Ecografia chitului roșu

„Numai în închisoare este uşor să înţelegi că viaţa fără a avea ce aştepta în viitor este fără sens, înecată în disperare.“ (Gustaw Herling)

Mărturia lui Gustaw Herling din A World Apart (Roy Publishers, New York, 1951) este de prim ordin, cu atât mai mult, cu cât ea a apărut în spaţiul editorial an­glo­fon şi, mai apoi, în lumea occidentală în anul 1951, cu 11 ani înaintea şocului pro­dus de cartea lui Sol­je­ni­ţîn O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Faptul că ex­ce­lenta ecografie a Gu­la­gului scrisă de Herling nu a avut deloc impactul cărţii lui Sol­jeniţîn rămâne un mis­ter căruia îi pot fi găsite câteva explicaţii raţionale. Mediul de stânga din Occident, încă eu­foric de pe urma victoriei URSS, i-a arun­cat în de­ri­zoriu cartea, pe motivul că ar fi doar un alt polonez nemulţumit, care bom­­băne.

Gustaw Herling Grudziński a fu­git din zona ocupată de Ger­ma­nia nazistă, activând în re­zis­tenţa an­ticomunistă din Polonia Ori­entală, fiind cofondator al gru­pului de rezistenţă Polska Ludowa Akcja Niepodległościowa (PLAN), curierul or­ga­nizaţiei pentru zona Lvovului, fiind prins de NKVD în anul 1940. În mod ciudat, nu face absolut nicio referire în volumul me­morialistic A World Apart la acest episod, singura lui explicaţie oferită cititorului pen­tru a-l face să înţeleagă de ce a ajuns în Gulagul sovietic fiind faptul că dorea să treacă frontiera între URSS şi Lituania, ca­re era doar satelizată, şi nu contopită ca re­publică sovietică în URSS, pentru a se alătura forţelor poloneze din Occident ca­re continuau lupta împotriva forţelor na­ziste.

Anchetat în închisoarea din Vitebsk, unde împarte o celulă cu alţi 200 de arestaţi, Her­ling întâlneşte o faună umană bogată şi nelipsiţii brezprizorniki, adolescenţii or­fani delincvenți. În urma unui proces ex­peditiv primeşte o pedepsă destul de blân­dă, de numai cinci ani de Gulag, pentru trecerea ilegală a frontierei. Din în­chi­soa­rea oraşului Vitebsk este transferat la Le­ningrad, unde un coleg de detenţie îi măr­turiseşte că în fiecare moment în puş­că­rii­le din fosta capitală ţaristă se aflau 40.000 de deţinuţi. Din greşeală, Herling a fost bă­gat câteva clipe în închisoarea Inturist din Leningrad, o închisoare model, destinată vi­zitelor tovarăşilor de drum din Occi­dent. Herling descrie siderat paturile cu sal­tele şi lenjerie, bibliotecile, sălile de me­se. Odiseea lui în Gulag avea să continue, căci închisorile din marile oraşe ale URSS erau mai degrabă închisori de tranzit, un­de deţinuţii stăteau până când ancheta lua sfârşit, stabilindu-se, de multe ori alea­to­riu, numărul de ani al pedepsei, iar apoi erau îmbarcaţi spre lagărele de muncă, un­de mortalitatea era foarte mare. Transferat într-un vagon Stolîpin către nord, face cu­noştinţă cu dura lume a delincvenților so­vietici care, după cum o atestă toate măr­tu­riile, reprezentau o ameninţare mortală la adresa deţinuţilor politici. Trecând prin închisorile din Vologda, ajunge în imensa zona penitenciară Kargopol’Lag de lângă Ar­hanghelsk, portul sovietic la Marea Al­bă, alcătuită dintr-o rețea de lagăre de mun­că. La Iarcevo, autorul aude o clasică poveste privind geneza lagărului, repetată peste tot în reţeaua Gulagului: în 1937, 600 de deţinuţi au fost abandonaţi în mij­locul imensei păduri, fiind obligaţi să-şi ri­dice propria închisoare, zidurile care ur­mau să-i oprime. Evident, la un ger de -40 de grade, cu raţii de 300 de grame de pâine pe zi, rata mortalităţii a fost uriaşă. Anul ur­mător, cum noi convoaie cu deţinuţi nu încetau să sosească, cei de drept comun au preluat do­minaţia lagărului, de la stin­gere până dimineaţa. Abia în 1940 NKVD a decis să preia controlul absolut al la­gărului, lăsându-le de­linc­ven­ţilor doar privilegiul ani­­­malic de a vâna orice fe­meie-deţinut proaspăt so­sită şi care prezenta interes fizic.

