proaste, care dintre cele două rele ar fi mai puţin rău: spectacolul de tipul „literatură în costume“ sau spectacolul care şochează, a cărui estetică îmbogăţeşte şi adânceşte urâtul?

Rodrigo García nu face „literatură în costume“. Spectacolele sale, de cele mai multe ori etichetate ca scandaloase, încep să devină periculoase şi nocive, făcând sigur trecerea de la imoral la amoral. Iar dacă teatrul este o extensie a vieţii, nu are voie să fie amoral.

Spectacolele sale sunt considerate experimente în căutarea unui nou limbaj scenic, foarte personal. Perspectiva din care provoacă teatrul nu are nimic de-a face cu tradiţia. Singurele repere teatrale sunt nişte preluări foarte personale de concepte fundamentate de inovatori precum Kantor. García pune preţ pe imaginea scenică, numai că, în loc să o construiască din perspectivă pluriartistică, el o descompune până la nivelul cel mai de jos al urâtului, trivialităţii, şocantului contaminat cu senzaţional. García nu minte, numai că produsul artistic pe care-l promovează e la limita suportabilităţii, iar textele sale, de altfel poetice şi inteligente, îşi pierd din puterea de reflecţie şi revelaţie odată montate. Spectacolele sale par o confruntare schizofrenică între un tip inteligent (dramaturgul) şi un ipocrit snob (regizor), care face din scenă un spaţiu de expoziţie unde tot ceea ce dezgustă şi agresează este expus explicit şi rece; el este amândoi.

Moraliştii nu au ce căuta într-o galerie de artă. Numai că galeria lui García este opera unui artist care şi-a început creaţia cu rea-credinţă. Scopul său este verosimil: să facă teatru neconstrâns de dogme sau legi, unde oricine să aibă acces. Textele sale sunt încărcături explozive, a căror rostire reliefează noile automatisme ale corpului uman prins în ritualul zilnic al unei vieţi minore. El nu scrie dialoguri, iar personajele sale interacţionează straniu, haotic, agresând publicul şi creând dinadins disconfort. La spectacolele lui García, spectatorii nu se jenează ca, din mijlocul rândului, să se ridice, să deranjeze, cu intenţia disperată de a părăsi sala de spectacol; la spectacolele lui García, publicul protestează verbal, în confruntări violente cu actorii de pe scenă.

Spectacolele lui García te obligă pe tine, spectatorul, să te uiţi la cei din jurul tău în încercarea disperată de a găsi ajutor, de a declanşa din priviri o dezbatere despre gust şi gusturi, despre teatru şi exhibiţionism, despre cât de înşelat te simţi când primeşti un cocktail cu moarte, agonie, sex, pericol, inexplicabil şi derizoriu ridicat la grad de important.

Accidente (să omori ca să mănânci) este un spectacol din 2006 care durează 20 de minute şi care îl plimbă pe spectator prin toată gama emoţională, într-un accelerator ce face adrenalina să curgă. Adrenalina rar e asociată teatrului, tocmai pentru că totul este o convenţie. Accidente nu conţine însă nicio convenţie. Totul e adevărat şi se întâmplă! Spectatorul este martor la ultimele 20 de minute din viaţa unui homar, care va sfârşi ciopârţit pe o plită încinsă. Spectacolul începe cu un actor aşezat într-un fotoliu imens, lângă un acvariu plin cu apă, unde un homar viu este înghesuit. Imediat ce în sală se lasă liniştea, homarul este agăţat într-un cârlig, iar un microfon este fixat în zona inimii. Scoasă din apă şi spânzurată, mica creatură începe să moară, iar bătăile de inimă răsună tot mai rare, tot mai slabe. Dar homarul nu moare în cârlig.

Actorul îl ia şi-l aşază pe o masă de bucătărie unde va fi măcelărit ca şi cum am fi în bucătăria unui restaurant. Apoi, bucăţile sunt puse la prăjit, în timp ce aşteptarea este umplută cu un pahar de vin roşu, savurat în văzul tuturor. De la fiinţă vie la o porţie sănătoasă de calorii, spectatorul asistă la transformarea unei existenţe în produs de larg consum, în timp ce o voce rosteşte un text despre accidentele de trafic, despre instinctul de vânător complet reprimat la omul modern şi legătura între lux şi extincţie. Accidente este un spectacol care se adresează tuturor simţurilor, din abundenţă, care îl violentează pe spectator, şi în calitatea sa de spectator, dar şi ca fiinţă umană. García a gândit acest spectacol pentru spaţii mici, fără infrastructură, în care spectatorii se înghesuie şi se calcă în picioare pentru a participa până la urmă la o crimă în miniatură. Spectatorul devine complice, chiar dacă în final se revoltă. Tocmai pentru că de data asta nu mai e vorba de butaforie, iar acea fiinţă putea fi salvată – chiar dacă cu preţul anulării unui spectacol de teatru. Niciodată însă nu se întâmplă aşa!

Dacă acest experiment este teatru sau nu, dacă este un teatru pentru mase sau pentru elite rămâne o discuţie care ar trebui să îmbrace forme pluridisciplinare. Excesul de cotidian din spectacolul său de teatru este o dovadă în plus că suntem pe punctul de a asista la naşterea unei noi categorii estetice, care va combina şocantul, neobişnuitul, urâtul, senzaţionalul ca măsuri de analiză – aceleaşi principii pe baza cărora funcţionează şi mass-media azi.//