Pe aceeași temă
Una din ultimele mărturii ale celor care au fost implicați în făurirea României Mari și în prima conflagrație mondială a apărut anul trecut, un gest editorial remarcabil, având în vedere că au trecut doi ani de la Centenarul României Mari și, teoretic, interesul public, atât cât a existat în acel an problematic, a scăzut la cote și mai mici. Ioan Dragu a avut o viață lungă și fericită, am putea spune. S-a născut în anul 1889 la Constanța, dar mai apoi familia s-a mutat la Craiova. La nici 20 de ani, și-a început cariera de ziarist. A urmat Facultatea de Litere și Filosofie (după ce a renunțat la cea de medic militar). Mobilizat în august 1916, a luat parte la campania din 1916, din 1917 și la intrarea în Basarabia în ianuarie 1918. Practic, a participat la întregul război mondial, cu excepția campaniei din Ungaria din 1919. În anul 1918, după demobilizare, revenind în Bucureștiul ocupat de nemți, s-a apucat să-și descrie experiențele combative în trei volume, care în mod miraculos au fost tipărite chiar sub administrația germană. După constituirea României Mari îl regăsim la Sibiu și Cluj, unde a fost implicat în editarea ziarelor Patria, organ oficial al Partidului Național și Le Moniteur de Transylvanie, editat de către Biroul de Presă al Consiliului Dirigent din Transilvania. În 1924 a părăsit Clujul pentru a reveni în Capitală. În 1928 a început o lungă activitate în diplomația românească, în calitate de atașat de presă la Varșovia, Geneva, Ankara și Atena. Timp de trei luni, a fost și secretarul general al Ministerului Propagandei Naționale. În primăvara anului 1940 a ajuns la Paris, chiar înaintea prăbușirii Franței. Ulterior, și-a reluat atribuțiile de serviciu la Vichy. A avut în subordine șase funcționari români, printre ei numărându-se Emil Cioran și Eugen Ionescu. În 1946 a revenit în România. Fiind îndepărtat din diplomație, a reușit să plece definitiv în Franța în 1947, începând să colaboreze cu cercurile exilaților români anticomuniști, deschizându-se pe numele său de către Securitate un dosar de urmărire informativă. A murit în 1977.
Descrierile lui Ioan Dragu din cele trei volume sunt la fel de tăioase precum baionetele bine ascuțite, practic nu cruța nimic și pe nimeni. Dragu nu a adoptat criterul cronologic, preferând să așeze bucățile memorialistice puternic literaturizate, în funcție de criterii numai de el cunoscute. Amestecă evenimente care au avut loc la începutul campaniei cu unele din vara lui 1917, de pe frontul din sudul Moldovei, iar între ele strecoară secvențe din dramatica retragere din noiembrie 1916. Dar are un condei puternic și scrie din inimă: „Linia cadavrelor delimitează linia luptei. Misterul morții, pe care l-am văzut așa de des înconjurat de umbre sinistre, îmi apare de această dată transparent precum cerul zilelor senine. Sunt corpuri singuratice, întinse cu fața la cer sau cu nasul în pământ, sunt altele în pachete, îngrămădite acolo de obuze, talmeș-balmeș de cărnuri sfâșiate, de membre sucite, convulsate, înțepenite, sunt rotogoalele intestinelor sărite afară din pântecele deschise. Un miros de sânge stricat înțeapă nările și contractă gâtlejul (...) Uniforma unora este desfăcută ca și cum, în convulsiunile supreme, și-ar fi dezgolit pieptul ca să smulgă gloanțele care le-au străbătut. Alții au față neagră și umflată; au murit înăbușiți de o hemoragie internă și capetele lor tumefiate au luat proporții hidoase.”
Ioan Dragu oferă cadre profunde și zguduitoare despre dramaticele momente ale retragerii din octombrie-noiembrie 1916. Ca orice retragere care venea după înfrângeri pe linia frontului, și aceasta a avut un adevărat cortegiu de suferințe, mizerii, haos și descompunere morală: „Batem mereu în retragere. Uniformele nu mai au vreme să se usuce și avem în spinare mantale țapene ca niște carapace de plumb. Picioarele alunecă în noroi, pe un pământ vâscos. Oamenii merg cu capul în jos, abătuți, cu arma sfredelind umărul, cu genunchii ca ruginiți sub pantalonul ud. Marșuri și contra-marșuri au ajuns deznădăjduitoare.
S
oldatul este capabil să facă tot ce-i ceri, să suporte greutăți excesive, munci peste puterile lui, dar cu condiția să-l duci cu sinceritate, cu îndrăzneală și siguranță”. Nu numai luptele propriu-zise, cele care de regulă intră în istorie, sunt evocate, dar și cele ce se cunosc mai puțin, fiind prea puțin eroice, dar atât de greu de suportat: viața mizerabilă din tranșee. Adică din pământ. „Să stai zile și nopți sub ploaie ori zăpadă, cu picioarele înfundate până la glezne în noroi și apă, în același colț și aceeași poziție, fără a putea, sub primejdie de moarte, să te riști deasupra rambleului protector, să lupți fără mijloace împotriva umezelii înfricoșătoare și frigului nemilos, să suferi ades, lângă tine, urletele unui camarad căruia o schijă i-a smuls obrazul, care te stropește cu sânge în gaura de mocirlă, să nu vezi nimic, să nu știi nimic, forță mică, izolată și anonimă, închis în postu-ți obscur, iată ce depășește toate mărețiile avântului războinic.”