Asemenea tuturor celorlalți mari scriitori care au descris fenomenul con­cen­tra­ţio­nar, şi Gustaw Herling a colecţionat o se­rie vastă de portrete de deţinuţi, dar trece în revistă atât componentele materiale, in­frastructura lagărului (baraca, izolatorul lagărului - închisorea din interiorul în­chi­sorii, locurile de muncă, morga, spitalul, casa de întâlnire din afara zonei, cantina etc.), cât şi dominantele psihologice ale să­racei vieţi a deţinuţilor (dominată de o foa­me obsesivă), având un ascuţit simț al observaţiei. Combinaţia mortală în Gulag era cea dintre nişte munci foarte grele, o cli­mă foarte aspră şi o pseudoalimentaţie. „Foamea este o senzaţie oribilă, care se transformă într-o abstracţie, într-un coş­mar hrănit de o continuă febră a minţii.“ Doar la baie (o dată la două săptămâni) se puteau constata efectele ei, căci în barăci nimeni nu se dezbrăca de zdrenţele uni­formelor. Ca în toate celelalte mărturii im­portante despre sistemul de omucidere al Gulagului, şi Gustaw Herling dezvoltă o ade­vărată filosofie a suferinţei. Pentru că este imposibil să trăieşti permament, ani după ani, în prezenţa morţii, sub diverse as­pecte, fără să-ţi pui întrebări fun­da­men­tale şi să cauţi răspunsuri. „Inerţia şi apa­tia grăbeau moartea, în timp ce orice for­mă de activitate o amâna pentru o per­i­oadă greu de precizat. Un deţinut care se abandona disperării şi gândurilor despre moarte, fără cea mai mică încercare de a le învinge, şi care într-un acces de nebunie datorat foametei, turnând în el balastul inutil al apei fierbinţi, până la urmă murea noaptea, iar zorii scoteau la iveală corpul său umflat şi monstruos distorsionat, întins pe placa patului. (...) Numai în închisoare este uşor să înţelegi că viaţa fără a avea ce aştepta în viitor este fără sens, înecată în disperare.“

