Drumul spre Centru

Paul Cernat | 13.03.2012

Pe aceeași temă

Motocicleta de lemn, al treilea volum de poeme al lui Ştefan Manasia (dacă excludem „samizdat“-ul când TU vii din 2007) e o sinteză între mitologia urbană din definitoriul Amazon şi alte poeme (2003) şi minimalismul exotic din tatonantul Cartea micilor invazii (2008). El indică, totodată, intrarea într-o vârstă post-douămiistă a poeziei. Întoarcerea la lirism şi la stilul oracular de pe coordonatele unei umanităţi cyber alienate, marcate de nevrozele globalizării, era prezentă, ce-i drept, la mai mulţi colegi de generaţie, dar, în pofida tuturor vecinătăţilor posibile, Manasia rămâ­ne un douămiist aparte, un estet melancolic al subversiunii cu nostalgia marilor experienţe revelatoare.

Cele patru secţiuni ale volumului de faţă (cu motto-uri din Nichita Stănescu, Neil Young, V. Leac, Kurt Cobain şi Oasis) sunt ordonate după o regie de ansamblu atent calculată. Deschis printr-un credo – replică la celebra piesă God a lui John Lennon (apropo: ultimul cuvânt al cărţii e „Dumnezeu“!), ciclul Ceva dinspre umanitate deconstruieşte, în game diverse, datele civilizaţiei „postumane“, de pe linia unui spirit grunge cu nostalgii hippie ce descoperă – la marginile existenţei - ultimele rămăşiţe de umanitate „naturală“, necontrafăcută: „cred în schimbările la nivel subcelular / cred în preţul ce trebuie plătit / mă-nchin homeless-ului cu căşti pe urechi / sortând resturile dintr-o pungă albastră / cred în escavatoarele abandonate / pe şantiere / cred în schimbările la nivel subcelular / în bătrânele pocăite în Lennon / şi-n iarba răsărind fojgăind peste tot“ (Ieşirea din carapace).

Nu e lipsit de tâlc faptul că Ştefan Manasia a iniţiat, în urmă cu câţiva ani, clubul de lectură Nepotu‘ lui Thoreau… Într-un poem ludic în monorimă dedicat lui Şerban Foarţă (Ornitopter) el recuperează, cu sarcasm sublimat, recuzita propriei copilării ceauşiste, pretehnologice, marcată de penurie şi fascinată de mirajul imaginilor de consum („Copii fără copilărie /
N-aveam acces la tehnologie / Cumpăram ilustrate cu Elvis din librărie…“). În alt text, dedicat lui C(laudiu) K(omartin), unde apare invocat şi poetul SGB (SGB - IMGB-ul artei noastre) e „filtrată“ atmosfera periferiei bucureştene actuale. Câteva poeme cizelate cu eleganţă captează fantasme ale erei post-Vietnam, exhibă în limbaj computeristic digitalizarea experienţei religioase (Sucursala religii), prind în pagină viziuni apocaliptice de tip Matrix (prozopoemul surrealist Morpho Electra) sau imagisme „naturiste“ pe ruine urbane (Dovlecii, Guştere), în vreme ce o Summa Theologica reia în limba engleză un aforism cioranian obsedant („omul, această gânganie mistică“). Nostalgia experienţei „şamanice“ se străvede adesea, iar întoarcerea spre viaţa arhaică a triburilor din India şi America Latină („ultimii anarhi“) are drept revers contemplarea cinică a invaziei „romchinezilor“ (Din Orient). Nimic tezist în aceste cronici lirice ale depresiilor postindustriale, unde ferocitatea viziunii e ţinută sub supravegherea rafinamentului contemplativ şi, cumva, purificată.

Poemul emblematic al întregului ciclu este - cum a observat deja Daniel Cristea-Enache - Periferia, unde spiritul agresat de maladiile urbanizării se deschide, printr-o „critică socială“ de tip ecologist, spre utopia unei libertăţi extatice, nelimitate: „Tumora asediază creierul oraşului lent / Şi oraşul supurează bitum, betoane. / Tumora a anesteziat nările: / stratosfera de smog şi osânză // poate avansa acum liniştită. // Nu mai sunt un oriental înfometat / dar tot mi-e silă de atâţia satrapi / şi de impozitarea pensiilor // şi de condamnarea popilor satanişti / şi de micşorarea concediului maternal / O Indie-a minţii-n culoarea şofranului, / e tot ce, de la o vreme, mai visez“. Condensate eliptic şi esenţializate, poemele capătă un halou enigmatic, acordat „muzical“ prin torsionările ritmice ale sintaxei, căci Manasia este, înainte de orice, un calofil. Ele seamănă din plin autorului lor, tăcut şi liniştit în aparenţă, rebel în fond.

