Pe aceeași temă
Am avut privilegiul să vizitez expoziția Victor Brauner de la Muzeul Național de Artă din Timișoara, ghidată de Attila Kim, arhitectul care a gândit punerea ei în spațiu.
Attila a construit un traseu alveolar, în care lucrările lui Brauner își dezvăluie misterul ezoteric. Lumina se oprește doar pe tablouri și exponate, o penumbră caldă scaldă întreaga expoziție și vizitatorul devine o parte vie dintr-un dialog direct, individual și intens cu artistul. Expoziția însăși este o operă de artă și poate că nu e o întâmplare faptul că tot la Timișoara, acolo unde există Casa H - dovadă absolută a creativității arhitecturale -, Attila Kim materializează, în alt fel, o desăvârșire artistică.
Victor Brauner revine în spirit pentru prima dată în țara sa de origine cu prilejul Capitalei Europene a Culturii, printr-un efort pe cât de complicat, pe atât de exemplar, de colaborare între parteneri din România și din Franța, sub bagheta curatorială a lui Camille Morando (Centre Pompidou), cu un aport conceptual și organizatoric inconturnabil din partea ArtEncouners și Muzeul de Artă (Ovidiu Șandor, Elvira Lupșa și echipa Fundației, Filip Petcu și echipa muzeului), cu sprijin din partea Consiliului Județean Timiș (Alin Nica și echipa sa) și a Institutului Francez (prin filiala din Timișoara, Julien Chiappone-Lucchesi, Tilla Rudel ) și cu susținere financiară suplimentară din partea Băncii Transilvania și a Fondation du Judaism Francais. Catalogul, coordonat de Camille Morando și coeditat de Oana-Maria Doboși, este, el însuși, un obiect de artă (Arta Grafică).
Mi-am permis o astfel de lungă înșiruire fiindcă, în paralel cu deschiderea expoziției și a Capitalei Europene a Culturii, a fost lansată în consultare publică - pe foarte scurtă durată - o reglementare sub titulatura de Statut al lucrătorului cultural profesionist (textul, aici http://www.cultura.ro/proiect-de-ordonanta-de-urgenta-2).
Deja, titulatura extrem de nefericită a acestei ordonanțe nu inspiră în niciun fel încredere în felul în care legiuitorul se raportează la sectorul creativ și la specificul său. Privit ca „lucrător cultural”, Victor Brauner, de exemplu, ar părea un executant, nu un oficiant de mistere sacre ale creației. Priviți ca „lucrători culturali”, toți cei care au participat cu mintea și cu sufletul la evenimentul realizării expoziției ar fi doar furnici prozaice care au adunat laolaltă o serie de artefacte și le-au expus simplist, fără vreo preocupare pentru transcendența intrinsecă unui atare demers.
În fine, arhitectul Attila Kim, a cărui participare creativă e inconturnabilă, s-ar regăsi într-o categorie socială deja reglementată. Firește, ceea ce scriu mai sus este o caricatură. Ar putea părea că nu înțeleg sau că mă prefac să nu înțeleg despre ce este vorba. Dar caricatura e intenționată. Ea e menită să scoată în evidență un lucru foarte important. Anume, acela că sunt zeci de detalii și de prevederi esențiale ale acestei ordonanțe care ar fi meritat o dezbatere publică amplă, la care să participe un număr mult mai mare și, cred eu, mai substanțial pregătit, de experți, nu doar în legislație, cât mai ales în ariile creative și în practica actuală a acestora, în România. Cultura nu este și nu trebuie să devină un domeniu ca oricare altul. Ea trebuie să își păstreze, apere și promoveze - până și în vocabular - caracterul sacru și ieșit din comun, iar reprezentanții ei, la fel. Legiuitorul, la rândul său, ar fi bine să fie primul care să înțeleagă asta, iar dacă nu o face, înseamnă fie că nu este legiuitorul potrivit, fie că nu se află la locul potrivit. Ariile creative independente au și ele specificul și necesități de protecție socială extrem de variate de la un domeniu la altul. O generalizare prin banalizare a acestor caracteristici întărește cu efect toxic suplimentar deja instalata impresie din opinia publică despre faptul că un creator e un „om al muncii” ca oricare altul. Nu ne-am dezbărat, după atâția ani, de atât de perversa perspectivă despre arte și creatori construită de mentalitatea comunistă.
