„Dreptul“ sexual al oaspetelui

În episodul biblic referitor la cetăţile So­do­ma şi Gomora există un pasaj cu o sem­ni­ficaţie aparte, care nu a prea fost co­men­tată. La un moment dat, Lot (nepotul lui Avraam) primeşte în casa lui, în ospeţie, doi bărbaţi ca­re s-au dovedit a fi doi îngeri, veniţi în Sodoma să distrugă cetatea păcătoasă şi să-l salveze pe Lot şi fa­milia lui. Sodomiţii în­con­joară casa lui Lot şi cer ca acesta să îi dea pe cei doi bărbaţi mulţimii înfuriate. Altfel vor nimici toată casa şi pe toţi cei dinăuntrul ei.

Reacţia lui Lot este complet neaşteptată. El le spune că nu poate încălca regulile os­peţiei, alungând doi oaspeţi pe care i-a pri­mit în casă, i-a ospătat (ospeţie şi os­păţ sunt două cuvinte înrudite lingvistic) şi cărora le-a amenajat un culcuş peste noapte. În locul celor doi oaspeţi, Lot este dispus să le dea sodomiţilor furioşi pe cele două fiice ale sale pentru a fi dezvirginate: „Dar Lot a ieşit în faţa uşii şi a închis-o după sine. Şi le-a zis [sodomiţilor]: Nu, fraţilor, nu faceţi rău! Iată, eu am două fete care n-au cunoscut bărbat. Vi le aduc şi bucuraţi-vă de ele cum poftiţi. Dar nu faceţi nici o nelegiuire împotriva acestor [doi] bărbaţi, căci ei au intrat sub acope­rişul casei mele“ (Facerea XIX, 6-8).

Dezvirginarea unei fete (a unei fiice) îna­in­te de nuntă era percepută, în epoca ve­te­ro-testamentară, ca fiind o imensă dezo­noa­re publică. Ce-l putea face pe un tată să accepte oprobriul comunităţii?! Poate fri­ca de a nu îndeplini obligaţiile în ceea ce priveşte regulile rituale ale ospitalităţii. Reguli care au supravieţuit mai bine în culturile arhaice şi tradiţionale orientale.

Ospitalitate şi sexualitate în Orient

Antropologul Claude Lévi-Strauss a rezu­mat o cronică din secolul al VII-lea, de pe vremea regelui coreean Munmu (661-681 e.n.). Suveranul i-a propus fratelui său vitreg să preia postul de prim-ministru. Acesta a acceptat propunerea doar după ce a călătorit incognito prin Regatul Co­re­ea, ca să vadă cu ochii lui cum trăieşte po­porul. Trăgea la diverşi oameni ne­cu­nos­cuţi şi le observa obiceiurile. În unele din­tre casele în care a fost oaspete, primea din partea gazdei „o fermecătoare con­cu­bină cu care să împartă aşternutul“. Pro­babil era vorba de nevasta sau de fiica gaz­dei. Cutume de ospitalitate sexuală simi­la­re sunt atestate şi la eschimoşi.

Obiceiuri medievale asemănătoare găsim şi în China, vecină cu Coreea, mai ales în provinciile Tibet şi Gaindu, la sud-est de Tibet, după cum ne asigură Marco Polo. Pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, călă­to­rul veneţian a observat că, în provincia Ga­in­du, localnicii sunt extrem de os­pi­ta­li­eri: „Când văd că un străin caută adă­post, fiecare se arată doritor de a-l primi în casă. De îndată ce l-a găzduit, gos­po­darul pleacă de acasă poruncind ca do­rin­ţa străinului să fie pe de-a-ntregul îm­plinită. [Gazda] nu se mai întoarce până când străinul n-a plecat“. Oaspetele poa­te să stea în gazdă vreo trei-patru zile, „bu­cu­rându-se de nevasta sa [a gazdei], de fata sa, de sora sa, răsfăţându-se în cele mai mari plăceri“. Nici gazda, nici fe­meile şi fetele din familia acestuia „nu so­cotesc [această practică] o batjocură, ci gă­sesc că e foarte bine ca ele să se culce cu alţii [= cu oaspeţii] şi spun că acesta este un semn că zeii şi idolii le vor binele şi vor revărsa din belşug asupra lor bu­nurile pământeşti. Acest obi­cei este răspândit în toa­tă provincia [Gaindu]“, conchide Marco Polo.

