Dupa sevalet sunt eu, care va fac pe voi

Erwin Kessler | 03.11.2006

Pe aceeași temă

Gorzo este primul pictor roman caruia  ii este dedicata o ampla expozitie personala la  MNAC. Nimic mai firesc si totodata nimic mai surprinzator decat aceasta alegere. Este fireasca pentru ca Gorzo a fost unul dintre fondatorii si protagonistii grupului Rostopasca, singura miscare artistica autohtona semnificativa care a aparut dupa 1989. Rostopasca nu a fost produsul unui influx pecuniar si tehnico-ideologic extern, precum gruparea din jurul CSAC, dar nici prelungirea unei paradigme nationale anterioare, asa cum a fost tendinta ortodoxista promovata de galeria Catacomba pe scheletul miscarii Prolog. Rostopasca (nume dat chiar de Gorzo) a fost intruparea unui moment de entuziasm neo-dadaist, juvenil, batjocoritor. Atunci cand a aparut, arta locala era traversata de curente elitiste de tot felul, bombastice. Unele erau atinse fie de un estetism intelectualist si corporatist, precum CSAC, adica Centrul Soros pentru Arta Contemporana (ce-si aroga astfel, abuziv si pompos, statutul de centru al artei contemporane romanesti, de parca cei din afara sa erau sortiti iesirii din actualitate), fie de acela spiritualist, al grupului Prolog si al Catacombei sale (titulaturi atat de secretoase, impregnate de aura mistica). Lor li se adaugau grupari de pretiosi ridicoli precum Noul Val (un grup de tinere fosile, rebel-tembel experimentale), META (de la metatext, metanoia, metafraza, metastaza) sau Crinul (un club de pictori puri, devotati panzei, pensulei si sticlei). Pe fundalul acestor grupari pretentioase, Rostopasca s-a distins, chiar si prin nume, ca o dezordonata buruiana amara intr-un lan de paioase dulci, pedant cultivate.

 O cacealma de succes, noua miscare avea ceva din planta pe care o evoca: rostopasca nu este doar o buruiana plina de vitalitate, ci si o planta de leac. Poate ca  Rostopasca nu a fost chiar un panaceu pentru arta timpului, dar ea a venit de hac multor conformisme estetice insipide, multor poetici apatice, inaugurand, local, domnia poantei absolute, sfruntate, ca nucleu al experientei estetice actuale. Rostopasca a fost un hohot. A luat in deradere tot ceea ce fetisizau cu aplomb celelalte grupari de pe scena artistica autohtona: pictura pura (opunandu-i pictajele, printre care o adevarata icoana a derizoriului, remarcabilul tablou cu rinocer al lui Nicolae Comanescu, inscriptionat Zgatii matii da fluture) si spiritualismul crucifer (opunandu-i rostemplatia, blasfemia de zi cu zi, injuratura ca rugaciune pe dos). N-a fost crutata nici falsa (dar lucrativa) angajare sociala a artistului, care se prevala de pretinsa nefericire si idiotenie nationala pentru a re-capitaliza desuete estetisme falimentare, cu inima pe dreapta si stomac pe stanga, si careia i s-a opus, printre altele, tragica si hilara poveste colectiva despre Cainele mare si cainele mic, una dintre cele mai bune productii Rostopasca, sau faimoasa anti-actiune a lui Gorzo, Coconii, care a prilejuit revarsari de hermeneutica televizuala, ce o decripta in coduri discordante, mergand de la satanism la seism. Instalationismul, conceptualismul sau performance, ce fascinau si ele scena artistica (daca n-ar fi sa amintim decat zguduitor de autentic datatul festival AnnArt din secuime) au fost si ele subminate de intreprinderile grupului bucurestean (memorabile au ramas decapantele piese audio Rostopasca, la fel ca si actiunile lor pseudo-ecologiste, amestec de fronda si buldozer). Rostopasca a fost primul (si pana acum singurul) moment de contestare profunda a fundamentelor artei noastre actuale: seriozitatea vocatiei, fanatismul mijloacelor si purismul scopurilor.

