Doua povesti si patru banuieli impotriva filozofiei

Doua povesti bune spun mai mult decat doua secole de incruntari filozofice. Euro 2004 - titulatura comerciala sub care e cunoscut drept produs al Campionatului European de fotbal masculin, joc direct si ofensiv, pana la aparitia speculatiei tactice - a inceput, si a ramas o vreme, in sala torturilor filozofice. Am fost siliti sa mestecam portii gigant de sacaz conspirativ. Onor doctorii Giovanni Trapattoni, Dick Advocaat, Felipe Scolari si Rudi Voeller au crezut ca ne pot desparti de convingerea ca fotbalul e o poveste, si nu o teorie. Doctorii in relativism au inceput Euro 2004 cu un pariu sumbru, de provenienta scolastica si de viitor nul: fotbalul nu e acel joc simplu si pasional, in care barbatii rai se pun de-a latul portii, iar barbatii buni lovesc cu piciorul mingea care se duce in poarta, unde se face cu totul si cu totul de aur. Nu. Fotbalul e - in viziunea otravita de prea multa cunoastere a acestor domni - jocul de-a "teoria mea e mai complicata decat teoria ta". Din fericire, insa, vraja teologala s-a rupt. Italia-Suedia si Olanda-Cehia, cele doua meciuri superbe care au eliberat fotbalul anterior sechestrat in morga filozofica, au fost posibile numai si numai dupa revolta irezistibila a dreptului de a spune povesti simple, in care binele si raul se bat si nu fac remize. Cele doua povesti despre fotbalul mare suna in felul urmator:

1) Francesco Odioso sau despre adancimile dezonoarei

Francesco Totti l-a scuipat pe danezul Christian Poulsen. Ziua in amiaza mare si in transmisiune directa, pentru buna educatie a copiilor dvs. Totti e un fotbalist mare. Fotbalistii mari fac adesea lucruri urate si raman tot fotbalisti mari. Wayne Rooney, de pilda, nu e un mare fotbalist, ci un copil agresiv, nascut intr-un mediu agresiv (bloc - Liverpool), dez-educat intr-o societate agresiva (decazuta Anglie muncitoreasca). La capatul acestui "buildingroman" se afla lista neagra a cetatenilor carora Rooney putea sa le decerneze diverse grade de invaliditate, in doar doua meciuri: pe primul loc, Jorg Stiel, portarul elvetian atacat cu crampoanele, la cap. Norocul lui Stiel a masurat cam 10 centimetri. Crampoanele s-au oprit in umar. Stiel a facut fata. Putem deja masura prima zona de adancime a dezonoarei. Totti e un taranoi pitoresc si, ca orice taranoi, vulgar. Rooney - o bruta tanara care va deveni o bruta batrana. Trecem mai departe. Totti a avut curajul sa fie porc in public. Nu e mare curaj, dar un soi de mandrie de badaran tot e de gasit in dezonoarea de care s-a acoperit Totti. Michael Riley nu urca insa nici macar pana la dezonoarea groasa a lui Francesco Odioso. Riley a fost trimis in teren la meciul Germania-Letonia pentru a aplica regulamentul (legea). Ca arbitru, Riley s-a grabit sa isi expuna convingerile perverse despre putere si merit, despre cei mari si cei slabi, pe scurt, toata conceptia de viata pe care cineva o invata fie in copilarie, daca e pedepsit pentru ofensa de pipi in pat, fie in tinerete, daca are ghinionul sa aspire la o functie publica in Marea Britanie. Riley pare sa fi trecut, studios foc, prin ambele etape. El a intrat in teren dinainte convins ca Letonia nu are dreptul sa aiba drepturi si a arbitrat doar fazele de atac ale nemtilor. Contraatacurile letone (trei la numar) au fost scoase in afara legii. Letonii au fost furati de doua penaltiuri mai clare decat cea mai clara pata de pipi in pat. Putem masura acum a doua zona de adancime a dezonoarei.

Cine e mai odios? Totti-scuipat-gros, Rooney-sut-in-gura sau Riley-(sub)omul legii? Opinia cumsecade si luminata a presei spune ca trebuie sa ne cutremuram de fapta lui Totti. Am insa doua banuieli: a) Totti e un natarau (care va sta trei meciuri pe bara) si b) Riley e o institutie care nu va fi vreodata suspendata pentru ca respecta si promoveaza "interese superioare". A treia banuiala nu e a mea, ci e observatia dvs.: fara Francesco Odioso, Italia a scapat de povara lui Totti Glamoroso, cam asa cum s-a intamplat cu nationala Romaniei, usurata de adaosul tabloid al unor Mutu si Chivu, in meciul ACELA cu Germania. Dupa epurarea lui Totti, Italia a jucat 60 de minute de fotbal perfect, contra Suediei. Povestea acestei ore de gratie e adeverirea motivului mitic rasarit din istoria a milioane de Praslea care se intalnesc deodata cu sansa de a arata ce pot. Italia ne-a dumirit cum ar trebui sa se joace fotbalul anului 2004: o aparare care nu admite cererea de azil a mingilor aruncate in ultimii 16 metri ai terenului si un mijloc fara alta menire decat aceea de a se transforma, prin formula cea mai scurta, in atac. Viziunea n-a durat decat o ora, pentru ca atunci a intervenit cealalta mare conditie care regleaza viata fotbalului: mentalitatea nationala. Italia e un produs suta la suta italian, iar asta inseamna economia bestiala de mijloace. Dupa o ora, prinsi din urma de secole de viata sociala, Pirlo si Gattuso au sunat stingerea in dosul orgolioaselor fortificatii defensive nationale. A fost o eroare. Mentalitatea nordica are la randul ei o regula de baza: statistica e regina stiintelor. Suedezii au aruncat, asa cum le dicteaza gena, o mie de mingi in ultimii 16 metri si, asa cum dicteaza statistica, una a intrat in poarta. Dar povestea Italiei renascute din disparitia lui Totti ne-a dat cel mai bun fotbal al Europenelor. Si ne-a mai dat ceva: convingerea ca povestea "mucosului", care se ridica dupa caderea Eroului si castiga, nu e un basm.

2) Bruckner - nebunia din convingere

A doua poveste magica a Europenelor nu a fost publicata, dar se gaseste, cu siguranta, undeva intre cutele fruntii intelepte a lui Bruckner, antrenorul ceh cu nume de industrie germana si temperament bonapartist. Cehia a inceput meciul cu Olanda bine si a fost pedepsita, asa cum se cuvine. Contra Olandei, un meci bine inceput e mult prea putin. Olanda poate fi batuta doar daca nu e Olanda (ci acea echipa de pasla care a impartit acelasi dormitor cu Germania). Daca e Olanda cu adevarat, Olanda poate fi batuta doar de o echipa care isi propune sa rastoarne toate uzantele cumsecade ale fotbalului logic. La 0-2, in minutul 20, Karel Bruckner a inteles instantaneu ca, intr-adevar, fotbalul logic nu mai are nici o sansa si a decis, in deplina cunostinta de cauza, sa fie nechibzuit. Irational. Bezmetic. Bruckner a cerut jucatorilor sai sa intre intr-o criza de furie organizata. El a suspendat ideea de aparare si a ordonat atacul dezlantuit, din orice pozitie, in 10, la nevoie in 11. Am doua banuieli, la fel de surori ca inaintasele lor de mai sus: a) Bruckner era decis sa intre, el insusi, in teren si sa atace cu parul carunt in vant, pana la ultima suflare si b) Bruckner a si facut asta. Batranul ceh a spus ceva elevilor sai. Nu vom sti niciodata ce, pentru ca marile conjuratii isi iau puterea dintr-o anumita tonalitate a vocii si dintr-un anumit fel de a privi al celui care cere sacrificiul. Bruckner a facut din jucatorii sai, de la Ujfalusi la Nedved, copiii unei patimi.

N-am vazut de cand sunt o echipa care poate ataca feroce si lucid, aparandu-se cu cine e in trecere pe acasa si marturisind in fiecare clipa, publicului si adversarului, ca "acest meci e menit sa se termine cu victoria noastra". Italia a dat cel mai frumos fotbal. Cehia a adus cea mai solara forma de fanatism. Cehii nu au dereglat Olanda pentru ca au atacat (de aici ar fi iesit cel mult o remiza), ci pentru ca au crezut in ceva: in acel lucru misterios si incendiar care desfide orice realitate pentru ca o inlocuieste. Triumful Cehiei a fost ajutat, un pic, de ideile neclare ale lui Advocaat, care a trimis pe Boosvelt (34 de ani) sa il marcheze pe Nedved (100 km la orice ora). Pensionarul contra mustangului. Insa asta explica prea putin. Marea victorie ceha, al doilea moment magic al Europenelor, e tot o poveste. Povestea nebuniei sacre. Povestea inteleptului Bruckner care da de pamant cu intelepciunea si se arunca in valtoare.