Vorbind despre ospi­ta­li­ta­tea orientală, nu voi ignora coordonatele ospitalităţii ara­be, aşa cum apar ele prezentate în car­tea celor O mie şi una de nopţi. Într-una dintre poveştile spuse de Şeherezada (în a 797-a noapte), sultanul primeşte în os­pe­ţie, la palatul său, pe un felah care îl apro­viziona cu fructe şi legume proaspete cu­lese din grădina sa. După ce au cinat îm­preună, sultanul îi oferi ca semn de os­pitalitate pe una dintre fecioarele pe care le ţinea pentru sine însuşi în harem: „Spre a-i da tovarăşului său de ospăţ [= fe­la­hului] o dovadă de grijă şi de prietenie, [sultanul] porunci să vină din harem cea mai tânără şi cea mai frumoasă dintre însoţitoarele sultanei, o copilă, fecioară şi pecetluită, şi i-o dete în dar, măcar că şi-o pusese deoparte pentru sine, încă din ziua când fusese cumpărată, păs­trân­du-şi-o ca pe o bucăţică aleasă. Şi, după ce le ură toate desfătările pe noapte, îi lă­să singuri şi se întoarse la haremul său“.

Întâmpinarea oaspetelui în Europa: cu pâine, sare şi fecioare

Ospitalitatea sexuală este destul de bine re­prezentată şi în mitologia populară şi în li­teratura folclorică europeană. Pentru mulţi cititori acest fapt va părea incredibil, dacă nu de-a dreptul scandalos. Să nu uităm totuşi o atenţionare a lui Mircea Eliade, fă­cută în a doua jumătate a anilor ’30: „Foar­te puţini folclorişti înţeleg că me­mo­ria populară a păstrat documente au­ten­ti­ce reprezentând experienţe mentale pe care actuala condiţie umană le face nu numai imposibile, dar chiar imposibile de crezut“.

Subiectul este destul de bine documentat de Stith Thompson, în al său Motif-Index of Folk-Literature (1932-1937). Este vorba de un motiv principal, numerotat cu T281. Sex hospitality. Host gives his wife (dau­gh­ter) to his guest as bed companion [Os­pitalitate sexuală. Gazda îşi dă soţia (sau fiica) oaspetelui său ca partener sexual]. Acesta are, la rândul său, două submotive: T281.1. Sex hospitality given to druid [Os­pitalitate sexuală faţă de un druid/preot celt] şi T281.2. Sex hospitality given to king/prince [Ospitalitate sexuală faţă de un rege/prinţ]. Aceste motive folclorice şi mitologice sunt reprezentate la Stith Tho­m­­p­son mai ales în cultura tradiţională din vestul Europei, la celţi, englezi, irlandezi, galezi, islandezi etc.

Un motiv european cvasi-autonom este no­­tat de etnologul american cu T484. Maid­servant given as bed-partner [Cameristă oferită ca parteneră sexuală]. Într-o oa­re­care măsură, topos-ul se potriveşte cu bas­mul arab comentat mai înainte. Sul­ta­nul nu-i oferă felahului pe propria sa ne­vas­tă (sau fiică), ci pe una dintre „în­so­ţi­toarele sultanei“, o fecioară ispititoare din propriul său harem, dar totuşi o scla­vă cumpărată din piaţa de robi.

Suntem foarte aproape de rolul jucat de cameriste ca „dar sexual“ făcut de stăpân oas­petelui acestuia. Vorbind despre mo­ra­vurile erotice ale aristocraţiei medievale, Georges Duby conchide tranşant: „Orice senior ce ţine la reputaţia lui le pune [pe slujnice] la dispoziţia oaspeţilor săi de o noapte“.

