Doi generali țariști pe frontul din Moldova

S-a scris mult și există suficiente evocări ale descompunerii Armatei Țariste de pe frontul românesc din 1917, însă aproape toate aparțin unor români sau francezi din Misiunea Militară condusă de generalul Berthelot[1] de aceea punctul de vedere[2] al celor afectați în mod direct, a reprezentanților înaltei ierarhii militare ruse este notabil, mai ales că vine din partea ofițerilor care, pierzând controlul asupra uriașei mase de soldați ruși, practic și-au încheiat carierele militare, leurs raisons d’etre, indiferent dacă au luat parte la Războiul Civil rus în cadrul Armatelor Albe. Reunirea experiențelor avute de generalii Monkievitz și Vinogradski vine să completeze imaginea de ansamblu a dramaticelor evenimente din 1917 care inițal au afectat direct frontul românesc, iar mai apoi întreaga istorie a lumii. Paradoxal, dacă nu s-a reușit bolșevizarea Regatului Român în 1917, s-a reușit acest lucru după 1945. Pe de altă parte în 1917 sau 1918 regimul bolșevic era la început de drum, spre deosebire de 1945 când deja se profila că cea mai mare putere totalitară din lume.

Înainte de a ne afunda în nefericita disoluție a Armatei Țariste care, după cum bine știm, a avut consecințe dureroase asupra frontului românesc[3] este important să prezentăm două scurte schițe biografice ale celor doi generali țaristi. Nikolai Augustovici Monkievitz provenea dintr-o familie nobiliară de origine letonă, din Curlanda. A urmat școala militară de la Pavlovsk și apoi Academia Militară Imperială Nicolae I, destinată pregătirii ofițerilor de stat major. A luat parte la războiul ruso-nipon din 1904-05, terminat cu înfrângerea usturătoare a Imperiul Rus, fapt ce a avut consecințe grave, atât imediat cât și după un deceniu, prefigurând de fapt evenimentele din 1917. Din păcate, a fost o lecție din care țarul Nicolae al II-lea nu a tras prea multe învățăminte. A fost și atașat militar al Rusiei în Elveția în 1907. Monkievitz a luat parte încă de la început la luptele Primului Război Mondial, pe frontul oriental, fiind comandant de corp de armată, primind cea mai înaltă distincție țaristă, Crucea Sfântului Gheorghe. În mai 1917 a fost numit șef de stat major al Armatei a IV-a ruse care opera (încă) pe frontul din Moldova. În ianuarie 1918 emigrează în Franța, făcând parte din Uniunea Militară Rusă, umbrela sub care activa Armata Albă a lui Denikin și apoi Wrangel care la un moment dat, în 1919, în cadrul războiului civil rus, s-a aflat la numai 400 de kilometri de Moscova, fiind decisiv respinsă de Armata Roșie. Având în vedere numărul redus al acestei Armate Albe (formată mai degrabă din foști ofițeri țariști și cazaci de pe Don) este de mirare cum a reușit să înainteze atât de mult. În această calitate a reprezentat interesele albgardiștilor la Berlin. Se pare că nu a activat în cadrul războiului civil rus. A rămas în Franța. Interesant este că în 1926 el dispare, asemeni altor ofițeri albgardiști care continuau să militeze împotriva puterii bolșevice și nu i s-a mai dat de urmă. Ori a fost asasinat de către OGPU direct în Franța și îngropat undeva, ori a fost transferat pe o navă sovietică în trecere prin porturile Franței și ucis în Rusia. Probabil că arhivele secrete din Rusia vor scoate la un moment dat la iveală care a fost cu adevărat soarta lui. Vinogradski a avut mai mult noroc. În mod firesc, provenea dintr-o familie nobiliară rusă iar calea armelor era cariera firească. În 1899 a absolvit Academia Militară Nicolae I, fiind specilizat în artilerie dar și un pasionat de istorie militare. În octombrie 1916 a fost trimis în România care începea să piardă teren, în cadrul Misiunii Militare Ruse. Din această funcție a luat parte la luptele de la Mărăști și Mărășești din vara anului 1917. Artileriștii ruși au fost mai puțin infestați de virusul bolșevic, având o contribuție importantă la aceste lupte. După disoluția Armatei Țariste s-a alăturat probabil în 1918 forțelor antibolșevice din sudul Rusiei, conduse de generalul Denikin și apoi, după eșuarea Directivei Moscova, de baronul Wrangel. Nu este clar dacă și el s-a refugiat în Crimeea, ultimul bastion alb din Rusia. S-a stabilit în Franța unde a păstrat legăturile cu cercurile albgardiste, dar se pare că nu a fost la fel de implicat precum Monkievitz, astfel încât a murit de moarte bună în 1935.