Herling dedică un capitol special condiţiilor de viaţă în lagăr după izbucnirea războiului în­tre URSS şi forţele Axei. În pri­mul rând, condiţiile de viaţă pentru deţinuţi şi mai ales pentru cei străini, ca să nu mai vorbim despre cei de origine germană, s-au înrăutăţit mult. Sis­temul care oricum îi azvârlise în arhi­pe­lagul Gulag dorea a scape de ei! Chiar da­că niciun deţinut nu avea curajul să o pro­nunţe, toţi se gândeau la un singur lu­cru: „Vin!“. Gardienii se gândeau doar cum le va afecta viaţa noua situaţie de­licată, având temerea, cât se poate de rea­listă, a unei reduceri a efectivelor şi a tri­miterii pe front. Însă, spre uluiala deţi­nu­ţilor, nu numai că paza nu a fost subţiată, ci a fost întărită cu un pluton de tineri soldaţi ai NKVD. Dacă pentru marea ma­joritate a deţinuţilor războiul reprezenta doar un eveniment care se răsfrângea in­direct asu­pra lor, pentru deţinuţii po­lo­nezi a apărut ca o adevărată şi complet neaşteptată sal­vare. Herling, aflat la mar­ginea puterilor fizice, atins de scorbut, dis­perat, pentru că părea a fi uitat de ma­şinăria birocratică stalinistă, alături de alţi şase-şapte po­lonezi, a recurs la greva foa­mei, o formă de protest extremă, refuzând şi să iasă la muncă. A fost aruncat într-o celulă din izolatorul lagărului Iarcevo, un­de şi-a continuat greva foamei pentru alte nouă zile. Însă administraţia lagărului le-a per­mis greviştilor să semnaleze, printr-o te­legramă, ambasadorului polonez al gu­vernului de la Londra, staţionat la Kui­bî­şev, greaua situaţie în care se aflau. După greva foamei autorul a fost trimis la mor­gă, folosind acest prilej pentru a continua relatarea sa atât de detaliată a universului concentraţionar sovietic. La morgă nu ajungeau neapărat deţinuţii morţi, cum am putea crede, ci și cei care urmau să moară, căci a fi trimis în acel loc re­pre­zenta aproape o sentinţa definitivă de con­damnare la moarte, dat fiind faptul că foar­te puţini dintre cei care ajungeau la morgă, chiar profitând de faptul că nu mai erau obligaţi să muncească, se în­zdră­veneau. Doctorii lagărului îi sortau pe cei din morgă în cei incurabili (atinşi mai ales de scorbut şi pelagră) şi care nu aveau ni­cio şansă, putând doar să aştepte în linişte sfârşitul inevitabil, şi cei doar slăbiţi, care puteau fi recuperaţi pentru producţie, pri­mind în acest sens un polonic de supă în plus şi eventual o pastă din legume crude. Intrând în morgă, autorul are sentimentul că intră într-o colonie de leproşi. Mu­ri­bunzii erau terorizaţi şi de un alt aspect de­cât cel al iminentei morţii: anonimatul ei.

La 19 ianuarie 1942, în sfârşit, a primit certificatul de eliberare din lagăr. În căutarea locului din imensa Uniune Sovietică unde se forma armata polonezilor eli­be­raţi, Herling a luat trenul din staţia Iar­cevo către Vologda, având în vedere că Le­ningradul era încercuit de germani şi fin­landezi. În oraşul Vologda remarcă ra­va­gii­le pe care le producea războiul asupra unei populaţii şi aşa pauperizate de re­gi­mul stalinist. Acolo se odihneau trupele vlă­gui­te, aduse de pe front, având şansa să fure, să violeze, impenitente. Ajungând la Sver­dlovsk, în Urali (fostul şi actualul oraş Eka­­te­rin­burg, unde a și fost asasinată fa­milia ța­ristă în 1918), nimeni nu auzise de o asemenea ciudăţenie precum „armata poloneză“! Din întâmplare se întâlneşte cu un ofiţer polonez care-l îndeamnă să meargă în Celiabinsk, unde se formau de­taşamente pentru a fi trimise în Ka­zah­stan, unde se organiza o nouă divizie a po­lonezilor liberi. În februarie 1942 a fost în­cadrat în regimentul 10 artilerie uşoară, iar la 26 martie 1942, Divizia 10 poloneză, formată mai ales din foşti deţinuţi po­lo­nezi din Gulag, a părăsit repede Kazah­sta­nul, fiind îmbarcată pe două nave pe Ma­rea Caspică, debarcând în Persia la 2 apri­lie 1942, părăsind astfel ţara „unde este posibil să încetezi să mai crezi în om şi în sensul luptei pentru a-i îmbunătăţi soarta pe acest pământ“.

Cartea lui Herling nu este cu nimic mai prejos decât mărturiile clasicilor genului, probabil cel mai mult aducând cu po­ves­tirile lui Varlam Şalamov. „Nimic nu re­confortează suferinţele unei inimi ca su­ferinţa altcuiva şi nimic nu duce la pier­derea speranţei precum gândul că numai câţiva aleşi au dreptul să spere.“ //