Doina Jela: „Pentru mine, nu ficțiunea și nonficțiunea sunt termenii aflați în opoziție”

Doina Jela este jurnalistă, editoare, traducătoare și scriitoare. Între cărțile sale de nonficțiune: Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist (1995, 2008), Telejurnalul de noapte (1997, 2005), Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat (1998, 2005), Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar (1999, 2002, 2019); carte ecranizată de Lucian Pintilie în După-amiaza unui torționar (2001), Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste (2001), Afacerea Meditația Transcendentală (în colaborare cu Cătălin Strat și Mihai Albu, 2005), Ungaria 1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist (coordonatoare în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, 2006), O sută de zile cu Monica Lovinescu (2008).

„Villa Margareta” și „Efectul fluturelui” sunt primele două romane – ambele publicate la Editura Polirom – ale unei trilogii a cărei ultimă parte va fi publicată la Editura Corint, unde se află, de asemenea în pregătire, Pe cont propriu – Jurnal 1990-1995 (continuare a Telejurnalului de noapte) și cea de-a treia ediție, adnotată și adăugită, a cărții Această dragoste care ne leagă.

Cânți când scrii?

Mor după întrebările tale, Cristi, pe cuvânt... De câte ori îți citesc un interviu, aproape că nu pot să fiu atentă la răspuns, uimită de inocent-perfidele și surprinzătoarele tale întrebări... Nu cânt, clar, decât atunci când conduc la drum lung, când mătur și când șterg cu mopul... Sau, când eram foarte tânără și aveam o curte cimentuită, înainte de a ieși să spăl cu furtunul frunzele, puneam la maxim discul pe care și azi îl consider cel mai potrivit: Anotimpurile lui Vivaldi.

Cum e – unde e – muzica pentru cărțile tale? Pentru cărțile pe care le scrii, pentru cărțile pe care le citești... Sau, altfel spus: ai, când scrii ori când citești, o muzică în ureche?

La propriu, nu. Nu ascult muzică atunci. Nu trebuie să aud nici musca atunci când scriu. Nici când citesc, de altfel. Atunci ascult doar muzica textului pe care îl scriu/citesc. El, da, trebuie neapărat să aibă muzica lui. Până și textele nonfictive, documentare, doldora de informație și/sau de idei pe care le citesc trebuie să curgă cumva, ca o miere, ca un ulei, ca să nu mă împiedic în ele. Aici e un nărav care n-are legătură cu scrisul, ci cu meseria de editor/redactor pe care, iată, sunt aproape patruzeci de ani, azi-mâine, de când o fac. Până și azi mă trezesc citind cărțile cu un imaginar creion corector în mână, ca pe manuscrise. Gata să-i înlătur zgrunțurii, să-i dau cursivitate, ritm, s-o netezesc, s-o facă smooth. Am iubit grozav munca asta de redactor.

Cum (îți) vine literatura în ceea ce faci în scris? Unde e aceasta – în centru sau nu tocmai?

Foarte în centru. Mereu a fost în centru. Adică literaritatea textului. Dar a contat mult pentru mine că în scrisoarea ei despre prima mea carte, carte scrisă probabil și ca să amân întâlnirea cu propria mea literatură, adică cu mine însămi, Monica Lovinescu mi-a spus: Nu sunteți jurnalistă, sunteți scriitoare... Și mi-a și argumentat. Am pus textul acela pe coperta celei de-a doua ediții a Cazului Nichita Dumitru. Și printr-o coincidență, recent, făcând curățenie și ordine în corespondență, am găsit, datând fix din aceeași perioadă a începuturilor, și o scrisoare a celui mai acribios și entuziast cititor al meu, regretata Gabriela Omăt, care se uimea așa, citez cu emoție, cu toată modestia, de mulțimea de „semne ale talentului” din misiva la care-mi răspundea. Eram în Franța atunci și scriam, incredibil, scrisori. Pe a ei și-o încheia cu un reproș auzit apoi drept concluzie la fiecare redactare a „reconstituirilor” mele, fiindcă Gabriela mi-a fost redactor la toate: „Ești talentată, mașer, păcat că te ocupi de nonficțiuni carcerale terifiante în loc să-ți dai drumul poftei de expresie a simțului de observație în cotidian, doldora cum îl ai, cu decupajele tale imprevizibile, cu tandrețurile malițioase, cu implicarea aia a ta detașată, cu darul de a capta spuma zilelor”...

