`E și ăsta un punct de vedere...`

În spectacolul Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? de la Teatrul Act, artiștii câștigă și un pariu cu marea literatură. Punctul lor de vedere e, ca și al lui Ilie Moromete, unul omologat, având adevăr și frumusețe.

În stilul special care amestecă vorba nea­o­șă cu expresiile radicale, replica lui Ilie Moromete din titlul acestui articol e un laitmotiv al spectacolului Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?, scris de Cătălin Ștefănescu și regizat de Alexandru Da­bija, de la Teatrul Act.

Punctul de vedere al per­so­najului Ilie Moromete, de­venit simbolic pentru lu­mea satului românesc ge­nial intuită de Marin Pre­da, exprimă nu doar rela­ti­vismul și nesiguranța stra­tificate în atitudinile șovăitoare ale ro­mâ­nilor în anii transformărilor istorice, ci și, de ce nu, o preferință ideologică, Mo­ro­me­te fiind un liberal convins. Să nu credeți însă că autorii acestui încântător spectacol ne-au chemat la o dezbatere politică. Miza acestuia este de fapt o nouă (la Dabija, mai ales) și subtilă incursiune în misterele men­talității românești. Iar personajele ale­se să o exprime aici din cartea lui Preda sunt, fără rezerve, exponențiale. O știam, firește, cei care ne-am mai întors la ro­man cu diferite prilejuri (film, adaptări, retipăriri) și ne închipuiam greu aducerea pe scenă a acestei lumi, pe care Preda în­suși n-a reușit s-o transleze în registru dra­matic scriind piesa Tinerețea lui Mo­romete, care a produs un spectacol ne­reușit la Teatrul Național, prin anii ’80.

Iată că, fapt incredibil, prin in­ter­me­diul a doar două personaje, Ilie Mo­romete și Cocoșilă, în doar o oră și ceva, doi actori hărăziți, precum Mar­cel Iureș și George Mihăiță, ne des­chid în spectacolul lor o ușă spre un univers românesc deopotrivă realist și mi­tic, de o sensibilitate și înțelepciune mai presus de vremurile în care se petrece ac­țiunea.

Am încercat să relaționez textul lui Că­tălin Ștefănescu cu cartea. Imposibil. Au­torul a reușit un lucru aparent imposibil. Să o conțină fără să o reproducă, să o con­centreze fără să o reducă, să viseze cu ochii deschiși la ce a rămas după lectură în noi din atmosfera fantastică și ade­vă­rurile rostite acolo de autor. De aceea, cred că scenariul acesta e greu de cla­si­ficat, chiar dacă se subintitulează „după Marin Preda“. Titlul e și el în aceeași che­ie de ambiguitate productivă: Păi... des­pre ce vorbim noi aici, domnule?. Chiar așa, despre ce? Cei doi sim­patici co­men­tatori sui ge­neris ai vieții la țară din cartea lui Preda vin în sce­nă în straie de săr­bătoare (cum indica chiar autorul romanului, des­cri­indu-i pe par­ti­ci­pan­ții la parlamentul ad-hoc din poiana lui Io­can). Hai­ne nemțești, adică de oraș, și nu de la țară, pan­talon ne­gru și cămașă albă, im­pe­ca­bilă, semn că și-au depășit condiția sau că, oricum, o pun deo^­cam­dată între paran­teze. Și vorbesc. Aparent fleacuri. Dar cu tâlc, așa cum le stă bine unor eroi de ro­man aleși de autor să-i co­munice ideile. Sunt țintite cu abilitate mul­te dintre te­mele care le dau de furcă psi­­hologilor, so­ciologilor, etnologilor, când vine vorba de țăranul român, de la Du­mitru Drăghicescu la Vulcănescu și Di­mi­trie Gusti, pe care au­torul scenariului le-a surprins bine, con­turând un mic îndreptar explicativ despre tot ce poate fi definitoriu pentru un po­por, de la felul cum vede viața, munca, familia, istoria, moartea, în teorie și prac­tică.

Acțiunea e fixată temporal încă de la în­ceput cu ajutorul aparatului de radio, un hârb la care cei doi ascultă știrile, în­cer­când să-i capteze undele cu... lingura. Aș zi­ce tipic, dar să nu aniticipăm. Se trans­mi­te mesajul regelui la marele congres agri­­col... dar aflăm și vești despre eve­ni­mentele internaționale, despre campania din Spania, spre exemplu, și căderea ora­șu­lui Guernica, situându-ne astfel în timp. Lângă gardul care ar putea fi cel des­cris de Preda ca fiind învecinat cu ci­mi­tirul, dar și unul simbolic, la care va face re­ferire regizorul atacând și tema cre­din­ței („degeaba te chiorăști să vezi mai de­parte de gardul acesta, că nu e nimic“), cei doi își dispută părerile despre lume și viață, despre politica vremii și defectele neamului, față de care se arată exigenți mai ceva ca Cioran. Vorbesc despre soiul ro­mânului, căci totul e după ei chestiune de soi. Mai ales Cocoșilă se lansează în discuția asta, cu vorbe de duh care-l pro­voacă în chip plăcut pe Moromete, re­flec­tând: „așa e omul lăsat pe aici pe la noi, dă din gură ca prostu’ de zici că are mo­tor de treierătoare la fălci, și dacă dă din gură crede că e deștept... Omul nu-i la fel peste tot. Alt soi... Nu suntem mai deștepți sau mai proști ca ăia. Soiul e altfel“.