 Rostopasca  a dat in vileag superficialitatea, comoditatea si lipsa de actualitate a falselor mize avute in vedere de arta autohtona, indiferent de inregimentarea ei la dreapta sau la stanga esichierului politic. Rostopasca a opus unor certitudini de mucava si bigotismelor de ambe sexe (ideologice) insecuritatea politica totala, heterodoxia mijloacelor, inconstienta si inconsecventa telurilor, indiferenta estetica, boicotarea intelectualismului prin supralicitarea sentimentalismului, a elitismului prin putoism si a autenticitatii prin aiureala. Rostopasca a insemnat libertate, ba chiar mai mult, eliberarea de prezumtiile greoaie ale unei arte complexate de propria-i superioritate tehnica sau spirituala. Intr-un fel, Rostopasca a fost primul produs artistic al societatii de consum in Romania, promovand divertismentul post-politic si post-estetic intr-o lume pe care nu o suspecta, precum arta asa-zis angajata social, dar nici nu tinea sa o transceanda, precum arta neo-ortodoxista. In largul lor in supermarketul cultural curent, membrii grupului au reusit o neasteptata sincronizare, dar nu cu dezbaterile sofisticate ale vremii, ci cu miscarile imprevizibile ale strazii, ale psihicului colectiv.

 

Haiducul

 

 Dar asta este deja istorie.  Rostopasca s-a uscat de mult, indeosebi datorita eforturilor de recuperare a miscarii eratice de catre establishment-ul artei autohtone. Potrivit confesiunilor lui Gorzo, cea care a ucis Rostopasca a fost actuala directoare a MNAC, Ruxandra Balaci. Ea a canalizat intreprinderile artistice divergente ale membrilor grupului catre anumite formule conventionale, producand expozitii al caror concept l-a impus si care, daca nu au adus grupului consacrarea internationala dorita, i-au adus cel putin dizolvarea grabnica, in zbaterile fratricide dintre fondatorii ajunsi in barca artei conformiste (unii chiar prin pozitii institutionale primite ca recompensa pentru fidelitate), si ceilalti, doritori de o cat mai mare independenta.

 Dintre artistii desprinsi din grup, Gorzo a fost de departe cel care s-a descurcat cel mai bine, atragand atentia publicului nu doar prin cantitatea impresionanta a productiei sale (probabil cea mai consistenta numeric din ultimii ani, de pe intreaga scena artistica locala), ci si prin avatarii ei iconografici, tehnici si estetici. Semnificativ, arta sa, deschisa catre mijloacele artistice alternative pe cand activa in  Rostopasca, a devenit tot mai acut, chiar militant manuala, picturala, obiectuala, desi a pastrat din spiritul rostopascist un anumit cinism formal, o detasare fata de consecventa stilistica si o impetuozitate plastica vecina cu debandada. Proliferanta, ironica, erotica si eroica, spectaculoasa si totusi lejera, decis comerciala, arta lui Gorzo nu cunoaste cuvantul compromis, gasindu-si locul in galerii private concurente, in institutii de stat, la targuri internationale, in muzee sau pe strada, la televiziune si in presa, starnind admiratie, ura sau dispret, primind critici acerbe sau premii ravnite, cum este Premiul UAP pentru pictura primit chiar in acest an. Onest artist al foamei de glorie, iesit haiduceste la drumul mare (nu doar) cu pieptul dezgolit, Gorzo a ocupat cu forta nisa artistului-vedeta in Romania. Un autoportret mai vechi, reluat in expozitia de la MNAC intr-o varianta sublimata, il infatisa in picioare, la bustul gol, cu doua manunchiuri de pensule infipte la cingatoare, scrutand impertinent privitorul, parand sa spuna, ca intr-o secventa vizual-sonora gen hip-hop: Dupa sevalet sunt eu, care va fac pe voi; va fac mutrele, miturile, visele, placerile, va fac interesul si va desfac indiferenta.