La vremea aceea, îmi convenea „obligația nobilă” de a scrie tragediile reale ale altora, îmi convenea tergiversarea asta, amânarea întâlnirii cu minotaurul, ca să zic așa. Oricât de inconfortabile ar fi subiectele documentare cu care m-am confruntat, e mai ușor să scrii pe o temă dată. Și mai gratifiant. Am cunoscut în acea vreme un mare scriitor care nu și-a mai scris al doilea roman ca să nu înnebunească... Se numește Alexandru Vona. Nu toți suntem mari și expuși acestui risc, dar toți vrem să ne prezentăm onorabil la acea întâlnire și, dacă se poate, mai bine să nu ne prezentăm...

Când are ficțiunea forță mai mare decât nonficțiunea?

Întotdeauna, dacă are... forță... Mai mult, nonficțiunea însăși are doar dacă e lucrarea unui scriitor de mare forță. Îi avem pe Aleksievici, pe Șalamov, pe Soljenițîn. Truman Capote, în Cu sânge rece. Un autor onorabil poate da cărți de nonficțiune foarte bune. Marile biografii sunt așa ceva, nu?

Și invers: când nonficțiunea bate literatura?

Cred că am spus. Când e scrisă de un foarte mare scriitor. Șalamov nu a scris, cred, literatură de invenție, dar Kolîma lui este una din marile cărți ale secolului, prin adevărul uman, prin puterea și curajul de a plonja în străfundurile acestui adevăr. Din punctul acesta de vedere, capacitatea de a vedea nevăzutul, de a spune de nespusul este ceea ce marea ficțiune și marea nonficțiune au în comun. Sunt puțini, foarte puțini care ajung aici. Noi, ceilalți, în funcție de onestitatea noastră, desigur, adică de dorința de a nu fraieri cititorul ca să ne cumpere nouă maculatura, doar aspirăm să spunem cât mai exact ce avem de spus.

Cum treci la proză? Cum comuți către literatură?

În general, nu prea pot să scriu la două feluri de texte în același timp. Dar pentru mine, nu ficțiunea și nonficțiunea sunt termenii aflați în opoziție. Opoziția este între povestea mea și povestea altuia... Cu a mea fac ce vreau. Sau, în funcție de „abordare”, o inventez ca să o pot exprima mai bine sau o relatez în datele ei „exacte”, cu același scop. Există, știi, o „imunitate ficțională”, măștile sub care te poți ascunde. Te poți ascunde până nici tu nu te mai găsești și atunci te descoperi uimit. În nonficțiune n-ai imunitate.

Sau, de fapt, tot ce ai scris și scrii altceva decât proză e un fel de îndepărtare, uneori poate chiar o rătăcire de la Nordul prozei?

Cred că prefer împărțirea de mai sus. O socotesc mai exactă și mai pertinentă. Cu un minimum de onestitate îl avertizezi pe cititor: ce spun aici chiar s-a întâmplat, după știința mea, ce spun dincoace nu s-a întâmplat, doar ar fi putut să se întâmple. În plus, cu viața altora, cea din literatura strict documentară, nu ai voie să te joci. Nici moral nu se cade să faci asta și e și riscant. În rest, în amândouă felurile de texte cred că e prioritar și important ca ele să fie scrise bine. Cât poți de bine.

Oare ce ar fi spus Monica Lovinescu despre proza – despre romanele recente, în mod aparte – pe care o scrii?

Oufff. De unde să știu? Mă întrebai ce muzică aud când scriu... Uite, aud vocea Monicăi! Dacă este însă să transfer asupra altcuiva cenzura prietenească exercitată de ea, în absență, am două prietene pe care mă pot bizui, cred, așa că mă gândesc la ele când scriu. Le știi și tu, la ele mă gândesc cu frică și cu tremur, când scriu, amândouă sunt prozatoare, nu glumă, și atunci când e vorba de literatură, n-au mamă, n-au tată. Când nu le place ceva tac, iar tăcerea lor e mai rea ca o critică...

Tu duci un fel de bătălie pentru memorie – eu însumi încerc să o fac, suntem mai mulți, de fapt, dar nu foarte mulți. Crezi că literatura ține, conservă mai bine decât alte specii culturale memoria, memoria bună?

