Pe aceeași temă
Teoretizat în urmă cu douăzeci de ani, termenul „récit de filiation”, de către criticul Dominique Viart, definește un gen de roman care aproape că efectuează o anchetă asupra secretelor uneia dintre figurile parentale (cu predilecție cea paternă), după dispariția acesteia. Aplecându‑se tocmai asupra minciunilor și subiectelor jenante din trecutul familiei, scriitorii se apropiau astfel într-o oarecare măsură de munca unui sociolog. Romanul filiației nu este o reglare de conturi între generații, ci o cercetare a adevărului despre una dintre autoritățile familiei, izvorâtă dintr-o mai amplă preocupare asupra memoriei personale și colective în sec. XX. De atunci, acest tip de roman s-a răspândit și în alte literaturi și cunoaște variante, în care familia „investigată” nu mai e neapărat cea a scriitorului, ci având un narator cu care autorul nu se mai identifică. Iar sursa ei este o anumită criză a identității individului.
Ed. Humanitas a tradus încă un roman al scriitoarei americane Ann Patchett, Casa olandeză, sub semnătura Mihaelei Dumitrescu. Casa olandeză este roman finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020, nominalizat la The Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year.
Naratorul, Danny, revine asupra copilăriei sale, după al Doilea Război Mondial, la ceva vreme după ce se mută, cu sora sa mai mare Maeve și tatăl lor, în ceea ce se va numi Casa olandeză. O casă maiestuoasă care aparținuse unor olandezi. Ajuns medic la maturitate, Danny își amintește vag de mama sa, care îi părăsise subit pentru a călători prin lume și a îngriji oameni săraci și bolnavi, în schimb, își amintește foarte bine de cele două servitoare devotate Sandy și Jocelyn, ca și de cea care le devine mamă vitregă, Andrea, de fetițele ei și de plecarea forțată din Casa olandeză, după moartea tatălui lor. Ca doi copii orfani dintr-un basm, Danny și Maeve sunt alungați din casă de către Andrea, care își dorește casa doar pentru ea. De fapt, amintirile nu sunt atât despre casa cea plină de eleganță, care aparținuse misterioasei familii Van Hoebeek, pentru că nu se știe nimic despre ei, cât despre tatăl naratorului, Cyril Conroy. Deși, în timp, materia epică adună o evoluție surprinzătoare a tuturor personajelor, cel dispărut în moarte, Cyril, tatăl, rămâne o prezență atât pentru amintirea intențiilor sale cele mai bune pentru familia sa sau mai bine zis pentru cele două familii ale sale, cât și pentru inadecvarea sa la realitate, alegându-și drept soții două femei care nu se vor dovedi nici soții, nici mame cât de cât normale. Moartea sa prin infarct pune capăt parcă unei neînțelegeri vii, care s-a dovedit a fi Cyril.
Danny revine asupra figurii paterne privindu-l cu ochii copilăriei când nu înțelege de ce tatăl său e atât de încântat de achiziționarea Casei olandeze, care-l încântă doar pe el. Danny își însoțește cu drag tatăl, care administrează clădiri cu apartamente date în chirie, în vreme ce toată lumea din jur consideră că băiatul e prea fraged ca să țină notițe despre afacerile imobiliare, îl privește cu consternare pe tatăl său când o aduce acasă pe Andrea și îi face mereu pe plac, deși femeia este foarte antipatică și egoistă. Danny se bucură, desigur, nespus când în călătoria promisă la New York, la care vrea să se impună și Andrea, tatăl are curajul (nesperat de către băiat) de a nu-i mai face pe plac Andreei și de a pleca și cu fiul lui mai devreme, fugind din propria lor casă ca niște hoți. Împreună cu Maeve, Danny investighează ce înseamnă artrofibroza, de care suferea tatăl lor la genunchi, și de când o are – din timpul războiului? –, dar nu reușesc să afle adevărul.
Danny va face studii medicale doar pentru a cheltui cât mai mult din banii lăsați de tatăl lui pentru studiile copiilor, bani pe care, după moartea tatălui, trebuie să îi împartă cu fetele Andreei. Danny se va căsători cu Susan, vor avea copii, în vreme ce Maeve, diabetică, va avea un parcurs mai haotic, având însă mereu ca grijă principală ca fratele ei mai mic să reușească în viață. Finalul mai scoate din scenă un personaj și face să apară, în același timp, altele două, despre care se vorbise, dar care fuseseră mereu absente, și cu toate astea, aproape fantomaticul Cyril e cel care, deși e cel mai tăcut, rămâne pregnant în mintea cititorului. Misterios, el se revelează în cele din urmă pentru Danny ca un tată pasionat de imobiliare doar ca mijloc pentru a obține mai mulți bani, cu banii crezând că poate aduce fericirea familiei sale. Primei sale soții, cea care se va devota celor mai săraci din lume, inclusiv din India, el îi oferă, la începutul mariajului lor, nu doar Casa olandeză, ci și o mașină de lux. Nimic mai nepotrivit pentru Elna...
