Pe aceeași temă
La sfârşitul primăverii anului 1940, câteva sute de mii de soldaţi britanici, francezi, belgieni şi canadieni erau înconjuraţi de trupele germane la Dunkirk (Dunkerque), un oraş din nordul Franţei, aflat pe malul Canalului Mânecii. Evacuarea lor către Anglia era vitală pentru Aliaţi, ţinând cont că al Doilea Război Mondial era practic doar la început, iar Statele Unite încă nu erau parte din conflict. Proaspătul premier britanic Winston Churchill era pesimist în legătură cu succesul evacuării, cunoscută sub numele de Operaţiunea Dynamo: el spera să fie salvaţi cam 40.000 de soldaţi, în contextul în care plajele de la Dunkirk, pline de trupe încolonate în aşteptarea vaselor care să le ducă în Anglia, erau mitraliate şi bombardate constant de Luftwaffe, iar traversarea Canalul Mânecii era riscantă din cauza submarinelor şi a aviaţiei germane. În plus, îmbarcarea trupelor de la Dunkirk în vapoarele Marinei Britanice era anevoioasă din cauză că apa era prea puţin adâncă în apropierea plajelor, aşa că se creau cozi interminabile pe cele două diguri care înaintau în larg şi care permiteau acostarea navelor mari de război.
Fionn Whitehead în rolul unui infanterist din capitolul Digul al filmului Dunkirk
Ideea de a rechiziţiona navele mici ale locuitorilor de pe coastele britanice şi de a le folosi în operaţiunea de evacuarea fost una salutară, în acest context sumbru. Şi mai salutar a fost gestul câtorva sute de proprietari care şi-au pilotat yahturile, pescadoarele şi alte nave particulare până pe plajele din Dunkirk, de unde i-au luat pe soldaţii care aproape că pierduseră orice speranţă. Acest gest a crescut moralul trupelor şi, combinat cu decizia neinspirată a germanilor de a opri asaltul asupra plajelor, a făcut ca, după o săptămână, aproape 340.000 de soldaţi aliaţi să fie salvaţi în ceea ce avea să fie cunoscut drept „miracolul de la Dunkirk“.
Către sfârşitul anilor ’90, Christopher Nolan, un tânăr regizor englez, a traversat Canalul Mânecii în vasul de agrement al unui prieten. Având parte de o vreme potrivnică, distanţa de numai 80 de km a fost parcursă în 19 ore, ceea ce l-a făcut pe Nolan să se gândească la evacuaţii de la Dunkirk, care, în plus faţă de valurile aprige, au fost nevoiţi să se confrunte şi cu gloanţele, bombele şi torpilele nemţeşti. Experienţa aceasta l-a determinat pe regizor să vrea un film despre miracolul din 1940. Nolan a trebuit să aştepte însă 20 de ani ca să capete experienţa şi notorietatea care să-i permită să facă filmul aşa cum şi-a dorit. Acum ştim că a meritat aşteptarea.
Dunkirk oferă spectatorului trei puncte de vedere: calvarul unui tânăr soldat care nu vrea decât să ajungă acasă, în Anglia; curajul unor civili britanici care înfruntă pericolele Canalului în yahtul personal pentru a ajuta la evacuare; îndârjirea unui pilot al Royal Air Force care luptă împotriva avioanelor nemţeşti, protejând navele şi plajele înţesate de aliaţi. Filmul este destul de clar împărţit între cele trei perspective (la care se adaugă, trecător, cea a unui ofiţer din Marina Britanică responsabil de evacuare, plus cea a unui alt pilot britanic), anunţate la început pe ecran ca nişte capitole marcate temporal: Digul – o săptămână, Marea – o zi, Aerul – o oră. Aceste jaloane marchează pentru spectator durata medie a acţiunii din cele trei planuri – o săptămână de aşteptare la Dunkirk pentru a fi evacuat, o zi de navigat între Anglia şi Franţa, o oră de zbor deasupra Canalului Mânecii (din cauza rezervei limitate de combustibil).