Nu m-am gândit niciodată la problema asta. Literatura-literatură trebuie să țină, de la Flaubert, Maiorescu etc. citire, la „autonomie”. Sigur, ca suport al memoriei, scrisul este forma cea mai puțin costisitoare și mai la îndemână. În Polonia, eu am admirat statuile, monumentele, muzeele, plăcile memoriale, de care dai la tot pasul. Dar acestea depind de stat, de oficialitate, de un anumit consens legat de ceea ce înseamnă „memoria bună”. O țară unde avem statui și instituții cu numele lui Nicolae Paulescu, Adrian Păunescu, asociații patronate spiritual/moral de Antonescu, Codreanu, învecinate cu însemne ale memoriei lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu etc., este una în care consensul acesta nu s-a realizat și nu a devenit „politică de stat”. Memoriile „concurente” pe care fiecare dintre protagoniști le socotește „memoria bună” creează un climat confuz , definit iluzoriu ca semn al libertății. Dar lucrul acesta se petrece și la nivelul semnelor scrise ale memoriei, nu? Avem și cărți de toate felurile, cum știm. Așa cum avem filme ilustrând și ele confuzia asta. Impactul vizual este mai puternic și mai rapid decât cel al unei tipărituri. Când văd însă filme precum Katyn al lui Wajda sau Funeraliile lui Stalin, al lui Serghei Losznița, și pe ale noastre, pline de fițe artistice postmoderniste, îmi spun că Wajda și Losznița și-au înțeles miza, iar ai noștri, nu. Nu știu de ce: nu îi interesează, nu își pot depăși narcisismul și năduful de a trăi într-o țară mai mică decât ei?

Cum apreciezi: vii, mai aplicat, direct – adică, tu însăți scriind – către literatură, acum când oamenii își pun încă suficient de multă încredere în literatură sau când condiția literaturii începe – evident – să decadă, când literatura merge tot mai mult dinspre centru spre margine?

Nu știu, Cristi, dacă literatura o duce acum mai rău ca altădată sau mai bine. La noi sigur se citește puțin și... prost. Sigur că altă tragere de inimă ai avea dacă ți s-ar smulge manuscrisul din mână. Dar nu sunt deloc sigură că de asta depinde să scrii cât poți tu de bine. Ba dimpotrivă. Cred că succesul corupe, ca și puterea, și cred că imboldul de a scrie patru cărți pe an îți poate fi fatal. Cred că sărăcia și boala, singurătatea și tristețea, eșecul și obstacolele își au și ele rostul lor în toată povestea asta... Ce știu precis este că eu aș fi scris, oricum, pentru a mă întâlni cu mine. În toate cotloanele minții și sufletului meu, dacă se poate.

În ce zonă așezi/plasezi literatura pe care o faci? Unde – lângă cine – te simți confortabil și vrei să fii percepută că scrii roman?

Nu știu. Știu ce scriitori îmi plac foarte mult și se poate ca, involuntar, aceștia să mă fi influențat: Sabato, Șalamov, Yourcenar, Woolf, Bolano, Llosa, în unele cărți. Mă descopăr înrudită vag, din tinerețe, cu un Pavese, mai nou cu Margaret Mazzantini. Dar și regizori ca aceia de mai sus.

Ce e docuficțiunea pentru tine?

Mai multe lucruri. În două cuvinte, așa, o docuficțiune e un... dosar fictiv. O ficțiune care imită documentul: forma, structura, stilistica lui. În ficțiune, până și adevărul personal pe care-l strecori acolo trebuie să faci în așa fel încât să pară că l-ai născocit... Mai e și un fel de a exacerba gratuitatea literaturii, până devine joc, un fel de a exorciza frica de profunda ei seriozitate. Te zbați atât în viața asta, suferi atât, iar când „muzica” viitorului text se aude în capul tău, ea spune că toate astea nu au nicio importanță, ele sunt neant. Și atunci când auzi muzica asta (dar cine o aude?) și când ai un pic de îndemânare, ar trebui să scrii... Cu certitudinea clară că doar asta e literatura. Ce rămâne, mielule? Acest cântec, domnule, nimic mai mult. Dar înseamnă, într‑un registru mai senin, fascinația pentru textul ca atare, care, supremă nedreptate pentru bietele ființe care au suferit/s-au bucurat atunci, nu mai contează după un timp că au fost reale, literaritatea textului e cea care rămâne. În definiția asta largă, Iliada e un reportaj semifictiv, nu? Zeii precis nu au existat, dar Hector? Dar Elena, dar Hecuba, dar nefericitul de Priam? Probabil că Ghilgameș a existat și a suferit groaznic la moartea lui Enkidu, dar nu suferința lui mă emoționează. În fine, mai e, atunci când am „practicat-o” un joc, docuficțiunea. Să pastișez documente, să le amestec cu texte autentice și să invit cititorul să fie vigilent, să nu mă creadă și să mă creadă în același timp, fiindcă oricum nu contează care sunt fictive și care reale. Sigur, cele reale se contaminează de ficționalitatea celorlalte, sunt carne din carnea mea, altfel n-ar fi vii... Și mai e un joc, fiindcă îmi permite să mă ascund sub măști, nu? Deci reportaj fictiv, într-un fel. Dar reportajul are un singur registru. Când citești un dosar de la Securitate e uluitor ce de registre stilistice ai acolo: delațiunea, nota de urmărire, înregistrarea cu microfonul, dialogul la telefon cu un necunoscut, ca în teatru, interogatoriul etc... Docuficțiunea e o modalitate de a-i spori prozei mijloacele, de unde capitolul în întregime inventat din Villa...

