După un an: Fie-vă milă de noi!

Fie-vă milă de noi! este, în fond, o declarație de iubire. În filigran, toate textele aceasta spun: vorbesc despre o iubire adâncă, autentică pentru o țară în multe privințe neterminată, în care care este încă atât de mult de făcut. Avem de-a face cu o carte care denunță răul ce înconjoară și care devorează această țară – în multiple forme -, dar care indică, de fiecare dată, și direcția binelui.

Am făcut un experiment. Am citit de do­uă ori cartea Fie-vă milă de noi! a lui Gabriel Liiceanu – şi într-un context in­candescent din punct de vedere politic, în toamna anului trecut, când apărea în librării, şi acum, în aceste zile, cu calm, re­laxat. Reacţia a fost aceeaşi – admirativă şi exclusiv pozitivă. „Are dreptate!“, mi-am spus: este me­mo­rabil – de manual (și în pri­vința evaluării, și a diag­nosticului și a soluțiilor su­gerate) - felul în care for­mulează în aceste texte în care are dreptate.

Gabriel Liiceanu are dreptate pentru că vede monstruos de clar în prezent – şi ve­de aşa de clar, încât şi foşti amici au ajuns să îl urască (motorizaţi acum de vadimite adânci – o temă mare, încă puțin atinsă în spațiul nostru public; formulată pe scurt: cândva avocați part time ai democrației, astăzi, aceştia sunt un fel de lideri de opinie toxici, în maniera Vadim Tudor!), pentru că vede atât de clar în viitor. Dom­nul Liiceanu vede acum foarte bine, iar pentru unii chiar insuportabil de bine şi de clar, pentru că vede departe. Domnia sa vede şi priveşte către patriile – ca să pre­iau o sugestie prezentă într-unul din­tre textele adunate în această carte - în ca­re ar trebui să ajungem. Vede normalitatea şi, deviaţionist conform grilei de lectură a relativiştilor (deviaţionist e, în această ac­cep­ţiune, cel care ţine drumul drept, chiar şi după ce alţii au luat-o pe ară­tu­ră...), nu oboseşte să (ne) vorbească des­pre ea.