 Gorzo este de fapt un artist  soft, dar cu alonja hard, tonifiind si excitand sensibilitati roase de misticisme metafizicoase sau intelectualisme potcovite cu pixelii oportunismului politic. Haiducia sa este echivoca: nu se stie daca ia de la cei bogati si da la cei saraci, daca fura temele de la establishment-ul burtaverzimii alternative si le da in stamba la plebea picturista sau, dimpotriva, daca fura prin pictaje ultimele ramasite ale aurei picturii pentru a inzorzona cu ele retorica cool-yuppie, corectitudinea consumista a paturii subtiri, dar zglobii de tineri rentieri ai binefacerilor postindustriale. Cert e insa ca Gorzo ia din presa si da pe panza, ia din politica si da pe cultura, ia din cultura si da-n fasole, trage, adica, din toate pozitiile, trage foloase simbolice (care, cum e sic acum, par ponoase, precum imprecatiile vadimiste, demascarile de la TV etc.), din tot ce-i flasc sau nervos pe pojghita cotidianului.

 

Catana

 

 Dincolo de spectacolul mediatic, Gorzo are insa o mare problema:  ce este el in afara felului in care joaca toate rolurile noastre, clacand ca noi, tapand ca noi, zapand ca noi? Este Gorzo ceva, dincolo de un artist de 30 de ani care, in circumstantele date, a reusit sa fie primul pictor roman expus la MNAC, templul arogant al artei alternative? Expozitia da un raspuns la aceasta intrebare. Un raspuns ferm, dar reductionist. Mai intai, chiar realizarea expozitiei la MNAC este un raspuns dat celei care a dus la dizolvarea grupului Rostopasca: nici unul dintre artistii alternativi propusi cu asiduitate de catre MNAC in ultimii ani, nici macar vreunul recrutat dintre membrii Rostopasca nu a reusit sa coaguleze o opera si o faima suficiente pentru a pretinde onorurile unei asemenea expozitii. Chiar in timpul expozitiei Gorzo, intr-una din salitele de la ultimul etaj al MNAC era proiectat un film video produs de unul dintre videastrii promovati cu indarjire de conducerea MNAC in ultimii ani, Irina Botea, autoarea unei pelicule ce surprindea repetitiile la o inscenare a Revolutiei din 1989 undeva in America, cu tineri actori-studenti, straini, care nu stiau o boaba romaneste sau istoriceste, dar care gaseau, desigur, funny si cool aceasta intreprindere. Stim cu totii ca revolutia a fost o manipulare, dar de aici pana la a o transforma intr-un pur simulacru postmodernist destinat divertismentului (sau mai degraba plictismentului, precum filmul) este cale lunga si penibila, iar singura scurtatura posibila este un cinism in raport cu care acela al lui Gorzo e candoare pura. Irina Botea este paradigmatica pentru atmosfera si productia tipica a MNAC in ultimii ani (nenumarate alte exemple au mai fost prezentate in aceasta rubrica - productiile Casa Gontz, sptv.org, subReal etc.): o arta tehnicista, destinsa, cu pretentii sociale si intelectuale total neacoperite, o clona globala cu o singura mare ambitie (care tocmai ii era satisfacuta), aceea de a fi expusa la MNAC, intr-o veselie generala.

 Gorzo se distinge net fata de acest model: pictura sa este cosmodromica, lansand zgomotoase, siderante rachete balistice, fie strident genitale, fie mitico-biblice, fie social-politice si istorice. Toate imbrobodelile alternative sunt desfacute in pictura lui Gorzo, in care impreunarea, ejacularea, ranjetul fatal al cumsecadeniei, baloanele de sapun ale eroismului de manual, strigatul in pustiu al unei credinte fara obiect, toate sunt trantite de la obraz, scobite cu patos retoric in panourile de lemn sau conturate sec si lapidar cu proiectorul pe panza. Expozitia Gorzo apare astfel ca un virus, un semn al esecului intregului program alternativ al  MNAC, mascat intr-o toleranta punctuala fata de vechile medii artistice. In acelasi timp, expozitia sa evita pericolul transformarii MNAC intr-un club ca oricare altul, in care protipendada isi da intalnire de doua ori pe luna pentru un show in raport cu care arta e doar un pretext. Dimpotriva, pictura lui Gorzo este o piatra de poticnire. Fara sa recurga la virtual, Gorzo da adanc cu barda in asteptarile publicului cool, de copywriteri si brokeri (de fapt mai conformist decat acela traditional), pentru care exhibarea sexului promoveaza prezervativele, vioiciunea feminina este o reclama la tampoane, placerea tematizeaza ciocolata, iar protestul, racoritoarele carbogazoase.