Acum îmi aduc aminte: când m-am trezit în fața sertarului plin de fișe despre „Cazul Nichita”, mi-am zis: ei, ce fac eu acum cu toate astea? S-a nimerit, providențial, să am în mâini Istoria lui Mayta. Și am descoperit că e o docuficțiune. Mi-a fost de mare folos în transformarea unui morman de documente într-o carte cu o arhitectură a ei, proprie, și, în plus, documentară.

Cât și cum ai locuit în Villa Margareta?

Cu intermitențe, cauzate de docudramele pe care m-am angajat să le scriu mulți, foarte mulți ani. Am transcris anul trecut Jurnalul 1990-1995, în curs de apariție la Corint, și am constatat cu uimire nu numai că încă de la începutul acestei perioade „am locuit” în ea, dar că așa se și numea de la început. Și așa se numeau și personajele... Scrisul, susținut, asamblarea nu mi-au luat, totuși, mai mult de trei ani: 2012-2015. Pot însă să-ți spun că eu în Villa Margareta mai locuiesc și acum. Acolo, în preajma vârstei de 14-16 ani, se joacă totul, cred... Sigur, când cineva constată că mi se „îngroașă” vocea narativă de vorbesc/scriu ca un bărbat, cum mi-a zis la Arad o poetă/cititoare perspicace, Lia Faur, mă bucur, dar cred că mă bucur degeaba. Nicio amintire a vieții mele nu mă emoționează mai mult decât bogăția, misterul, tensiunea acelei vârste. Nu mai spun că, în afară de maternitate, prietenia mi se pare experiența absolută. Mă rog, uit trăirea religioasă pură, dar la ea nu avem toți acces.

Crezi într-un „efect al fluturelui” în literatură?

Oohh, sigur. Cu literatura, totul e un efect al fluturelui. Nu știi când, unde, în ce stare cineva scrie o poveste și ție îți cade în mână povestea asta, la fel, nu știi cum, unde, de ce tocmai acum și în această stare, și cartea aceea îți indică traiectoria de moment, dacă nu destinul. Preda zice în Viața ca o pradă câte ceva despre felul cum „s-a trezit el la literatură”, grație cărților, fiindcă ce altceva decât o carte l-ar fi putut face conștient de uriașul lui talent, acolo, în satul și familia lui, fără teatru, fără filarmonică, fără cinematograf, fără muzeu, fără profesor de pian sau vioară?

Cele două romane la care am făcut trimitere mai înainte sunt în duet (și e chiar bine să fie citite așa!) sau sunt parte din ceva chiar mai mare? Bunăoară, o trilogie?