Experimentul de lectură pentru care am optat în cazul acestei cărți mai este semnificativ și din­tr-o altă perspectivă. Este bine că am lăsat să treacă un timp suficient de mare între cele două lecturi pro­gramate – dar am menținut, asupra te­maticii discutate în carte, un nivel su­fi­cient de alertă încât, pe radarul personal, această tematică să își conserve relevanța. Ce se poate observa, între altele? Ceva ca­re nu ține de registrul normalității – ceva ce ţine uneori, poate, de scenariile după ca­re se manifestă resentimentul la noi. Detaliul ușor de observat este cu siguranță relevant pentru spaţiul nostru public, aşa cum a fost el amenajat (și aceasta, în sine, este o discuţie lungă şi care trebuie să fie purtată la modul cel mai serios posibil!) în cea de-a doua tranziţie în România: cartea aceasta de publicistică, angajată în bună măsură, a domnului Liiceanu a avut parte de ecouri publice destul de palide. Nu ar fi cu totul exagerat să spun că a fost aproa­pe ignorată. Faptul acesta – măsurabil, do­cumentabil – nu ţine, în nici un caz, de ire­levanţa tematică şi de abordarea pe ca­re o propune acest volum. Tematica es­te, maximal, relevantă; cum spune în ceea ce spune este superb argumentat și greu de ocolit de către cineva care este cu ade­vă­rat preocupat de spectacolul ideilor, fie ele și civic-politice. Însă acest fapt ţine, cu siguranţă, de amănuntul esențial că agenda publică – sufocată, de regulă, de o agendă mediatică (este valabilă afirmația inclusiv pentru o bună parte din ceea ce se numeşte jurnalism cultural) – nu e toc­mai interesată de – vorba lui Alexandru Pa­leologu – „lucruri cu adevărat im­por­tante“. Or, Fie-vă milă de noi! este des­pre aşa ceva; despre ce e im­portant acum, despre ce efecte – pe termen mediu ori pe termen lung – pro­voacă acele „lucruri“ im­portante acum şi nu ne­a­părat drepte, nu neapărat cinstite, nu neapărat bune. Dimpotrivă. Când ai atâtea boli serioase – cum este ca­zul României – politic, so­ci­al, educaţional, economic – şi când vine cineva şi îţi vorbeşte clar-cris­tal despre ele, atunci e ceva serios. Ceva demn de a fi luat în seamă cu toată res­ponsabilitatea. Ar mai putea fi luate în cal­cul două posibile explicații pentru tăcerea amplă care a însoțit această apariție edi­torială. Prima: tăcerea majorității „re­leelor cultural-politice“ cu privire la aceas­tă carte – una dintre cele mai valoroase despre democrația de tranziție de la noi - provine din oboseală. Ar fi bine să fie așa, după cum, next level al aceleiași ipoteze explicative, ar fi și mai bine, dacă tăcerea ar marca ori masca vina (de a fi negat, de a nu fi recunoscut că, logic, elementar, de­mocratic autentic, Gabriel Liiceanu a avut dreptate). A doua: nici oboseală, nici sen­timent al vinovăției, ci altceva, mai dur – un fel de neolichelism. Logica acestui re­fuz: „chiar dacă are încă o dată dreptate, chiar dacă are dreptate înaintea majorității în ce spune și în ce anticipează, chiar dacă scrie de zeci de ori mai bine și mai clar decât noi, nu primim lecții de la Gabriel Lii­ceanu!“. O logică care a subîntins op­țiuni publice – arhicunoscute deja – de ge­nul acestora: refuzăm adevărul și ne în­chiriem conștiința – part time ori full ti­me și neapărat lucrativ – celor care vor să dis­trugă România. Un refuz încadrabil în seria pe care o acoperă foarte bine celebra formulă din idealismul german: dacă rea­litatea mă contrazice, cu atât mai rău pen­tru ea! Și, în cazul de față, cu atât mai rău pentru Gabriel Liiceanu!

Spuneam anterior despre două lec­turi aplicate acestei cărți – au fost două, dar programate. Căci așa au fost pentru cartea ca în­treg. Cu textele din acest volum însă am luat contact mai înainte, pe bu­căţi, cum s-ar spune. Ele sunt texte pu­bli­cate pe fluxul de presă cotidian, așa încât este bine de menționat că avem de-a face cu o carte născută pe un excelent portal de atitudine, comentariu, analiză şi opinie – www.contributors.ro. Nu este singura car­te născută acolo şi, cu siguranţă, nici ultima. Fie-vă milă de noi! este una din­tre radiografiile de mare acurateţe – mie, dar nu numai mie, mi se pare din ce în ce mai evident asta – ale celei de-a doua tran­­ziţii pentru ţara noastră. Căci, după intrarea României în NATO şi mai ales în UE, s-au petrecut o sumă de fapte care ne invită la o reflecţie amară. Odată cu 31 de­cembrie 2006 – când am intrat, dar nu ne-am integrat în UE – nu am marcat, pa­rafrazez Fukuyama aici, „sfârşitul de­mocraţiei originale“. Nu, nici pe departe. Atunci am scos dopul de la o sticlă oa­re­cum magică şi, totodată, am eliberat noi duhuri rele. Despre unele dintre acestea, dar şi despre duhuri rele mai vechi re­branduite este vorba, între altele, în aceas­tă carte. Despre triada „sacră“ a pro­gra­mului comunist – jaf, minciună, dis­trugere – este vorba aici, în această carte, dar și – sau mai ales – despre diversele for­me în care această triadă este „replicată“ în postcomunismul românesc.

