După soclu

Soclul gol din Piaţa Presei era un piedestal al libertăţii şi un reper posibil al ascuţirii conştiinţei morale publice. Demolarea şi înlocuirea lui cu un monument de guinness-bani-gata este încă un moment al turtirii etice naţionale.

După soclu nu va mai fi nimic. Mai grav, va fi doar un monument. Pe când Piaţa era a Scânteii, nu a Presei („Libere“?!), pe so­clu şedea Lenin şi păstorea lenea fap­telor din Epoca de Aur - măreţe-n scripte, mă­runte-n viaţă şi crunte-n cozi. După 1989, Lenin a căzut din Piaţă şi a ajuns, ca toţi pensionarii (fie ei comunişti de bronz), la palat, la Palatul Mogoşoaia, cu nasul înfipt în iarbă. În locul lui, pe soclu s-a înălţat golul, mândru precum Goliat.

Golul a scrutat Bucureştii din înaltul so­clului de granit vreme de 20 de ani bătuţi. În tot acest timp, oraşul s-a umplut de mo­numente ca de acnee: codri de bronz bol­­borosiţi, ghiduş, pe hotare (sau, după caz, spătare) citadine. După demolări abu­zive, oraşul a ajuns să sufere de cos­me­tizări sălbatice; Piaţa Palatului, Piaţa Uni­versităţii, parcurile şi aleile au fost în­zes­trate nu cu ţâşnitoare de apă, necesare tu­turor pentru a potoli setea şi a curăţa fe­ţele, ci cu monumente, pompe de bani uti­le doar unora, pentru a le potoli o altă sete.

Singuratic şi abandonat, roşu ca sân­gele uscat, urât şi stingher, dar ţan­ţoş, solid şi îndărătnic, tot mai în­cărcat de sens pe măsură ce golul de pe creştetul său devenea adevărata fi­gură a timpurilor de acum, soclul din Pia­ţa Scânteii Libere a ajuns să fie, prin con­trast, monumentul anonim ce ipostazia, doar el, starea naţiunii. Cu atât mai per­cu­tant era cu cât apăruse nu dintr-o as­pi­ra­ţie artistică, ci, din contră, din re­nun­ţarea la artă, prin demiterea colosului pro­let­cultist al lui Boris Caragea, sculptorul aca­demician. Departe de vuietul şi vaie­te­le uno­ra dintre noile monumente, de de­cora­tivismul altora şi de evlavia indecentă a tu­turor, golul de pe soclu prezenta cru­cea noastră cea de toate zilele - vidul ne­ted, fă­ră rest, precaritatea ca absolut. Era în­tre­mătoare vederea butucului de gra­nit ce evo­ca un eşafod pe care era exe­cutat per­petuu trecutul, prezentul şi vii­torul, dând sentimentul că stă acolo ca mărturie a con­ştiinţei profunde şi ultime - mintea din ur­mă a românului -, care îl absolvea oa­re­cum de pacostea firii sale ca­ragialeşti. Era însă doar o iluzie, ca atâtea al­tele care par să trans­forme în acte de con­ştiinţă sim­ple stra­tegii de piaţă. Mo­nu­mentul go­lului nos­­tru era (încă) acolo doar pentru că ne­go­cierile privind suc­ce­siunea sa erau aprige.

De acest interregnum a profitat, din anul 2010 până acum, Proiect 1990, o serie de instalaţii şi acţiuni artistice care au re-in­trodus soclul (ce se eliberase de artă şi se împlinise ca sens) în circuitul artistic „nor­mal“ al scenei de artă curente, scena artei ca partener de nădejde (adică amuzant şi inofensiv) al societăţii spectacolului. Era un pas înapoi faţă de inflexibilitatea tăioasă a golului pe care îl proferase soclul timp de 20 de ani, dar era un pas înainte faţă de so­lem­nitatea searbădă şi veroasă a mo­nu­men­te­lor ce îndoliau oraşul. Memorabile, mo­­men­te precum Replacing Lenin, când Ale­xan­dru Tomescu & Co a susţinut un re­ci­tal noc­turn, cocoţat cu Stradivarius pe so­clul lui Lenin, sau Rechinii roşii, când Mi­hai Bal­ko a plasat doar nişte aripioare dor­sale ro­şii, triunghiulare, în jurul so­clu­lui de­­venit insulă într-un Pacific pri­mej­dios - oceanul capitalismului sălbatic - sau, cel mai re­cent, Reabilitare, împachetarea ale­gorică a so­clului, de către Nicolae Co­mă­nes­cu, cu po­li­stiren expandat, pentru izo­la­rea termică a răcelii sale cosmicronice, au punctat par­cur­sul unui tipic „proiect“ ar­tistic tren­dy-cool, de mântuire a bran­du­rilor de coş­mar prin relaxantul botez al artei critice.