Da, sunt o trilogie, așa le-am conceput de la început și soarta a vrut să și reușesc să fac ce-mi propusesem. O trilogie în care în loc să-mi duc personajele de la 1920 până la 2020, am luat-o invers. Am întors cu capul în jos dialectica, așa cum zice Marx că a făcut Hegel. Fiindcă eu cred că rău el, Marx, a făcut, l-am „corectat”, imitându-l pe Hegel. Adevărul prezentului trebuie căutat săpând în trecut, cred. Am avut mari îndoieli cu romanul ăsta, privată fiind de „asistența” totală și competentă a Gabrielei Omăt. Și... speriată de o anumită, mult prea curajoasă, coborâre a mea cu un soi de „fictivă introspecție” în cele mai dureroase străfunduri... Titlul, care-mi place grozav, Cuibul din inima ei, a plutit așa pe deasupra apelor, multă vreme, fără vreo legătură aparentă cu mormanul de poze, fișe, documente... de ficționalizat. Mi-aș fi dorit mult ca Gabriela să știe măcar acest titlu, fiindcă e foarte strâns legat de amintirea ei. S-a supărat odată rău pe mine din motive obișnuite la noi, de opinii politice divergente, și ne-am împăcat întâlnindu-ne, în cel mai improbabil mod, pe stradă, abia după vreo jumătate de an. Improbabil, fiindcă ea ieșea rar, țintuită ani întregi în fața calculatorului de nebunia de roman postum al Hortensiei Papadat-Bengescu. Ne-am îmbrățișat și i-am spus: „Jesus, nu știi de câte ori am ridicat nenorocitul ăla de receptor și m-am temut... etc... etc.”. La care Gabriela mi-a spus, cu râsul acela al ei autopersiflant și tandru: „Ei, hai, că tu știai bine că ai un cuib în inima mea”...

Ei bine, ea nu a apucat să mă ghideze, corecteze, ajute cu romanul ăsta greu, dar a făcut-o, postum, într-un fel indubitabil. Exact în ziua când am picat peste scrisoarea ei din care ți-am citat mai sus, am deschis, spre prânz, mailul. Și am găsit un mesaj, și el neașteptat. Ana Antonescu, responsabila colecției Fiction de la Corint, îmi spunea că tipărește Cuibul. De parcă Gabriela ar fi făcut presiuni asupra ei, nu a mea, și nu în 1998, ci atunci, în dimineața aceea... Imponderabile cu sens...

Ce personaje îți ies mai bine, mai sofisticat: masculine sau feminine? Întreb așa, ca un om tradițional – că nu îndrăznesc să aduc în discuție identitățile fluide, nonbinarii ș.a.m.d.

Tu ar trebui să-mi zici! Ce știu. Precis este că mie grozav îmi place să încerc să fiu și ce nu sunt, cred că e marea, marea satisfacție a literaturii și pentru cititor, și pentru scriitor, să te facă să visezi că ești ceea ce nu poți să fii. Să zbori cu o bicicletă de furat, cum zice administratorul lui Mazilescu despre Guillaume al lui, că „zboară cu aripile noastre, cu bicicletele noastre”...

Ce ești tu/cine ești tu în proza pe care o scrii? Sau poate că aceasta – această identificare – nu e nici măcar relevantă...

E foarte relevantă. Sunt, pe rând, fiecare dintre ele. Fete, băieți, bătrâni/copii asexuați, nonbinară, la o adică. „Evantaiul eurilor noastre”, nu? Acesta e nu numai beția, fascinația literaturii, ci și pericolul ei. Disoluția eului în miile de euri pe care le-a întruchipat. Monica Lovinescu povestește despre marea actriță Maria Botta și nefericirea sa datorată neputinței ei de a ieși din roluri, de a se maturiza, în fond... Céline însuși ajunsese să-și povestească în interviuri o copilărie cu totul fictivă, preluată din propriul roman Moarte pe credit, spun biografii.

Mai ții jurnal, tele-jurnal sau – poate? – social media-jurnal?

Da, mai țin. Greu însă, dată fiind tentația feedback-ului imediat, încurajată de FB, bloguri etc. Perioada 1990-1995, de care ți-am spus, va ieși în toamna asta tot la Editura Corint, sub titlul Pe cont propriu. Poate nu spectaculos, fiindcă au trecut totuși aproape trei decenii și eram la Constanța și în Franța, departe încă de „miezul aprins” al vieții literare. Dar interesant în alte privințe. Întotdeauna m-a fascinat faptul că, văzute de departe, de memoria mereu înșelătoare, lucrurile arată altfel decât văzute de aproape. Propriile mele uimiri, dezamăgiri, la recitirea caietelor, le-am contracarat punând în motto deviza din Orwell, un om reputat pentru onestitatea lui: „Cine vrea să se creadă infailibil să nu țină jurnal”. Eu zic că e bine să-ți dea jurnalul peste nas atunci când ai tendința să-ți amintești din trecut doar lucrurile flatante... //

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu