Dunkirk: tridimensional fără a fi 3D

Razvan Braileanu | 08.08.2017

DUNKIRK (SUA, Marea Britanie, Franţa, 2017) • Scenariul şi regia: Christopher Nolan • În distribuţie: Tom Hardy, Kenneth Branagh, Mark Rylance, Cillian Murphy, Fionn Whitehead • Distribuit în România de Vertical Entertainment, începând cu 21 iulie.

Pe aceeași temă

 

La sfârşitul primăverii anului 1940, câteva sute de mii de soldaţi britanici, francezi, bel­gieni şi canadieni erau înconjuraţi de trupele germane la Dunkirk (Dunkerque), un oraş din nordul Franţei, aflat pe malul Canalului Mâ­necii. Evacuarea lor că­tre Anglia era vitală pentru Aliaţi, ţinând cont că al Doilea Război Mondial era practic doar la început, iar Statele Unite încă nu erau parte din conflict. Proas­pă­tul premier britanic Win­ston Churchill era pesimist în legătură cu succesul eva­cuării, cunoscută sub numele de Ope­ra­ţiu­nea Dynamo: el spera să fie salvaţi cam 40.000 de soldaţi, în contextul în care pla­jele de la Dunkirk, pline de trupe în­co­lo­nate în aşteptarea vaselor care să le ducă în Anglia, erau mitraliate şi bombardate constant de Luftwaffe, iar traversarea Ca­nalul Mânecii era riscantă din cauza sub­marinelor şi a aviaţiei germane. În plus, îmbarcarea trupelor de la Dunkirk în va­poarele Marinei Britanice era anevoioasă din cauză că apa era prea puţin adâncă în apropierea plajelor, aşa că se creau cozi interminabile pe cele două diguri care îna­intau în larg şi care permiteau acostarea navelor mari de război.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dunkirk-1.jpg

Fionn Whitehead în rolul unui infanterist din capitolul Digul  al filmului Dunkirk

 

Ideea de a rechiziţiona navele mici ale locuitorilor de pe coastele britanice şi de a le folosi în operaţiunea de eva­cuarea fost una salutară, în acest con­text sumbru. Şi mai salutar a fost ges­tul câtorva sute de proprietari care şi-au pilotat yahturile, pescadoarele şi alte nave particulare până pe plajele din Dunkirk, de unde i-au luat pe soldaţii care aproape că pierduseră orice speranţă. Acest gest a crescut moralul trupelor şi, combinat cu decizia neinspirată a germanilor de a opri asaltul asupra plajelor, a făcut ca, după o săptămână, aproape 340.000 de soldaţi aliaţi să fie salvaţi în ceea ce avea să fie cu­noscut drept „miracolul de la Dunkirk“.

 

Către sfârşitul anilor ’90, Christopher No­lan, un tânăr regizor englez, a traversat Ca­nalul Mânecii în vasul de agrement al unui prieten. Având parte de o vreme po­trivnică, distanţa de numai 80 de km a fost parcursă în 19 ore, ce­ea ce l-a făcut pe Nolan să se gândească la evacuaţii de la Dunkirk, care, în plus faţă de valurile aprige, au fost nevoiţi să se confrunte şi cu gloanţele, bombele şi torpilele nemţeşti. Ex­pe­ri­enţa aceasta l-a determinat pe regizor să vrea un film despre miracolul din 1940. Nolan a trebuit să aştepte însă 20 de ani ca să capete experienţa şi notorietatea care să-i permită să facă fil­mul aşa cum şi-a dorit. Acum ştim că a me­ritat aşteptarea.

 

Dunkirk oferă spectatorului trei puncte de vedere: calvarul unui tânăr soldat care nu vrea decât să ajungă acasă, în Anglia; cu­rajul unor civili britanici care înfruntă pericolele Canalului în yahtul personal pen­­tru a ajuta la evacuare; îndârjirea unui pilot al Royal Air Force care luptă îm­po­triva avioanelor nemţeşti, protejând na­ve­le şi plajele înţesate de aliaţi. Filmul este destul de clar împărţit între cele trei pers­pective (la care se adaugă, trecător, cea a unui ofiţer din Marina Britanică res­pon­sa­bil de evacuare, plus cea a unui alt pilot britanic), anunţate la început pe ecran ca nişte capitole marcate temporal: Digul – o săp­tămână, Marea – o zi, Aerul – o oră. Aceste jaloane marchează pentru spectator durata medie a acţiunii din cele trei pla­nuri – o săptămână de aşteptare la Dun­kirk pentru a fi evacuat, o zi de navigat în­tre Anglia şi Franţa, o oră de zbor dea­su­pra Canalului Mânecii (din cauza rezervei limitate de combustibil).