Monkevitz a sosit în România cu regimentul său în noiembrie 1916. Pentru a intra pe linia frontului a fost nevoit să efectueze un marș de 300 de kilometri de la Ungheni, către Râmnicu Sărat pe care rușii nu au mai reușit să-l salveze. Dar în timpul acestui marș a putut observa rămășițele Armatei Române care se retrăgeau, după înfrângerile din dureroasa campanie a anului 1916. Impresiile generalului rus erau mai degrabă favorabile românilor, poate și din prisma a ceea ce avea să experimenteze el în 1917. „Pe drum întâlneam la tot pasul unități româneșți în retragere (...) produceau o impresie deopotrivă deplorabilă și îmbucurătoare: era deplorabilă pentru că acea mâna de oameni în zdrențe și epuizați era mărturia vie a unor dure încercări și a unor nemiloase înfrângeri; îmbucurătoare fiindcă patriotismul lor, energia morală, spiritul războinic rămăseseră neclintite, disciplina era intactă”. Generalul rus condamnă fără echivoc ordinul nr. 1 al noului Guvern provizoriu din 28 februarie/ 14 martie 1917 care submina grav disciplina în armată, permițând soldaților să ia parte la întruniri politice, abrogând salutul obligatoriu față de superiori, oferind posibilitatea militarilor de a face comerț, de a purta haine civile în afară serviciului militar etc. Ofensiva comună plănuită în sudul Moldovei în vara anului 1917 i se părea mai degrabă o utopie, din cauza indisciplinei soldaților. Forța numărului lor uriaș era evidentă și la un moment dat chiar și ei și-au dat seama de aceasta. Ofițerii, chiar dacă dădeau exemple personale riscau să fie împușcati pe la spate de propriile trupe, ceea ce și a avut loc în unele cazuri. Autorul remarcă cu invidie moralul ridicat al trupelor române „printre regimentele românești care se pregăteau de atac odată cu noi, situația era cu totul diferită: un magnific elan de luptă anima armata refăcută și întărită. Ofițerii și soldații așteptau cu nerăbdare să lupte, să își ia revanșa pentru eșecurile suferite în 1916 și să elibereze teritoriul ocupat”. Atât Monkevitz cât și Vinogradski oferă informații despre confruntările violente din iulie-august 1917. Dacă Monkevitz are și ceva talent literar, în schimb Vinogradski este foarte tehnic, oferind multe informații despre aspectul pe care-l cunoștea cel mai bine, cel al artileriei. Monkevitz are numai cuvinte de laudă la adresa militarilor români: „în acele zile de maximă tensiune, armata română, reconstituită grație efortului remarcabil al instructorilor francezi conduși de generalul Berthelot, a dat dovadă de un curaj, de o rezistență și de un geniu extraordinare (..) în acele zile tragice, bravura românilor a fost admirabilă”.

La ambii generali există în subtext o condamnare clară, explicită a acțiunilor politicienilor ruși revoluționari (mai ales a lui Kerenski) care le-au subminat autoritatea, ducând în final la dezintegrarea colosului militar rus care totuși ținuse piept armatei germane, în ciuda unor înfrângeri categorice până în 1917. Intersant este că hulita Armată Țaristă a ținut departe de capitala Petrograd (nu mai vorbim de Moscova) mașinăria germană în Primul Război Mondial, în ciuda unor înfrângeri usturătoare (dar spațiu rușii au avut mereu suficient), până la debandada începută în primăvară anului 1917, definitivată cu haosul din toamna aceluiași an, în timp ce în al Doilea Război Mondial, în 1941 Armata Roșie era cât pe ce să piardă Moscova. Detaliile tehnice ale bolșevizării Armatei Țariste abundă și reprezintă un punct central al relatărilor celor doi generali. Gravitatea situației era dată și de faptul că spre finalul anului 1917 comandamentele celor două armate ruse nu mai dispuneanu nici măcar de o unitate militară necontaminată, pe care să se bazeze, pentru a restabili un minim de disciplină. La 15 decembrie 1917 Monkevitz și-a dat demisia din armata și s-a refugiat la moșia familiei Chrissoveloni. „În a două jumătate a lui decembrie 1917 putem să situăm începutul dezagregării finale a armatei ruse de pe frontul românesc și de pe celelalte fronturi. Trupele nu mai erau decât niște resturi jalnice ale fostelor regimente, baterii etc.”. Atât Monkevitz cât și Vinogradski ating în memoriile lor și chestiunea uriașului material de război care fusese abandonat de trupele ruse (în mare măsura de proveniență franceză și engleză). O parte din el a fost jefuit și vândut prin târgurile Moldovei (Monkevitz asistă stupefiat la vânzarea într-un târg de lângă Iași a unui tun!) însă cea mai mare parte a fost abandonat. S-au constituit comisii de inventariere a lui, depozitele fiind puse sub pază armata asigurată de partea română iar ulterior transferat direct în depozitele românești. Monkevitz condamnă așa-zisa confiscare a lui de către români, însa nu menționeaza uriașele cantități de armament și alte materiale de război comandate de statul român care zăceau abandonate pe liniile de cale ferate de la Aranghelsk până la Chișinău și care nu au mai ajuns niciodată în Moldova din cauza debandadei care cuprinsese Rusia revoluționară. El ar fi dorit că întregul material rusesc să fie predat armatei albe a lui Denikin.