În ianuarie 1918, Ioan Dragu, ofițer în Divizia a 11-a infanterie, a trecut Prutul și s-a îndreptat alături de compania sa către Chișinău. Disciplina trupelor române i-a pus pe gânduri pe locuitorii satului unde fuseseră debarcați din garniturile de tren. Imaginea Basarabiei și basarabenilor din 1918 oferită de Ioan Dragu este foarte nuanțată. Teama basarabenilor, chiar dacă autorului i se părea nejustificată, avea motive bine înrădăcinate. Era prima oară când trupele române intrau în Basarabia. „La toate încercările de apropiere sufletească cu cei pe care voiam să-i recâștigam, bătrânii în primul rând, femeile apoi se arătau cei mai înclinați să primească o comuniune de suflet frățească, copiii nu înțelegeau sau nu puteau, tinerii și oamenii maturi păreau niște străini aproape dușmănoși.” Autorul menționează faptul că propaganda rusă dăduse roade mai ales în rândul celor care fuseseră integrați în societatea țaristă. Timp de un secol, basarabenilor li se turnaseră toate minciunile și dezinformările rusești, ajutate și de faptul că nu exista un sistem de predare în limba română, totul fiind în limba rusă. Marea majoritate a țăranilor basarabeni nu cunoșteau limba rusă, pentru că nu prea ieșeau din satele lor și probabil tocmai acest fapt a împiedicat rusificarea completă a Basarabiei. „Neîncrederea cu care ne-au primit până la Chișinău țăranii basarabeni e egală. Ne-au găzduit bine, fiindcă sunt ospitalieri, ne-au făcut micile servicii cerute, fiindcă sunt complezanți, ne-au răspuns la întrebări, fiindcă sunt politicoși, dar cum la ospitalitatea, la complezența și politețea lor s-a amestecat și un sentiment puternic de teamă, ne-au deschis ușile fără a ne deschide și inimile lor. Numai când au fost siguri de noi, când ne-au pătruns intențiile și judecat lealitatea, au început a ne mai acorda ceva încredere.” În ianuarie 1918, în fosta provincie țaristă domnea haosul, iar Sfatul Țării nu controla nici măcar Chișinăul, care fusese ocupat de bandele bolșevice, ce se retrăseseră de pe frontul românesc. Batalioanele ardelene care fuseseră trimise din Ucraina în ajutorul noilor autorități moldovenești au fost învinse rapid de bolșevici, ofițerii fiind uciși în chinuri, iar restul trupei fie făcută prizonieră, fie fugind spre Prut. Ioan Dragu a întâlnit o sută de ardeleni care reușiseră să scape și care au fost cuprinși de entuziasm când au văzut atât numărul soldaților români, cât și echipamentul lor, rugându-i pe români să nu arate îndurare față de bolșevici. Imaginea basarabenilor este una nuanțată, departe de clișeele propagandistice pe care în continuare istoriografia română le emite. Nu a existat un entuziasm generalizat al basarabenilor. Poate și acesta a fost unul din motivele pentru care această ultimă parte a trilogiei lui nu a mai fost reeditată. Paradoxul pe care el îl enunță – au fost ruși din Basarabia care au întâmpinat cu bucurie trupele române, pentru că aveau mici afaceri, bunuri și înduraseră pentru scurt timp regimul sovietelor jefuitoare, dar și basarabeni români care au privit cu reținere sau chiar ostilitate intervenția Armatei Regale Române. Căci fuseseră intoxicați de propaganda bolșevică. Armata boierilor români cu crai neamț vine să vă ia pământurile înapoi, acesta era refrenul care a prins la țăranii basarabeni, care abia se împroprietăriseră singuri cu și din moșiile din zonă. Dragu prezintă și un portret frumos și simpatetic al țăranului basarabean: „Înalți, vânjoși, cu păr castaniu ori negru, fără barbă, isteți la înfățișare, cu ochi blânzi, dar cu priviri virile, buni vorbitori, adânci în gânduri, naivi și religioși, țăranii din județul Chișinăului au un fond sufletesc minunat.
D
in dragostea lor de pământ, au luat virtuțile și aspectul; fața li-e frustă, calmă și roșcată, trupul sec ca un trunchi, pe mâinile lor vinele se umflă noduroase ca niște vrejuri. Îndură oboseala fără să se plângă, sunt sociabili, dar mândri, geloși de independența lor și neschimbați în moldovenia lor.”. La 13 ianuarie 1918, ora 19, trupele române au intrat în Chișinău, având în frunte fanfară. Bandele bolșevice fugiseră, neavând curajul să opună rezistență armată, plecând cu trenurile spre Tighina (Bender), de unde cele mai multe au trecut Nistrul către Tiraspol. Abia la Tighina au avut loc ciocniri armate cu bolșevicii, între 18 și 20 ianuarie 1918, care au fost aruncați peste Nistru. În cele trei luni petrecute la Chișinău, Dragu a îndeplinit funcția de șef de birou al informațiilor militare. A întâlnit tot felul de situații și oameni. Dragu confirmă că unii dintre agitatori au fost împușcați. Cert este că un climat de pace, acceptat de marea majoritate a locuitorilor, sătui după patru ani de război și anarhie, a fost instaurat în Basarabia de către administrația și armata române, spre nemulțumirea bolșevicilor.
Din ceea ce descrie Ioan Dragu în ianuarie 1918, gradul de rusificare a populației românești din fosta provincie țaristă era destul de avansat și poate că două decenii de când s-a încercat inversarea trendului să fi fost chiar decisive în persistența elementului românesc după 1945, în ciuda tuturor asasinatelor și deportărilor staliniste, făcând posibilă existența unei Republici Moldova în care se vorbește limba română. Salvând Basarabia (sau cea mai mare parte a ei). //
Ioan Dragu
Campania anilor 1916–1918
Drumuri de sânge. Moartea albă.
Pe urmele bolșevicilor
Editura HUMANITAS, București, 2021,
408 pagini