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dunkirk-2.jpg

Echipajul yahtului Moonstone din capitolul Marea al filmului Dunkirk

 

Christopher Nolan este un maestru al jo­cului cu dimensiunea temporală, iar fil­mele sale precedente stau mărturie: Me­mento se desfăşoară practic de la sfârşit la început, Inception distorsionează secun­de­le, minutele şi orele care trec în structura de „vis-în-vis“, iar Interstellar atinge tema „tinereţii fără bătrâneţe“ şi trecerea diferită a timpului printre stele, în diferite galaxii. În Dunkirk, în ciuda duratei di­ferite, cele trei fire narative sunt pre­zentate alternativ şi ocupă un timp apro­ximativ egal până spre sfârşitul filmului, când se intersectează. În mod inteligent, folosind tehnica perspectivelor diferite asu­pra aceluiaşi eveniment, Nolan oferă indicii vizuale că poveştile se vor întâlni în punctul culminant. Timpul este folosit şi ca instrument de creare a tensiunii, prin prezenţa în coloana sonoră a unui ticăit de ceas, uneori perceptibil ca atare, alteori doar reprodus de ritmicitatea efec­telor sonore. De altfel, regizorul foloseşte şi alte tehnici pentru a creşte suspansul, dincolo de situaţiile dramatice pe care le vedem pe ecran. Una dintre acestea, des­pre care se vorbeşte destul de mult, este aşa-numitul „ton Shepard“, o iluzie so­noră prin care creierul spectatorului este păcălit să creadă că aude un sunet a cărui tonalitate este în creştere continuă.

 

Dunkirk este un pariu riscant în privinţa personajelor. Nolan a ales, cel puţin pentru două din­tre cele mai importante – sol­datul de pe plajă şi pilotul din avionul Spitfire –, să le reducă replicile la minimum: tânărul infanterist (debutantul Fionn Whitehead) nu scoate niciun cuvânt până către ultima treime a filmului, iar aviatorul (starul Tom Hardy) poartă doar discuţii tehnice cu colegii de escadron. Primul transmite emoţiile doar din gesturi şi expresii, iar al doilea mai mult din pri­viri, de vreme ce, în cea mai mare parte a filmului, are faţa acoperită de masca de pilot. Mai mult, despre cele două per­so­naje ştim doar ce vedem pe ecran, ele nea­vând o poveste în spate. Mi se pare un pa­riu câştigat, având în vedere că regizorul a vrut ca spectatorul să se scufunde în acţiunea filmului şi să se simtă cât mai mult în pielea personajelor care, aflate în situaţii limită, nu ştiau nimic despre oa­menii de lângă ei sau despre piloţii care îşi puneau viaţa în pericol ca să le protejeze. Într-o epocă în care majoritatea blockbusterelor sunt filmate şi proiectate în 3D pentru a-l plasa pe spectator în mij­locul acţiunii (de cele mai multe ori gra­tuit şi fără succes), Dunkirk, cu a sa ima­gine 2D, reuşeşte să fie tridimensional şi să te transpună din scaunul de cinema în mijlocul valurilor Canalului Mânecii sau în carlinga avionului Spitfire.

 

 

Căci marele atu al filmului este imaginea. Nolan a filmat cea mai mare parte din Dunkirk cu ca­mere IMAX, care sunt foarte mari şi greu de mânuit, dar care oferă o calitate vizuală neegalată de alte mijloace. În plus, unele cadre sunt absolut senzaţionale, cum ar fi soldaţii înghe­suiţi pe un promontoriu privind cu groază apro­­pierea unui avion german în picaj sau spuma bolnăvicioasă a valurilor care adu­ceau cadavrele la mal. Iar scenele de luptă sunt spectaculoase tocmai prin simplitatea lor – exploziile arată mai degrabă a de­molări decât a focuri de artificii, iar con­fruntările aeriene sunt prezentate mai ales din perspectiva foarte limitată din punct de vedere vizual a pilotului.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dunkirk-3.jpg

Tom Hardy în rolul unui pilot din capitolul Aerul al filmului Dunkirk

 

La numai două săptămâni de la lansare, Dunkirk este un succes pe linie: la public (şi-a recuperat bugetul de 100 de milioane de dolari, ba chiar are un profit dublu faţă de această sumă), la critică (aproape una­nim favorabilă) şi, în mod special, la ve­teranii care au fost protagoniştii adevăraţi ai poveştii. În Marea Britanie şi în Canada au fost organizate proiecţii speciale pentru puţinii supravieţuitori până în zilele noas­tre ai Ope­ra­ţiu­nii Dynamo, acum nona­genari, iar aceştia au fost mişcaţi până la lacrimi de realismul filmului. Asta nu în­seam­nă că Dunkirk e ireproşabil – ofi­ţe­rul interpretat de Kenneth Branagh e cam în­groşat, la fel şi momentul triumfalist al so­si­rii navelor mici venite în ajutorul sol­da­ţilor încercuiţi –, dar va fi, pe merit, unul dintre cele mai premiate filme ale anului. Pregătiţi-vă pentru o oră şi ju­mă­tate de suspans în creştere şi vedeţi-l pe cel mai mare ecran posibil! //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22