Cyril este un idealist stângace, un reprezentant al generației care a participat tânăr la al doilea război și care după aceea a încercat să realizeze „visul american”. Drama lui e mai ales o permanentă inadecvare la femei și chiar la oameni, în general. Reînviindu-i chipul, Danny se caută pe sine, dar caută și enigma pe care a reprezentat-o întotdeauna pentru el figura paternă, care i-a dovedit iubire necondiționată, dar pe care, fiind copil, nu prea l-a înțeles. Iar prin copilul lui, May, Danny se va reconcilia și cu Casa olandeză. Aceeași idee a moștenirii de la părinte la copil.
„Isus din întuneric”
Foarte diferit din toate punctele de vedere, găsim în romanul Isus din întuneric al scriitorului român Radu Găvan aceeași căutare a tatălui, de data aceasta necunoscut deloc. Ed. Litera publică, astfel, cel de-al treilea roman al autorului, cu o prefață semnată de Doina Ruști. Într-un roman amplu, care începe ca o fabulă neagră, Radu Găvan nu este un scriitor previzibil. Anunțându-l sibilinic, încă din incipit, pe cititor că Isus din întuneric (formulă pe care o explică mai târziu) s-a născut undeva între 1978 și 1980 în satul Kreitfeld, în Germania, sat care după aceea a fost distrus complet de o catastrofă naturală, și continuând cu apariția a două personaje, Sigmund Schwarz și Roland Weis, care au viziuni de coșmar, în care le apare acest Isus. Primul – clarvăzător recunoscut și al doilea – scriitor de renume se duc împreună la Amsterdam să-l întâlnească pe pictorul Van Diepten, care pictase într-un tablou o scenă ce apare în coșmarurile lor. După un dialog nu prea concludent cu pictorul, textul virează spre relatări absconse, în viziuni stranii și malefice, în care apar niște figuri care vor reveni în toate coșmarurile care vor mai fi descrise în roman: un câine sau o haită de câini ucigași, un pitic grotesc, o femeie sfâșiată de câini.
Misteriosul Isus din întuneric ni se arată apoi a fi un copil bastard, Amedeo Engelbert, născut în Kreitfeld, crescut de mama sa Helen... până în ziua în care aceasta va muri sub ochii copilului său, sfâșiată de o haită de câini. Cea care îi rămâne e bunica, aceea care îi va fi fidelă până la capăt. În rest, viața lui Amedeo e ieșită din comun nu doar din cauza morții premature, violente și stranii în același timp a mamei sale, ci și pentru că își dă seama că tatăl său, despre care nimeni nu știa nimic, ar fi un scriitor – romancier și poet – care într-o zi s-a dovedit a fi psihopat: fără să lase nimic de bănuit despre vreo boală psihică, într-o zi, Ludwig Admistadt (1963-1991) își ucide fetița și soția, după care se sinucide.
Amedeo e pasionat de literatură, dar și de muzică, își formează o trupă rock și are chiar succes câtă vreme îl au ca impresar pe un fost rocker, decăzut în prezent. Sinuciderea acestuia, datorată unor remușcări față de moartea soției și a copilului, de care se simte responsabil, deși nu este, sinuciderea sa, deci, aduce falimentul trupei rock. Amedeo citește toate cărțile celui despre care știe că e tatăl lui, îngrozit că ar putea să semene cu el, îl citește și reînvie astfel copilăria tristă a acestuia. Brusc, locul tatălui, al lui Ludwig, devine primordial. În cărțile sale există semne de traumă puternice, ca și expunerea unor idei despre natura artei. Aceasta ar avea o sursă malefică, scriitorul fiind nevoit să se supună unor viziuni terifiante și experimentând trăiri pe care Radu Găvan le descrie cu un talent impresionant. De fiecare dată când narează ceva „realist”, de exemplu, episodul trupei rock, textul devine banal, în schimb, când plonjează în bolgiile pe care le inventează, autorul e probabil unic în literatura română contemporană.
Într-una din scrierile sale, Ludwig mărturisește: „... am scris romanul meu de căpătâi. Izvorâtă din liniște și dragoste, o carte despre iad (...) Din ungherele acelui roman am simțit cel mai clar privirea umbrei. Am intrat orb în acea cameră și abia atunci am întrezărit luminile binefăcătoare ale infernului, singurul loc în care puteam păși fără să mă prefac, cu o țigară în colțul gurii și o sticlă de tărie între degete, mormăind leneș un cântecel despre scris, singura mare iubire de care îmi mai aduc aminte”.
Rămas orfan de tată, Ludwig e victima mai multor traume, așa cum va fi și Amedeo, copilul despre care nici nu a știut. Doar că Amedeo, după ce parcurge o comă în care viziunile negre sunt extrem de reale, se întoarce la viață tocmai pentru copilul său.
Isus din întuneric de Radu Găvan este o ofertă de lectură bogată: roman despre condiția artei, roman despre granițele fragile dintre lumea pe care o vedem și altele care sunt ascunse percepției noastre obișnuite, romanul este în același timp și unul al filiației. Leitmotivul căutării tatălui, prezent în literatura universală contemporană, este poate un simptom de care ar trebui să se ocupe nu doar literatura, ci și psihologia, sociologia, filozofia. //
Ann Patchett
Casa Olandeză
Traducere: Mihaela Dumitrescu
Editura Humanitas Fiction, București, 2021, 352 pagini
Radu Gavan
Isus din întuneric
Editura Litera, București, 2021, 511 pagini