În Ţările Române

Situaţia nu era foarte deosebită în spaţiul românesc. Îl iau ca ghid pe Radu Rosetti. În amintirile sale, istoricul glosează pe mar­ginea „ospitalităţii fără margini“ de care dădeau dovadă boierii moldoveni pe moşiile lor în timpul domniei lui Mihail Stur­dza (1834-1849), virtute „care al­că­tuia una din podoabele şi din farmecile Moldovei noastre“: „Oricine cerea găz­duire la o curte boierească era sigur de primire, de adăpost şi de hrană, el, în­so­ţitorii, slugile şi caii lui“. Faptul nu e de mirare. Opinii maximale similare, re­fe­ri­toa­re la Moldova anilor 1700, aflăm şi de la Dimitrie Cantemir: „Chipul cu care [mol­dovenii] primesc oaspeţi străini şi drumeţi e vrednic de cea mai mare lau­dă. Deşi foarte săraci, [ei] nu se dau îna­poi niciodată să dea mâncare şi găzduire unui oaspe şi-l adăpostesc fără plată timp de trei zile. Pe străin îl primesc cu fa­ţa voioasă, ca şi când le-ar fi frate“.

Dar Radu Rosetti mai adaugă ceva im­por­tant în memoriile sale. Şi anume că, până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, a supravieţuit un obicei de ospitalitate se­xuală: boierilor sosiţi ca oaspeţi la co­nacele moşierilor moldoveni li se trimitea, când se retrăgeau în dormitor, „o roabă tânără [= o ţigăncuşă] ca să-i frece pe picioare“. Cum am văzut într-un capitol anterior („Dreptul“ boierului asupra roa­be­lor ţigănci), este vorba de o expresie cva­si-codificată, cu puternice conotaţii se­xuale.

Istoricul Radu Rosetti a scris mai multe „po­veşti moldoveneşti“ bazate nu pe fic­ţiune pură, ci pe realităţi din viaţa boie­rilor din secolele XVIII-XIX. Cu subiecte pre­luate din diverse „anecdote auzite“, cum se exprimă G. Călinescu. Acţiunea nu­velei Ţigăncuşa de la ietac se desfăşoară în perioada 1820-1836. Marele vornic San­du Hortopan îl primea în ospeţie, la vâ­nă­toa­re, la moşia sa din Bucovina, pe bo­ierul Alecu Crivea. De fiecare dată, bo­ie­rul-gaz­dă îi trimitea boierului-musafir o ţigăn­cu­şă de la moşie, anume pe frumoasa roabă Dochiţa, să-i „frece picioarele“ îna­inte de culcare. Toată lumea (cei doi bo­ieri şi fa­miliile lor, Dochiţa şi familia ei etc.) ştia foarte bine ce însemna acest gest de bu­nă­voinţă. Era un cadou erotic, un act de os­pitalitate sexuală. Într-adevăr, în urma acestei relaţii cu boierul Crivea, Do­chi­ţa a născut o fată, Anica, de care – pes­te vreo 15 ani – s-a îndrăgostit boierul Hortopan.

Şi străinii ajunşi în spaţiul românesc au apreciat la superlativ virtutea ospeţiei la români. Despre modul în care au apreciat nemţii „incontestabila ospitalitate“ a va­la­hi­lor a scris cercetătorul românist Klaus Heit­mann. Păstrând coordonatele spaţio-temporale de mai înainte (Moldova se­co­le­lor XVIII-XIX), am să mă refer la Jurnalul călătoriei de la Constantinopol la Iaşi, ţi­nut de contele Alexandre d’Hauterive (1754-1835) în februarie-martie 1785. În drum spre Iaşi, unde urma să preia, la vârsta de 31 de ani, postul de secretar al domnitorului Alexandru Mavrocodat, zis Firaris (1785-1786), contele d’Hauterive s-a bucurat de „nemaipomenita politeţe“ (în termenii lui) arătată chiar şi de mol­dovenii de rând. Rămânând în gazdă, pes­te noapte, la o familie sărmană din Vaslui, el s-a îndrăgostit de fiica gazdelor, o „fru­moasă“ şi „încântătoare copilă“ de 18 ani. Simţind faţă de ea „şi altfel de do­rinţi“, care ar fi intrat în coliziune cu „vir­tutea“ fetei, este posibil ca d’Hauterive să fi beneficiat noaptea de ospitalitate ero­tică. Jurnalul călătorului nu este prea clar în această privinţă, dat fiind că autorul a omis să ne spună cum şi-au petrecut cei doi noaptea.