 Gorzo reifica ceea ce imbalsama alternativul: pictura sa elogiaza consumul, agreseaza feminismul, vestejeste, dar si linguseste politicul, publicul, divinul. Arta sa nu este o fina apologie naiva a picturii, precum aceea neo-ortodoxista, ci un ditiramb apoplectic: pe un perete se etaleaza un cap de falus, un gland cu ochi, coafat cu scurgeri de puroi galben ce tasnesc din bulboane verzui, sifilitice, ca niste raze disperate ce-si cauta soarele pierdut, in timp ce nu departe se afla soata sa, o  vagina dentata striganta, harpie genitala cu buze-labii rosii, cu tacalie rosie, cu coama pubiana galbena, cu dinti de cal si ochi de peste, zgaindu-se perplex la un robotel-vibrator ce i se atine-n fata. Venericul si mecanicul, crima ca orgasm si sexualitatea ca asasinat reprezinta doar o fata a unui artist prolific si prolix, care se afunda cu aceeasi voluptate in perplexitatea credintei, schitand un diavol-dinozaur-cangur cu o moarte mica-n varf de aripa, pus alaturi de o baba-mbrobodita, ranjind cu dintii-n sus catre un Dumnezeu solar infatisat ca o talpa celesta din unghiile careia se scurg raze galbene, samanta otravitoare primita de o Sara nedemna. Nu departe, un inger cu clop, spart in dos si cu aripile viceversa contempla, cu nasu-i coasa, zeita-vaca, cu coarne, plete de Marilyn si sani de Penthouse, veritabila Lilith supusa-n patru labe si totusi dungoasa, indaratnica si resemnata, ca un etern feminin damnat.

 Numai ca, asa cum a fost conceputa de catre Liviana Dan, expozitia deplaseaza accentul artei lui Gorzo de la exasperare, inconsecventa si spiritualism de-a-ndoaselea, catre un tip de profesionalism cinic, rece, in care toate aceste tribulatii fara sfarsit ale unui pictor inconsecvent si adolescentin, fascinat de faptul ca poate sa indruge verzi, baloase si uscate fara a fi pedepsit (ci dimpotriva, rasplatit), sunt prezentate drept productia calculata a unei constiinte artistice limpezi, stapana pe mijloacele de expresie si decisa in ceea ce priveste telurile sale. Prins intr-o asemenea grila, Gorzo ne este redat drept inca un soldat fidel al artei corporatiste, unul dintre artistii instrumentalisti,  cool, poate cel mai bun de propus pentru exportarea unei imagini locale aparent diferite, dar usor digerabila pentru un Occident ce asteapta (alt)ceva de la arta romaneasca. Expozitia, curata si perfect panotata, incearca sa propuna un Gorzo coerent si aseptic, bine conditionat, transferabil ca atare intr-un muzeu european si din acest motiv acorda cea mai mare importanta cantitativa seriei de portrete colective ale concetatenilor lui Gorzo din Targu-Lapus, partea cea mai serioasa si inconsistenta a productiei sale recente. Tot ceea ce este superficial, reactionar, nestapanit si neconcludent este domesticit intr-o cheie profesionista. Se cade astfel in sindromul Bernea, in dorinta de a transforma in program prestabilit tot ceea ce a fost, in ultima instanta, manifestarea unei exasperari creatoare, cu produse frecvent dubioase estetic si ideatic, dar a caror miza este de fapt cu totul alta, anume libertatea, ce indrazneste sa se prezinte, macar in arta, drept aberatie curata, vie, viguroasa.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22