Marin Preda i-a subliniat acestui țăran înstărit mai ales curajul de a se lansa în afirmații categorice venind parcă din filosofia populară și înțelepciunea basmelor. Da, Cocoșilă e un personaj de poveste, pe care autorul l-a caracterizat și în afara acțiunii: „Pe Dum­nezeu mai ales, Cocoșilă îl cobora jos în sat, și îl înjura cu o anumită filozofie, în­vinuindu-l și punându-i întrebări ca ori­cărui om“. Nu făcea așa și Creangă? Sce­naristul și regizorul sunt consecvenți cu această viziune, adăugând, prin distri­bui­rea actorului George Mihăiță, și ceva mai mult umor personajului. Actorul joacă sa­vu­ros acest fel mucalit de a fi al țăranului, care nu doar face pe deșteptu’, ci și e, de vre­me ce știe să glumească inteligent pe sea­ma celor mai importante lucruri, cum ar fi, de pildă, prostia: „Asta mă face praf, Ilie, prostia... nu dăm copiii la școa­lă și rămânem proști... nu vezi că toți zic că suntem o țară fără știință de carte... proștii ar trebui să n-aibă drept de vot fiindcă din cauza lor suferă țara“.

În pandant cu stilul de a face politică al lui Cocoșilă, Marcel Iureș îl caută pe Ilie Moromete mai degrabă în mitologie. Lui îi revine misiunea de a iniția în spectacol ritualurile clasice care complinesc studiul de mentalitate cu dimensiunea spirituală. Ilie e cel care deține secretul gardului, cel care va scoate la iveală, la un moment anu­me, printr-un artificiu regizoral sur­prinzător, funcția lui sacră. Fiindcă lângă gard găsesc cei doi blidele cu pomană și tot de acolo vine lada cu amintiri, chi­pu­rile morților fixate în medalioane de por­țelan aidoma celor de pe morminte, prilej de a-i evoca și de a vorbi despre cei care-au fost cândva familia lui. Sunt vii? Sunt morți? Nu se știe. Oricum, sunt plecați pen­tru Ilie, care-și trăiește acum sing­ură­ta­tea funciară. Marcel Iureș decupează exem­plar momentul, abandonându-se acestui dialog cu lumea de dincolo, care nu se știe dacă nu e cumva tot cea de aici. Nici Cocoșilă nu scapă de un astfel de mi­nut al adevărului, rostind cam în aceeași răscruce a spectacolului o poezie despre lumea nevăzută: „Sub câmpia de sub tal­pă e o alta. Și-ncă una/ Lungi livezi, gla­suri de trestii, ape care curg smintit,/ Lumi prin foi de ceapă care beau din asfințit...“. Inedită sarcină pentru George Mihăiță, care schimbă aici cu mare pri­cepere tonul spectacolului, devenind nu doar liric, ci și grav, dramatic. Actorul, cu siguranță, ar fi meritat aici aplauze la scenă deschisă, de n-ar fi fost clipa atât de grea pentru noi toți.

Ce a mai reținut Cătălin Ște­fănescu din capodopera lui Ma­rin Preda? Cred că mai tot ce e era important pentru de­mon­s­trația despre filosofia țăranului român, a românului, în general, că doar veș­nicia s-a născut la sat!, cum a zis an­tologic Blaga. În șueta lor sentimentalo-fi­losofico-politică (suntem un popor de co­mentatori, nu?), cei doi aduc vorba ba despre nedreptățile istorice („dă-mi și mie ici niște colonii să sug de la ele și să trăiesc bine, să vezi după aia cum învăț bine“), ba despre inexplicabila tăiere a salcâmului, care la vremea faptei trăda sa­crificiile impuse de viață, ba despre ți­ga­nul Pisică Traian și confuzia de origini („nu suntem noi toți de-ai lu’ Traian, ăla cu freza aranjată“), ba despre cel cu coar­ne și copite și coadă, care și-a cam făcut sălașul pe la noi („pe la alții trece și-i în­ghiontește, p-aicea stă“), ba despre edu­cație și familie („bătaia e ruptă din rai“). Tabloul e viu colorat și mai ales de o mare sugestie plastică, înțelegând prin asta că e unul metaforic, deschizând pentru spec­tator uși secrete, tentante, spre înțe­le­gerea unor taine care sunt deopotrivă ale neamului și ale omului. Autorul și re­gi­zorul, cei doi admirabili actori creează un spectacol de stare, o stare bună, care se prelungește cu siguranță în fiecare dintre noi cu o cădere pe gânduri. Or, ce poate fi mai frumos la teatru atunci când artiștii câștigă, iată, și un pariu cu marea li­te­ratură. Punctul lor de vedere e, ca și al lui Ilie Moromete, unul omologat: „Așa e lu­mea, Ilie, ca nuca aia costelivă. O des­chizi și nu e nimic înăuntru“. //