Pe aceeași temă
Din fericire pentru posteritate, ultima carte a lui Oliver Sacks – În mișcare. O viață – este tocmai autobiografia sa, adică „piesa lipsă“ care, adăugată la capătul jocului, conferă ansamblului o coerență definitivă.
„Sarcina principală a creierului este categorisirea, iar semnalizarea recursivă permite creierului să categorisească propriile categorisiri, apoi să le recategorisească și așa mai departe. Un astfel de proces este începutul unui parcurs ascendent colosal, care conduce la niveluri din ce în ce mai înalte de gândire și conștiință.“ Oliver Sacks, cel mai scriitor dintre neurologi (și invers), este omul care ne-a spus, cu un robust simț literar și narativ, povestea creierului. A făcut-o cu o mentalitate de aventurier, de explorator al zonelor virgine. Ca terapeut, a investigat patologiile marginale, cu mică incidență statistică: sindromul traumatic post-encefalitic, sindromul Tourette, autismul, discromatopia, agnozia, coprolalia & copropraxia, propriocepția (adică percepția propriului corp) și alte forme de „exotism“ neurologic. Inspirat în permanență de Freud - și el însuși pacient psihanalitic de o viață întreagă –, Sacks a fost un colecționar de „cazuri“ transformate în materie primă a unei exemplare ficțiuni hermeneutice dedicate omului ca specie. Inducția sacksiană (a ridica particularul la prestigiul universalului) rămâne sursa textuală a unei minirevoluții dintr-o zonă medicală esențială pentru „umanizarea“ medicinei: fuziunea dintre neurologie și psihologie în așa-numita neuropsihologie, care desfide abordările pur tehnice, mecanice și medicamentoase. „Fiecare pacient pe care-l consult, oriunde aș fi - mărturisește Sacks - mi se pare interesant și plin de viață, și îmi oferă satisfacție; n-am întâlnit niciodată un pacient care să nu mă învețe ceva nou (...) Toată neurologia mi se pare un fel de aventură.“
Dar cine a fost Oliver Sacks? Multă lume a auzit de el, numeroși oameni dintr-o mulțime de țări i-au citit cărțile, mai ales în anii ’80, când ele au intrat în sfera privilegiată a best-seller-ului, precum Awakenings, ecranizată ulterior cu Robert de Niro și Robin Williams. Personajul iconic, a cărui faimă a sporit și cu ajutorul ecranizărilor cinematografice sau chiar al operetei, a fost totuși un om mai curând discret, care nu pare să fi căutat celebritatea cu tot dinadinsul, deși a știut să o gestioneze fără sincope. Din fericire pentru posteritate, ultima carte a lui Oliver Sacks – În mișcare. O viață (Humanitas, 2015, traducere Miruna Fulgeanu) – este tocmai autobiografia sa, adică „piesa lipsă“ care, adăugată la capătul jocului, conferă ansamblului o coerență definitivă.
Lectura m-a prins și tocmai de aceea nu ezit să v-o recomand. Nu pentru că Sacks ar fi avut o viață exterior spectaculoasă, ci prin frenezia cu care a știut să-i dea sens, datorită unei permanente obiectivări, dar și printr-o progresivă empatie față de sine și ceilalți.
Născut într-o familie evreiască de medici londonezi, crescut cu pian, cultură clasică și cultul limbii engleze, Sacks studiază la Oxford, unde înțelege că nu e făcut pentru cercetarea fundamentală, după care – fiind marcat de complexele homosexualității emergente – se refugiază (instinctiv) în California, mai permisivă, comparativ cu încă puritana societate britanică (ocupată cu castrarea chimică a lui Alan Touring, eroul războiului nevăzut, al cărui geniu matematic salvase sute de mii de vieți). Experiențele lui Sacks în America (unde a rămas tot restul vieții cu o conștiință de vizitator) reflectă toate locurile comune ale anilor sex, drugs & rock’n roll. Junele „neurolog peripatetic“ face mușchi în săli de culturism și execută ture uriașe cu motocicleta, în geci de piele, cu aparat foto, în epuizante confruntări cu Marele Canion, lacurile pustii de munte sau pădurile de sequoia. Înghite amfetamine și consumă fără stavilă LSD. Dar mai ales scrie. Fiu al tradiției biblico-talmudice, om al Cărții (deși deloc practicant al iudaismului), Sacks a fost un campion al stiloului (Montblanc), nu a redactat nimic la computer, dar și un veritabil grafoman, convins sau mereu dorind să se convingă că scrisul e defulatoriu, antistress, antidepresiv. Toată viața lui e dominată de înscrisuri: omul scrie jurnal în metrou sau pe o bancă la Machu Pichu și scrie tot mai mult, pentru că e victima unei indecizii torențiale. De aici, pletora notelor de subsol (pe care editorii le resping, cu gândul la nervii lectorilor), dar și avalanșa constant alimentată a post-it-urilor, carnețelelor înnegrite cu schițe, amintiri, reflecții, idei răzlețe, impresii de călătorie. Tot de aici, corecturile aproape nevrotice, cum ar fi cele nouă versiuni ale articolului publicat în The Listener. Până și când face, la bătrânețe, un melanom, Sacks reacționează printr-un jurnal al propriului cancer, unde îndeasă peste 90.000 de cuvinte. El cuprinde în sine savantul observator, dar și martorul măcinat de curiozitate intelectuală, de anxietăți obscure și de speranțe lămurite pe măsura „generării de text“. Am sesizat și un motiv existențial recurent: manuscrisul pierdut. De mai multe ori în existența sa plină-ochi, Sacks pierde ba o valiză cu manuscrise, ba dosare cu texte inedite, într-un singur exemplar, probe de laborator, blocnotesuri cu date medicale, ca să nu mai pomenesc de cele 24 de povestiri despre pacienții autiști, pe care le arde, după ce e acuzat de relații nepotrivite cu cei mai tineri. În toate aceste circumstanțe, pierderea e un stimulent tragic pentru continuitatea scriiturii.
Sunt total de părerea lui Sacks că viața umană e un nonsens tratabil doar prin tehnici narative compensatorii. Sau, cum îi scria amicul său, poetul Thom Gunn, profesor la Berkeley: „Cred că trăim cu toții într-un vârtej de anecdote... Nu creăm viețile (cei mai mulți dintre noi) sub formă de povești. Mă întreb de unde vine această nevoie de a te «crea» pe tine însuți“ (p. 277). Nu știm de unde vine această nevoie și, după o viață plină de timiditate, asceză, suferință și căutare zadarnică a iubirii, nici Oliver Sacks nu pare să fi aflat. El a creat însă, pentru totdeauna, imaginea vie a medicului empatic, care-și respectă pacienții nu dintr-o abstractă obligație hipocratică, ci pentru că ei sunt martorii acelui „darwinism neural“, văzut ca selecție bazată pe experiență. Suferința lor este, dincolo de absurditatea ei aparentă, o sursă inepuizabilă de cunoaștere, deci de bucurie a misterului parțial dezvăluit.
