După soclu

Erwin Kessler | 20.05.2014

Pe aceeași temă

Soclul gol din Piaţa Presei era un piedestal al libertăţii şi un reper posibil al ascuţirii conştiinţei morale publice. Demolarea şi înlocuirea lui cu un monument de guinness-bani-gata este încă un moment al turtirii etice naţionale.

După soclu nu va mai fi nimic. Mai grav, va fi doar un monument. Pe când Piaţa era a Scânteii, nu a Presei („Libere“?!), pe so­clu şedea Lenin şi păstorea lenea fap­telor din Epoca de Aur - măreţe-n scripte, mă­runte-n viaţă şi crunte-n cozi. După 1989, Lenin a căzut din Piaţă şi a ajuns, ca toţi pensionarii (fie ei comunişti de bronz), la palat, la Palatul Mogoşoaia, cu nasul înfipt în iarbă. În locul lui, pe soclu s-a înălţat golul, mândru precum Goliat.

Golul a scrutat Bucureştii din înaltul so­clului de granit vreme de 20 de ani bătuţi. În tot acest timp, oraşul s-a umplut de mo­numente ca de acnee: codri de bronz bol­­borosiţi, ghiduş, pe hotare (sau, după caz, spătare) citadine. După demolări abu­zive, oraşul a ajuns să sufere de cos­me­tizări sălbatice; Piaţa Palatului, Piaţa Uni­versităţii, parcurile şi aleile au fost în­zes­trate nu cu ţâşnitoare de apă, necesare tu­turor pentru a potoli setea şi a curăţa fe­ţele, ci cu monumente, pompe de bani uti­le doar unora, pentru a le potoli o altă sete.

Singuratic şi abandonat, roşu ca sân­gele uscat, urât şi stingher, dar ţan­ţoş, solid şi îndărătnic, tot mai în­cărcat de sens pe măsură ce golul de pe creştetul său devenea adevărata fi­gură a timpurilor de acum, soclul din Pia­ţa Scânteii Libere a ajuns să fie, prin con­trast, monumentul anonim ce ipostazia, doar el, starea naţiunii. Cu atât mai per­cu­tant era cu cât apăruse nu dintr-o as­pi­ra­ţie artistică, ci, din contră, din re­nun­ţarea la artă, prin demiterea colosului pro­let­cultist al lui Boris Caragea, sculptorul aca­demician. Departe de vuietul şi vaie­te­le uno­ra dintre noile monumente, de de­cora­tivismul altora şi de evlavia indecentă a tu­turor, golul de pe soclu prezenta cru­cea noastră cea de toate zilele - vidul ne­ted, fă­ră rest, precaritatea ca absolut. Era în­tre­mătoare vederea butucului de gra­nit ce evo­ca un eşafod pe care era exe­cutat per­petuu trecutul, prezentul şi vii­torul, dând sentimentul că stă acolo ca mărturie a con­ştiinţei profunde şi ultime - mintea din ur­mă a românului -, care îl absolvea oa­re­cum de pacostea firii sale ca­ragialeşti. Era însă doar o iluzie, ca atâtea al­tele care par să trans­forme în acte de con­ştiinţă sim­ple stra­tegii de piaţă. Mo­nu­mentul go­lului nos­­tru era (încă) acolo doar pentru că ne­go­cierile privind suc­ce­siunea sa erau aprige.

De acest interregnum a profitat, din anul 2010 până acum, Proiect 1990, o serie de instalaţii şi acţiuni artistice care au re-in­trodus soclul (ce se eliberase de artă şi se împlinise ca sens) în circuitul artistic „nor­mal“ al scenei de artă curente, scena artei ca partener de nădejde (adică amuzant şi inofensiv) al societăţii spectacolului. Era un pas înapoi faţă de inflexibilitatea tăioasă a golului pe care îl proferase soclul timp de 20 de ani, dar era un pas înainte faţă de so­lem­nitatea searbădă şi veroasă a mo­nu­men­te­lor ce îndoliau oraşul. Memorabile, mo­­men­te precum Replacing Lenin, când Ale­xan­dru Tomescu & Co a susţinut un re­ci­tal noc­turn, cocoţat cu Stradivarius pe so­clul lui Lenin, sau Rechinii roşii, când Mi­hai Bal­ko a plasat doar nişte aripioare dor­sale ro­şii, triunghiulare, în jurul so­clu­lui de­­venit insulă într-un Pacific pri­mej­dios - oceanul capitalismului sălbatic - sau, cel mai re­cent, Reabilitare, împachetarea ale­gorică a so­clului, de către Nicolae Co­mă­nes­cu, cu po­li­stiren expandat, pentru izo­la­rea termică a răcelii sale cosmicronice, au punctat par­cur­sul unui tipic „proiect“ ar­tistic tren­dy-cool, de mântuire a bran­du­rilor de coş­mar prin relaxantul botez al artei critice.

Nicolae Comănescu - Reabilitare (Proiect 1990)

Veselia generală din aceşti ultimi patru ani de locuire a soclului prin an­ti­mo­nu­mente temporare făcea mai suportabil go­lul care se mai iţea şi lucea, totuşi, pe cal­vi­ţia soclului. Inspirat de festivalul de artă de pe soclul gol din Trafalgar Square (din fa­ţa National Gallery din Londra), liber de statuie de 150 de ani, şi unde au expus tem­­porar lucrări memorabile Rachel White­read, Anthony Gormley sau Katharina Frit­sch, Proiect 1990 îşi vede, acum, sfârşitul, oda­tă cu sfârşitul soclului. Reabilitare, ins­ta­la­ţia lui Nicolae Comănescu, va fi ultimul cos­tum al soclului gol, care, după aceea, va fi demolat pentru a lăsa loc inevitabilului (românesc) - monumentul. Din vară, no­ua ghilotină care va asasina Bucureştii se va numi Aripi. Autorul este Mihai Buculei, sculptor onorabil de felul său. Aripile în cauză (trei la număr, evident, ca ale tu­tu­ror orătăniilor din regnul zoologic sancta tri­nitas familiaris), dedicate „luptei an­ti­comuniste“ – cum altfel?! –, cad pradă ce­lor trei (sic!) fenomene care erodează ori­ce autenticitate artistică în spaţiul public actual: tapajul mediatic ce dă aură de dez­măţ şi risipă unor părelnice acte de pie­ta­te şi justiţie socială, ipocrizia sen­ti­men­ta­listă anticomunistă, odios de superficială, atunci când nu este manipulare politică ci­nică, şi ambiţia dezolantă de a depăşi per­formanţele altora, strict în termeni de re­corduri cantitative, ca la Guinness Book. Aripile în cauză, din oţel inoxidabil, vor fi înalte de 27 de metri, ca Arcul de Triumf, şi vor avea, fiecare, o greutate de 40 de to­ne, fiind executate (altă performanţă) la o uzină specializată, care produce rachete, se­crete etcete. Din imaginile difuzate pre­sei, lucrarea, pe cât este de amplă şi im­pre­sionantă în termeni de materiale şi de tehnică, pe atât este de infimă în termeni ar­tistici: este o mătură de oţel ridicată bom­bastic spre cer, cu coada-nfiptă-n pia­tră, vrând pesemne să cureţe ierarhiile ce­leste de praful Bărăganului. Ca operă de ar­tă este - în cel mai bun caz - in­sig­ni­fi­antă. Ca investiţie, pare obiectul în care cineva îşi caută falimentul.

Acesta va fi monumentul care va ocupa piaţa Scânteii Libere: o resurecţie atroce a poeticii din ciocan a lui Constantin Lucaci, „scul­ptorul“ de fântâni kitsch-cinetice. Va fi un monument al ocupaţiei, al fap­tului că „artiştii fără ocupaţie“ (artiştii de tip nou, înrolaţi în Proiect 1990) au lăsat iarăşi locul artiştilor serioşi, artiştilor „cu ocupaţie“, acelora care nu ne lasă să (mai) ve­dem golul, ne umplu ochii, viaţa, tim­pul şi lumea cu obiecte ce vor fi îngrijite, în­­treţinute, tămâiate de un sobor de pre­oţi, vizitate cu şcoala, arătate la televizor, reparate, expertizate, vândute - pe scurt, ar­tiştii care dau de lucru unui mare nu­măr de oameni, chiar dacă operele lor nu fac plăcere nimănui sau educă în spiritul convenţionalismului cel mai plat.

Soclul gol era un piedestal al li­ber­tă­ţii şi un reper posibil al ascuţirii conştiinţei morale publice. De­mo­la­rea şi înlocuirea lui cu un mo­nu­ment de guinness-bani-gata este încă un mo­ment al turtirii etice naţionale. Pro­ble­ma nu este a lor, a artiştilor, ci a inca­pa­cităţii societăţii de a ieşi din festivismul cos­ti­si­tor şi găunos. Iar aceasta nu ţine doar de artiştii (sau intelectualii) cu ocu­pa­ţie, de ocupanţi, ci şi de artiştii şi oamenii de cul­tură fără ocupaţie, de-„liberanţi“, de cei din Proiect 1990, în acest caz, pen­tru care (în spiritul lifestyle curent) soclul gol nu a fost locul unei mize cruciale (căci pentru ei nu mai există mize cruciale, ci doar mi­ze de parcurs), nu a fost locul de care să se lege cu lanţuri, ci simplă cir­cumstanţă pa­sageră a unei orbitări ne­sfârşite în jurul luminilor de pe rampa spec­tacolului co­ti­dian. Îngustimii pe­cu­niar-geniale a ar­tiş­ti­lor cu ocupaţie îi co­respunde relaxarea au­to-terapeutică a pro­iectitei generalizate prin­tre artiştii fără ocu­paţie. Un cinism de fond, poate in­con­ştient, apropie cele două substraturi so­ciale saprofite. Cinismul le şi separă de ace­ia care - precum macaragiul res­pon­sabil (din proprie iniţiativă) cu eliberarea soclului de povara sa leninistă, în martie 1990 - au luat în serios li­ber­tatea. De­mo­ra­lizat de starea societăţii în tranziţie, omul acela s-a sinucis câţiva ani mai târziu. Poa­te şi pentru el, soclul ar tre­bui să rămână acolo. Gol. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22