Veselia generală din aceşti ultimi patru ani de locuire a soclului prin an­ti­mo­nu­mente temporare făcea mai suportabil go­lul care se mai iţea şi lucea, totuşi, pe cal­vi­ţia soclului. Inspirat de festivalul de artă de pe soclul gol din Trafalgar Square (din fa­ţa National Gallery din Londra), liber de statuie de 150 de ani, şi unde au expus tem­­porar lucrări memorabile Rachel White­read, Anthony Gormley sau Katharina Frit­sch, Proiect 1990 îşi vede, acum, sfârşitul, oda­tă cu sfârşitul soclului. Reabilitare, ins­ta­la­ţia lui Nicolae Comănescu, va fi ultimul cos­tum al soclului gol, care, după aceea, va fi demolat pentru a lăsa loc inevitabilului (românesc) - monumentul. Din vară, no­ua ghilotină care va asasina Bucureştii se va numi Aripi. Autorul este Mihai Buculei, sculptor onorabil de felul său. Aripile în cauză (trei la număr, evident, ca ale tu­tu­ror orătăniilor din regnul zoologic sancta tri­nitas familiaris), dedicate „luptei an­ti­comuniste“ – cum altfel?! –, cad pradă ce­lor trei (sic!) fenomene care erodează ori­ce autenticitate artistică în spaţiul public actual: tapajul mediatic ce dă aură de dez­măţ şi risipă unor părelnice acte de pie­ta­te şi justiţie socială, ipocrizia sen­ti­men­ta­listă anticomunistă, odios de superficială, atunci când nu este manipulare politică ci­nică, şi ambiţia dezolantă de a depăşi per­formanţele altora, strict în termeni de re­corduri cantitative, ca la Guinness Book. Aripile în cauză, din oţel inoxidabil, vor fi înalte de 27 de metri, ca Arcul de Triumf, şi vor avea, fiecare, o greutate de 40 de to­ne, fiind executate (altă performanţă) la o uzină specializată, care produce rachete, se­crete etcete. Din imaginile difuzate pre­sei, lucrarea, pe cât este de amplă şi im­pre­sionantă în termeni de materiale şi de tehnică, pe atât este de infimă în termeni ar­tistici: este o mătură de oţel ridicată bom­bastic spre cer, cu coada-nfiptă-n pia­tră, vrând pesemne să cureţe ierarhiile ce­leste de praful Bărăganului. Ca operă de ar­tă este - în cel mai bun caz - in­sig­ni­fi­antă. Ca investiţie, pare obiectul în care cineva îşi caută falimentul.

Acesta va fi monumentul care va ocupa piaţa Scânteii Libere: o resurecţie atroce a poeticii din ciocan a lui Constantin Lucaci, „scul­ptorul“ de fântâni kitsch-cinetice. Va fi un monument al ocupaţiei, al fap­tului că „artiştii fără ocupaţie“ (artiştii de tip nou, înrolaţi în Proiect 1990) au lăsat iarăşi locul artiştilor serioşi, artiştilor „cu ocupaţie“, acelora care nu ne lasă să (mai) ve­dem golul, ne umplu ochii, viaţa, tim­pul şi lumea cu obiecte ce vor fi îngrijite, în­­treţinute, tămâiate de un sobor de pre­oţi, vizitate cu şcoala, arătate la televizor, reparate, expertizate, vândute - pe scurt, ar­tiştii care dau de lucru unui mare nu­măr de oameni, chiar dacă operele lor nu fac plăcere nimănui sau educă în spiritul convenţionalismului cel mai plat.

Soclul gol era un piedestal al li­ber­tă­ţii şi un reper posibil al ascuţirii conştiinţei morale publice. De­mo­la­rea şi înlocuirea lui cu un mo­nu­ment de guinness-bani-gata este încă un mo­ment al turtirii etice naţionale. Pro­ble­ma nu este a lor, a artiştilor, ci a inca­pa­cităţii societăţii de a ieşi din festivismul cos­ti­si­tor şi găunos. Iar aceasta nu ţine doar de artiştii (sau intelectualii) cu ocu­pa­ţie, de ocupanţi, ci şi de artiştii şi oamenii de cul­tură fără ocupaţie, de-„liberanţi“, de cei din Proiect 1990, în acest caz, pen­tru care (în spiritul lifestyle curent) soclul gol nu a fost locul unei mize cruciale (căci pentru ei nu mai există mize cruciale, ci doar mi­ze de parcurs), nu a fost locul de care să se lege cu lanţuri, ci simplă cir­cumstanţă pa­sageră a unei orbitări ne­sfârşite în jurul luminilor de pe rampa spec­tacolului co­ti­dian. Îngustimii pe­cu­niar-geniale a ar­tiş­ti­lor cu ocupaţie îi co­respunde relaxarea au­to-terapeutică a pro­iectitei generalizate prin­tre artiştii fără ocu­paţie. Un cinism de fond, poate in­con­ştient, apropie cele două substraturi so­ciale saprofite. Cinismul le şi separă de ace­ia care - precum macaragiul res­pon­sabil (din proprie iniţiativă) cu eliberarea soclului de povara sa leninistă, în martie 1990 - au luat în serios li­ber­tatea. De­mo­ra­lizat de starea societăţii în tranziţie, omul acela s-a sinucis câţiva ani mai târziu. Poa­te şi pentru el, soclul ar tre­bui să rămână acolo. Gol. //