Comentând jurnalul lui Alexandre d’Haute­rive, antropologul american Larry Wolf (In­venting Eastern Europe, 1994) con­si­de­ră că e vorba de o „omisiune sugestivă“ din partea contelui. Într-adevăr, despăr­ţi­rea lor a fost plină de tâlc, lăsând să se în­trevadă o ispravă nocturnă comună. Dimi­neaţa, contele a răsplătit-o, iar fata i-a sărutat tandru mâna: „[La plecare], i-am dăruit un ban; l-a luat, a plecat ochii, mi-a sărutat mâna; cât despre mine, o ad­mir ca pe o madonă de Correggio“.

În Rusia ţaristă

Pare să fie vorba de un cod cultural de ges­turi şi trăiri care se repetă în situaţii ase­mănătoare. Iată descrisă o scenetă erotică între un moşier rus şi o tânără mujică: „Femeia s’a închinat cu plecăciune. [Mo­şierul] Alexei a scos un ban de argint şi l-a strecurat. Nevasta s’a plecat şi i-a sărutat mâna, şi’a pironit apoi ochii ga­leşi asupra lui. S’a întors, s’a dus“. Vor­bind despre practica boierilor români de a oferi oaspeţilor câte o roabă tânără ca „dar sexual“, Radu Rosetti adaugă: era un obi­cei „care exista de altmintrelea şi în Rusia“.

În 1764, în aceeaşi epocă iluministă în care contele d’Hauterive era oaspete într-o casă modestă din Vaslui, contele Giovanni Jacopo Casanova (un apropiat al Ecaterinei a II-a) se afla într-o izbă dintr-o localitate de lângă Sankt-Petersburg, Ekaterinhof. Vestitului erotoman i s-au aprins călcâiele după fiica gazdei, o ţarăncuţă fecioară „de o uimitoare frumuseţe“, care „abia in­trase în al treisprezecelea an“, îşi no­teaz­ă Casanova în memoriile sale (Histoire de ma vie, 1793). El nu va şti niciodată cum o cheamă pe fată, numind-o Zaïre, în cinstea roabei creştine a sultanului din Ierusalim din faimoasa piesă a lui Voltaire (Zaïre, 1732). Scena pare să decurgă la fel ca mai sus, doar că răsplata cuvenită dez­virginării fetei este negociată cu tatăl ei, de faţă cu toţi membri familiei: „o sută de ruble“.

Rămânem în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi zonă, dar vorbim despre ospitalitate se­xuală aşa-zicând „inter-statală“. În 1787, ambasadorul Franţei la Sankt-Petersburg, Louis-Philippe, conte de Ségur, se afla în Crimeea, recent anexată de ruşi în 1783 (după căderea Hanatului tătar). El s-a în­drăgostit acolo de o tânără şi frumoasă cer­cheză, care semăna leit cu soţia sa. Sé­gur se afla în sudul imperiului rus, în ora­şul crimeean Kaffa (Theodosia), în alaiul imperial al despoticei ţarine Ekaterina a II-a, în timpul celebrei ei călătorii de la Marea Baltică la Marea Neagră. Suverana era însoţită de „cel mai puternic bărbat din imperiu“, feldmareşalul Grigori Po­tem­kin, amantul favorit al suveranei.