În cea de-a doua secţiune (Antwerpen), experienţa vieţii într-un climat occidental hipertehnologizat, dar vidat afectiv, dominat de gadget-uri şi surogate, va fi extrasă glacial în poeme minimaliste de atmosferă - replici discrete la revolta beat şi, de ce nu, la viziunile Occidentului alienat din Corabia lui Sebastian de A.E. Baconsky, dar trecute prin destructurarea ultimului Bacovia, cel din Stanţe burgheze sau Versete. Iată o viziune „decadentă“ a oraşului belgian ajuns la capătul unui mileniu de civilizaţie: „O mie de ani / de albit conturile / de lustruit arcadele / bicepşii / statuile / treptele şi mânerele / cultura / dantura / dialectul ca o boală de gât / şi o abia strunită / melancolie suicidară // Pentru că ei au mutilat / pe câteva continente / triburi de-o frumuseţe / umilitoare / în palate şi / în pivniţe şi în lagăre“. Aproape toate poemele înstrăinării „flamande“ au un aer „digital“ de instalaţie artistică, ici şi colo – împrospătat prin colaje de lyrics pop asemănătoare celor din Instituţia moartă a poştei de Ionuţ Chiva. Iar la capătul acestor instantanee reci, în care subiectivitatea sugrumată lasă locul unui spectacol obiectualist, se desfăşoară compensator lungul, fracturatul, incantatoriul poem eponim Bicicleta de lemn („peisaje injectate / cu anthrax // tchukudu // petrol // tchaukudu // bicicletă de lemn / surioară“). Un text care „sună bine“, dar pedalează în gol. Oricum, dacă „periferia“ din Ceva dinspre umanitate, fie ea şi coruptă de simulacrele consumismului, era încă vie, Antwerpen-ul se dovedeşte a fi periferia unui Centru fals, o lume a exteriorităţii pure, contrafăcute.

Conştient, probabil, de riscurile continuării pe această linie aseptică, sterilizantă, aridă, poetul operează la timp o infuzie regeneratoare de vitalitate, transferând din volumul Amazon… (2003) ciclul Ostroveni. Viaţa şi contactele, în a treia secţiune a cărţii. Fără îndoială, aici se află cel mai bun Ştefan Manasia. Aici, în mitologizarea lirică a cartierului copilăriei ceauşiste, a periferiei industriale clujene cenuşii şi dezolante, dar în care înfloresc, magic, miracolele gesturilor simple. Ceea ce, în precedentele cicluri, tindea să se disperseze în neesenţial este re-centrat acum în jurul acestui Ostroveni scufundat în memorie, devenit cartier general al autenticităţii vârstelor dintâi şi al identităţii primordiale: „răsai, tu, mac, floare a memoriei / dincolo de gardurile albe ale fermei de porci / lângă şănţuleţul cu fecale verzi, între guşterii adormiţi / răsai, floare a memoriei, tu, mac! // de la marginea neştiută am învăţat să privesc / ceea ce nu poate fi povestit / făcusem experienţele sub lumină şi miasme / înainte de a descoperi america prieteniei…“; „Ostroveni, sub înţelepciunea ovariană a numelui tău / oasele mi-au pocnit m-am făcut mare / am privit printr-un fund de borcan cum strângi ghem / teii şi blocurile dreptunghiulare“.

Dacă Ostroveni… resemnifică spectaculos ansamblul, lansându-l pe orbita unui parcurs existenţial cu valoare iniţiatică, ultima secţiune – ALEVIN – ridică miza pe o treaptă „mistică“, într-un poem vizionar, profetic şi discontinuu, oarecum asemănător cu O criză de fericire provocată din recentul volum de versuri al lui Marius Ianuş. Ca şi Ianuş, Manasia îşi recapitulează reperele („O, zei, urâtă e eternitatea cu wattă în urechi şi în nas! // I-o las pe toată lui Mazilescu întins pe traverse / cu stomacul deschis către soare // Lui Cristi Popescu, dantelăresei 90iste // Lui MC, ieşind din triaj călare / pe o locomotivă psihedelică // Lui Şerban / care ascunde crime-n holorime / Lui Muri congelat şi trezit peste milenii / dintr-un bloc de palincă: penultimul şaman // Lui Koma, circarul domestic // Lui Radu, fotografiei care tocmai înfulecase un pitic / Lui Ianuş că s-a pus gaj…“) şi îşi descompune „cuantic“ percepţiile, pentru ca la final, după marea explozie a eului, toate elementele lumii sale să fie reintegrate „la bază“: „…după ce Informaţia / se va fi-ntors / prin membrana / expiatoare / la Dumnezeu“. „Periferia“ se întoarce, aşadar, la „Centru“, într-un text inegal, dar puternic.

Un volum decisiv pentru un autor care nu mai e, de-acum, o promisiune generaţionistă, ci o voce de prim-plan a poeziei noastre de azi. //

// ŞTEFAN MANASIA
// Motocicleta de lemn
// Editura Charmides
// Bistriţa, 110 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22