Echipajul yahtului Moonstone din capitolul Marea al filmului Dunkirk
Christopher Nolan este un maestru al jocului cu dimensiunea temporală, iar filmele sale precedente stau mărturie: Memento se desfăşoară practic de la sfârşit la început, Inception distorsionează secundele, minutele şi orele care trec în structura de „vis-în-vis“, iar Interstellar atinge tema „tinereţii fără bătrâneţe“ şi trecerea diferită a timpului printre stele, în diferite galaxii. În Dunkirk, în ciuda duratei diferite, cele trei fire narative sunt prezentate alternativ şi ocupă un timp aproximativ egal până spre sfârşitul filmului, când se intersectează. În mod inteligent, folosind tehnica perspectivelor diferite asupra aceluiaşi eveniment, Nolan oferă indicii vizuale că poveştile se vor întâlni în punctul culminant. Timpul este folosit şi ca instrument de creare a tensiunii, prin prezenţa în coloana sonoră a unui ticăit de ceas, uneori perceptibil ca atare, alteori doar reprodus de ritmicitatea efectelor sonore. De altfel, regizorul foloseşte şi alte tehnici pentru a creşte suspansul, dincolo de situaţiile dramatice pe care le vedem pe ecran. Una dintre acestea, despre care se vorbeşte destul de mult, este aşa-numitul „ton Shepard“, o iluzie sonoră prin care creierul spectatorului este păcălit să creadă că aude un sunet a cărui tonalitate este în creştere continuă.
Dunkirk este un pariu riscant în privinţa personajelor. Nolan a ales, cel puţin pentru două dintre cele mai importante – soldatul de pe plajă şi pilotul din avionul Spitfire –, să le reducă replicile la minimum: tânărul infanterist (debutantul Fionn Whitehead) nu scoate niciun cuvânt până către ultima treime a filmului, iar aviatorul (starul Tom Hardy) poartă doar discuţii tehnice cu colegii de escadron. Primul transmite emoţiile doar din gesturi şi expresii, iar al doilea mai mult din priviri, de vreme ce, în cea mai mare parte a filmului, are faţa acoperită de masca de pilot. Mai mult, despre cele două personaje ştim doar ce vedem pe ecran, ele neavând o poveste în spate. Mi se pare un pariu câştigat, având în vedere că regizorul a vrut ca spectatorul să se scufunde în acţiunea filmului şi să se simtă cât mai mult în pielea personajelor care, aflate în situaţii limită, nu ştiau nimic despre oamenii de lângă ei sau despre piloţii care îşi puneau viaţa în pericol ca să le protejeze. Într-o epocă în care majoritatea blockbusterelor sunt filmate şi proiectate în 3D pentru a-l plasa pe spectator în mijlocul acţiunii (de cele mai multe ori gratuit şi fără succes), Dunkirk, cu a sa imagine 2D, reuşeşte să fie tridimensional şi să te transpună din scaunul de cinema în mijlocul valurilor Canalului Mânecii sau în carlinga avionului Spitfire.
Căci marele atu al filmului este imaginea. Nolan a filmat cea mai mare parte din Dunkirk cu camere IMAX, care sunt foarte mari şi greu de mânuit, dar care oferă o calitate vizuală neegalată de alte mijloace. În plus, unele cadre sunt absolut senzaţionale, cum ar fi soldaţii înghesuiţi pe un promontoriu privind cu groază apropierea unui avion german în picaj sau spuma bolnăvicioasă a valurilor care aduceau cadavrele la mal. Iar scenele de luptă sunt spectaculoase tocmai prin simplitatea lor – exploziile arată mai degrabă a demolări decât a focuri de artificii, iar confruntările aeriene sunt prezentate mai ales din perspectiva foarte limitată din punct de vedere vizual a pilotului.
Tom Hardy în rolul unui pilot din capitolul Aerul al filmului Dunkirk
La numai două săptămâni de la lansare, Dunkirk este un succes pe linie: la public (şi-a recuperat bugetul de 100 de milioane de dolari, ba chiar are un profit dublu faţă de această sumă), la critică (aproape unanim favorabilă) şi, în mod special, la veteranii care au fost protagoniştii adevăraţi ai poveştii. În Marea Britanie şi în Canada au fost organizate proiecţii speciale pentru puţinii supravieţuitori până în zilele noastre ai Operaţiunii Dynamo, acum nonagenari, iar aceştia au fost mişcaţi până la lacrimi de realismul filmului. Asta nu înseamnă că Dunkirk e ireproşabil – ofiţerul interpretat de Kenneth Branagh e cam îngroşat, la fel şi momentul triumfalist al sosirii navelor mici venite în ajutorul soldaţilor încercuiţi –, dar va fi, pe merit, unul dintre cele mai premiate filme ale anului. Pregătiţi-vă pentru o oră şi jumătate de suspans în creştere şi vedeţi-l pe cel mai mare ecran posibil! //