Mă tem, de aceea, că repetăm (în 2023!), situația de prin 2000, cea în care expertiza era săracă și redusă în privința legilor de organizare a sistemului cultural, iar perspectiva despre cultură și rolul său în societate era încă primitivă sau profund ideologică. Asta a condus, din păcate, la legi infirme sau de-a dreptul proaste, cele pe care, în anii următori, inițiative succesive nu au mai reușit să le repare. Situația paradoxală, perpetuată până azi, este următoarea: cei care sunt activi în toate domeniile ansamblului din ce în ce mai divers care compune sistemul cultural „se luptă” cu administrația și cu regulile ei, nu sunt susținuți de ea, așa cum ar fi normal și dezirabil.
Am următoarea dilemă: oare o lege executată la comandă, ca să nu pierdem banii din PNRR, nu este mai dăunătoare decât absența reglementării?!
Firește, se știe de mult că un act normativ legat de protecția socială a artiștilor și a meseriilor conexe ale culturii este necesar. Pandemia a arătat-o cu prisosință. Angajații independenți ai domeniului cultural, creatorii, sunt cei mai vulnerabili. Dar de ce, oare, nu putem să reparăm cu adevărat pe lung termen grava deficiență a sistemului în această privință?! În loc să prezentăm o inițiativă necesară ca pe un fals gest de eroism invocând oportunitatea PNRR ca pe unică soluție pentru a gândi o legislație adaptată și să ne comportam cu aceeași obsesională și caracteristică superficialitate - adică să bifăm problemele, în loc să le soluționăm. Așadar, ne grăbim să fixăm reguli insuficient corelate cu realitățile și nevoile practicilor actuale, în loc să le înțelegem și să le analizăm în prealabil pe acestea și să producem o legislație nouă și eficientă. De acord, nu este simplu, dar e singura cale. Ne-am emancipa, în fine!
Nutresc o speranță idealistă că variate organizații profesionale, culturale și nu numai, uniunile de creație și, poate, diverși profesioniști cu experiență serioasă și variată vor trimite observațiile lor către forul legiuitor până în 25 februarie (data-limită anunțată) și, mai ales, că aceste observații vor fi luate în seamă.
Altfel, riscăm să continuăm pentru încă multă vreme să deplângem sistemul ineficient și lacunar de protecție socială a artiștilor fără afiliere instituțională, evitând să înțelegem că, de fapt, responsabilitatea în a-l repara ne aparține și nouă, „cetățenilor culturii”.
Cu o săptămână în urmă, Victor Rebengiuc a împlinit 90 de ani. Bulele de social media au fost inundate cu mesaje și cu declarații de dragoste și de admirație pentru cel fără de care teatrul și cinematografia din România ar fi arătat diferit în ultimele decenii. Poate că mi-a scăpat mie, dar NU mi se pare că această aniversare a emoționat în vreun fel activ pe cei care - teoretic - au în grija lor, oficial, cultura română și se ocupă cu relevanța și cu destinul ei. Sigur că Victor Rebengiuc a rămas, chiar și la 90 de ani, o voce incomodă pentru putere. El spune ce gândește și ce simte, și o face public, atunci când e necesar. El este însă, alături de Mariana Mihuț, soția și partenera sa de scenă, o adevărată valoare națională - așa cum s-a auzit spus la o gală din primăvara anului trecut.
Oare ce gândește Victor Rebengiuc despre statutul lucrătorului cultural profesionist? Cu siguranță că nimeni nu și-a propus să îl întrebe și să îi prezinte propunerea. De ce ar fi făcut-o. Experiența ne-a arătat de atâtea ori că marii artiști nu au întotdeauna competență în administrație. Adevăratul motiv însă de a nu pune întrebări unor asemenea creatori despre ceva ce îi privește ar putea fi altul: acela că unii administratori cred despre ei înșiși că au competența cuvenită, deși nedovedită, în arte și în soarta lor. Probabil că doar asemenea administratori sunt singurii cărora sintagma „lucrători culturali” li se pare una inspirațională. Nenorocirea lumii culturale este că decizia, deocamdată, e în mâna lor.
Ce bine ar fi să ne propunem ca acest lucru să se schimbe. //