Dintr-o pornire de generozitate despotică, pentru a afişa ospitalitatea Rusiei (repre­zentată de feldmareşal) faţă de Franţa (reprezentată de diplomatul francez), Po­temkin i-a făcut lui Ségur un cadou se­xual: „Eh bien, batiuşka, a reluat el [= Po­temkin], râzând, această tânără cer­ch­e­ză aparţine unui om care mă va lăsa să fac ce vreau cu ea. Şi, când vă veţi în­toarce la Sankt-Petersburg, vreau să v-o dăruiesc“. Neobişnuit cu astfel de ca­do­uri, Ségur l-a refuzat politicos pe Potem­kin. Acesta l-a acuzat pe ambasadorul fran­cez de „falsă delicateţe“, rămânând ofensat de respingerea tranşantă a os­pi­talităţii ruseşti.

Adevărul este că nici bătrânul Voltaire (da­că ar mai fi trăit) n-ar fi înţeles refuzul con­telui de Ségur la gestul de ospitalitate sexuală făcut de Potemkin. Mai ales pen­tru una dintre fetele cerchezilor, vestite în toată Eurasia pentru frumuseţea şi sen­zualitatea lor. În septembrie 1769, când Ekaterina a II-a se războia cu sultanul Mus­tafa al III-lea, la Marea Azov, pentru Hanatul Crimeei, Voltaire (în vârstă de 76 de ani) îi scria următoarele „augustei Eka­terina“: „Deşi sunt bătrân, mă inte­re­sea­ză acele frumoase cercheze care i-au fă­cut Majestăţii Voastre un jurământ de credinţă şi care fac fără îndoială acelaşi jurământ iubiţilor lor“. „Slavă Domnului – îşi încheia filozoful francez scrisoarea –, Mustafa [al III-lea] nu se va atinge de ele.“ Toţi ştiau, inclusiv Voltaire, că sultanii le alegeau pe cele mai frumoase cercheze pen­tru haremurile lor.

Revenind la aventura erotică din 1785 a con­telui d’Hauterive în Moldova, în caz că relaţia sexuală s-a finalizat, nu vom şti cu siguranţă dacă nobilul francez a beneficiat de „dreptul“ oaspetelui sau – prin trans­fer de la domnitor – de „dreptul“ senio­ru­lui. Mai ales că moldovenii îl tratau pe con­te cu „nemaipomenită politeţe“, vă­zând în el, cum singur îşi notează, „un om care are aerul de a aparţine [suitei] dom­nului“. Era un amestec de respect, lin­guşire şi frică, aşa cum rezultă din în­semnările lui Alexandr Ivanovici Ribeau­pierre, ambasadorul Rusiei la Constan­ti­no­pol, în drum prin Iaşi (şi Bucureşti) în 1827: „Toţi mă cinsteau şi mă ospătau, cum se întâmplă şi în Turcia să te porţi cu un om de care toţi se tem“.

Micul episod erotic trăit de contele d’Haute­rive în Vasluiul anului 1785 seamănă cu po­vestea nostalgică, din adolescenţă, a unuia dintre craii de la Curtea-Veche, şi anume a lui Conu’ Pantazi, cu un secol mai târ­ziu, pe la 1873: „Cu o ţigancă am gustat întâia oară dragostea. Purta floare roşie la ureche şi umbla danţând. Aveam şais­prezece ani. Era pe vremea salcâmului, seara, după ploaie. I-am dat un galben şi am uitat s-o întreb cum o cheamă. Şi n-am mai întâlnit-o“ .

În fine, un ultim exemplu de ospitalitate sexuală atestat în spaţiul românesc ne par­vine de la Mihail Sadoveanu, pro­zatorul care a lăsat loc autorului de reportaje şi cvasi-etnologului (Privelişti dobrogene, 1914). Următoarea informaţie etnologică vi­zea­ză mentalităţile şi obiceiurile co­mu­ni­tăţilor de ruşi lipoveni din Dobrogea, mai ales ale celora din satele de pe malul la­cu­lui Razelm: „Un drumeţ care găzdueşte la marginea unui sat [lipovenesc] intră în casă, mănâncă, apoi vede că gos­po­darul nu-i acasă şi-i ia el locul lângă fe­mee. Asta e ceva foarte obişnuit, ceva ca­re se înţelege de la sine. Aici nu încape ru­şine, – după cum nu încape ruşine când bei un păhar cu apă“.