Generalul de artilerie Aleksandr Vinogradovski a ajuns în Regatul Român la sfârșitul lui octombrie 1916, iar după zece zile de călătorie prin Rusia (de la Petrograd la Iași) și alte trei prin țara noastră (primele impresii, de pe valea Siretului, au fost favorabile) a ajuns la București. Conducând componenta de artilerie a Misiunii Militare Ruse, s-a implicat în instruirea artileriștilor români. „Soldatul român este excelent: curajos, disciplinat, descurcăreț, capabil să suporte privațiunile și, dacă este bine condus, să atace cu hotărâre. Dar antrenamentul și instrucția pe teren lăsau de dorit. Anumiți ofițeri erau prea ușor de impresionat și se gândeau doar la ei, defect care le-a dispărut după primele înfrângeri”. Pe Vinogradovski evenimentele tulburi din februarie 1917 l-au prins la Petrograd unde se afla într-o permisie de o lună. Însă atunci când a constatat că masele revoluționare, complet scăpate de sub control, atacau și ucideau ofițeri, considerați țapi ispășitori, a părăsit capitala rusă și a revenit la Iași. Și el descrie degradarea și începutul disoluției Armatei Ruse de pe front “adevărată disciplină a dispărut, soldații încetaseră orice activitate. Jaful, nepăsarea și murdăria din cantonamente deveneau tot mai mari. De acum, nimeni nu mai avea puterea de a face ordine. Instrucția trupelor și serviciul erau neglijate și foarte repede s-a manifestat dorința de a pune capat oricăror lupte, dorința camuflată în fraze sforiatoare și formule politice deja la o luna de la Revoluție, Armata era grav bolnavă”. Totuși, conform relatărilor celor doi generali, cele două mari armate ruse de pe frontul românesc au fost bolșevizate mai greu și mai târziu decât celelalte trupe ruse aflate mai aproape de centrul agitațiilor revoluționare dar și pentru că emisarii bolșevici erau mai timizi în a se aventură în Moldova. În plus, și exemplul soldaților români a cărora disciplină i-a impresionat pe ambii generali, a mai întârziat procesul de disoluție.

De remarcat tonul echilibrat, chiar elogios, în anumite locuri, pe care-l folosesc cei doi generali de modă veche ai Rusiei, atunci când se referă la România și români, la mare distanță față de ceea ce a cunoscut țara noastră după 1944.

[1] Inclusiv generalul francez s-a referit la acest fenomen în memoriile sale, la fel precum contele de Saint Aulaire, ambsadorul Republicii Franceze la Bucureșți și în refugiul de la Iași. Consecințele erau directe pentru francezi, lichidarea frontului oriental permițând germanilor să nu mai lupte pe două fronturi, putând tansfera numeroase trupe pe frontul occidental.

[2] Cele două mărturii sunt reunite într-un singur volum Aliatul inamic. Descompunerea armatei ruse si pericolul bolsevizirii Romaniei in memoriile generailor Monkievitz si Vinogradski. O ediție îngrijită de Șerban-Liviu Pavelescu, traducere din franceză de Alina Pavelescu, Editura Humanitas, București, 2019.

[3] Numai sucombarea germanilor în Vest a făcut ca conscințele dezastroasei Păci de la București să fie anulate, tratat care a fost semnat tocmai pentru că Armata Rusă dispăruse de pe întregul uriaș front oriental, punând armata română în imposibilitatea de a mai apăra Moldova.