Menționez, pe scurt, doar două dintre an­corele solide care pot apropia cititorul, în­tr-un mod cred că adecvat, de litera și de spiritul acestor texte născute din lu­ci­di­ta­te și, nu de puține ori, din exasperarea faptului că matricea răului în România pa­re mult mai eficientă decât matca binelui, aceasta parcă prea delicată și prea fragilă.

1) Fie-vă milă de noi! este o carte despre splendoarea și normalitatea „patriilor mici“ și despre nevoia, despre urgența ca „pa­tria mare“ să se lase tot mai mult con­ta­minată de aceste „patrii mici“ (în ter­menii descriși de Gabriel Liiceanu). Ima­gi­nea aceasta – a „patriilor mici“ - este una de mare forță și relevanță. „Patria mică“ are, descrierea e în carte la paginile 36-39, câteva figure tutelare, are valori si­gure de viață, are cărți, are mulți prie­teni. Și, desigur, are graniţe deschise. „Spe­ran­ța mea în toți acești ani a fost că, în ea, vor veni tot mai mulți locuitori ai «pa­triei mari», că, încet-încet, noi ăștia, nu prea mulți la început, vom deveni un popor în miniatură al cărții, ba chiar că, treptat, patria mea mare, România, se va muta în patria mea mică și că Ro­mânia cea mare – cea populată de po­li­ticieni cu apucături de prădători și de zia­riști vânduți, cea cu lichelele mele dragi apelate cândva – va rămâne, într-o bună zi, goală“. Mai mult: „patria mică este locul libertății fiecăruia dintre noi, cuibul pe care fiecare dintre noi și-l face pe lume, fără să-i deranjeze prea mult pe ceilalți. Iar «patria mare» e liberă atunci când devine garantul libertății tu­turor «patriilor mici», al dreptului pe ca­re-l are fiecare dintre noi de a-și cultiva în liniște grădina“.

2) Fie-vă milă de noi! este, în fond, o de­clarație de iubire. În filigran, toate textele aceasta spun: vorbesc despre o iubire adân­că, autentică pentru o țară în multe privințe neterminată, în care care este în­că atât de mult de făcut. Avem de-a face cu o carte care denunță răul ce înconjoară și care devorează această țară – în mul­ti­ple forme -, dar care indică, de fiecare da­tă, și direcția binelui.

Referitor la oboseala invocată în acest text, iată încă o referință, dar, de data aceasta, cu un alt semn. 2010, prima jumătate a lu­nii decembrie, rezumatul unui dialog: „Vă mărturisesc că am trăit mo­mente de disperare când mi-ați spus că ați obosit și ați decis să vă retrageți din viața publică. Pentru că ceilalți nu au obo­sit. Ați fost un reper, rămâneți un re­per și sper să nu mai obosiți încă o da­tă. «Nu, mi-a trecut, gata», a replicat Ga­bri­el Liiceanu, zâmbind“. Schimbul de re­plici se petrecea la lansarea de la BCU a căr­ții lui Dan Tăpălagă – el este cel care de­clara că „am trăit momente de dis­pe­rare când mi-ați spus că ați obosit și ați decis să vă retrageți din viața publică“. Cartea lui Dan Tăpălagă se chema Bul­ver­sarea va­lo­rilor – și tot despre bulver­sa­rea, ba chiar in­versarea valorilor este vor­ba și în vo­lu­mu­l domnului Liiceanu. Un volum care e și dovada directă a faptului că autorului ei i-a trecut oboseala. De alt­fel, după tex­tele adunate în Fie-vă milă de noi!, pe ace­eași platformă online in­vo­ca­tă mai sus Gabriel Liiceanu a mai pu­bl­i­cat în ultimul an și altele, din aceeași serie a publicisticii anga­jate și, uneori, exas­pe­ra­te. Le-am ci­tit, ad­mirat, adnotat și nu­mă­rat; adunate, sunt, din nou, aproape de o carte.