Ospitalitate rituală

Românii sunt „liubovnici la oaspeţi“ spu­nea Miron Costin (De neamul mold­o­ve­nilor, 1686). În ceea ce priveşte „tradiţio­na­la/proverbiala ospitalitate ro­mâ­neas­că“, este vorba de un stereotip tenace, unul care merită atenţie, chiar dacă într-o scurtă addenda. Când vorbesc, ca mai sus, despre ospitalitate, nu mă refer la sen­sul profan şi modern al termenului, ci la cel arhaic şi ritual. Nu este vorba (doar) de generozitate, bunătate şi de plăcerea de a socializa cu străinul la ospeţe. Vor­bind despre un sens tradiţional, ţărănesc al ospitalităţii, există un set de reguli re­ligioase şi rituale. Repunând în discuţie mito­logia ospitalităţii şi toleranţei ro­mâ­neşti, Lucian Boia observă pe bună drep­tate că, de fapt, „nu românul este în mod particular ospitalier, ci ţăranul român, şi nu numai ţăranul român, ci ţăranul pur şi simplu“. Cu alte cuvinte, ospita­li­tatea este proprie societăţilor şi men­ta­l­i­tăţilor tradiţionale.

Trebuie spus, de asemenea, că sentimentul de ospitalitate care operează în societăţile tradiţionale este, în bună măsură, de­ter­minat de considerente magice și ri­tuale. „Cândva străinul-xenos era nu numai un personaj ce inspira teamă ori curiozitate – scrie Andrei Cornea –, ci şi un ins în­conjurat de o aură de mister. Cine e el de fapt, de unde vine? Și este el cu adevărat cel care spune că este?“ Poate că este un vrăjitor ambulant, un „solomonar“ care tes­tează bunătatea sătenilor sau vreun „doc­tor fără-de-arginţi“, precum sfântul creş­tin Thalaleu Athanase, care umblă „te­leleu Tănase“ prin sate să vindece pe gratis boli ale trupului şi sufletului, sau poate că este un zeu travestit, cum zicea Ho­mer: „Cu-nfăţişări de oaspeţi-străini se-ntâmplă că zeii/ Altfel mereu tot apar, cetăţi ei străbat şi colindă“ (Odi­seea XVII, 485-486). În aceste condiţii, conchide Andrei Cornea, „ospitalitatea – spălatul picioarelor drumeţilor, ple­că­ciu­nea, tăierea orătăniilor, masa – devine o precauţie înţeleaptă împotriva de­zas­tre­lor pe care o divinitate mascată, pizmaşă şi refuzată le-ar putea declanşa ori­când“.

Pe de altă parte, ţăranul este ospitalier cu „străinul“ (cu „celălalt“) acum, pentru ca el şi ai lui să aibă belşug apoi (tot restul anului); ţăranul îi oferă „străinului“ („ce­luilalt“) aici, pentru ca el și morţii lui să primească acolo (în lumea de dincolo). Vezi, în acest sens, tradiţia creştin-orto­do­xă de pomenire a morţilor, prin oferirea de pomeni săracilor şi străinilor. „Cine dă lui îşi dă“, rezumă un proverb românesc toată această mentalitate. În coordonatele ospitalităţii tradiţionale pare să se con­tu­reze logica unui „contract“ ritual, a unei reciprocităţi magice (lat. do ut des = „îţi dau, ca să-mi dai“). În aceste condiţii, os­pitalitatea rituală nu este determinată, neapărat, de sentimente de altruism sau de generozitate, ci mai degrabă de un ar­haic cod cultural al comunităţii. Nu este acesta puţin lucru, mai ales că există des­tule colectivităţi închise, izolate şi endo­ga­me, întemeiate pe coduri culturale esen­ţial diferite, care includ xenofobia magică (pe baza principiului hospes hostis = „străinul e duşman“ şi a regulii adversus hos­tem aeterna auctoritas = „contra duş­manului, eternă autoritate“) şi chiar xe­no­cidul ritual.

(Din lipsă de spaţiu tipografic, s-a renunţat la note.)