Estetica gramezii(terapie anti-UEFA)

Cupa UEFA, sau tabloidul stufos al fotbalului euro­pean de subsol, nu e o competitie chiar lipsita de peda­go­gie. Darul exemplar al acestei competitii pe care o tin min­te doar castigatorii si amatorii de quiz-uri bolnave ("Care e legatura intre Koprivnica, Nordsjælland si Vas­lui? Toate trei sunt orase fara echipe in faza grupelor, Cupa UEFA, editia 2008/9!" ) e tocmai irelevanta. Sute de nume de sub-, pre- si pseudo-cluburi se ciocnesc, in­­tr-o aglomeratie care nu permite nici macar forta de im­pact. In urma, ramane o pulbere de confeti macinata dupa serbari amanate sau contramandate. Si inca ceva, mult mai inselator: o senzatie de eveniment, importanta si participare. Acest zumzet de fond cvasipermanent e, prac­tic, principala tonalitate a fotbalului contemporan, cu deosebirea ca, in vreme ce Liga Campionilor ajunge la acest efect repetand spectacole majore, Cupa UEFA ru­leaza o telenovela cu buget limitat. Insa consecinta e ace­easi: o productie multipla si nesolicitata care cre­ea­­za, prin inflatie, impresia de abundenta si da specta­to­ru­lui siguranta ca e martorul unui calendar istoric. Nicio­da­ta n-au fost aceste impresii mai inselatoare si nicio­da­ta n-a fost spectatorul mai departe de esenta spor­tu­lui. In chiar clipa in care zace pe sofa, troienit de un con­ti­nuum care vrea sa faca ceva "memorabil" din fiecare meci, competitie si fiinta aruncata sub un tricou, spec­ta­to­rul pierde. Pierde placerea intensa si castiga obisnuin­ta indiferenta. Pierde unicitatea si castiga serializarea ba­nalitatii. Sportul insusi, condus in aceasta directie de fot­balul global si de industria olimpica, se transforma in propria imitatie si devine mai mic, mai putin "istoric" si mai greu de urmarit.

Discobolul nu e anticapitalist

Asemenea consideratii dau de obicei painea acida pe care o mananca foarte critic si necuviincios marii con­tes­tatari ai modernizarii si evolutiei. In definitiv, contes­ta­tia consumismului occidental, asa cum a fost ea impusa de cei mai nonsalanti beneficiari ai prosperitatii occi­den­ta­le, nu suna cu mult diferit. A deplange belsugul fotba­lu­lui ramificat global pare totuna cu a face figura de ro­man­tic regresiv anticapitalist. Paralela e tentanta si stupida. Mo­dernizarea fertila a Occidentului e o ruptura cu pas­to­ra­lismul anterior al societatilor. In schimb, sportul e, prac­tic, neschimbat si ramane o invarianta estetica. Expre­sii­le care au vorbit, de la inceputurile sportului modern, de arta cutarui boxer, fotbalist sau tenismen nu sunt un cli­seu. Sportul e, prin excelenta, un joc sau o proba com­pe­ti­tiva care se sprijina pe o ipostaza, fie ea imagine, fie mis­care. Discobolul e intruchiparea perfecta a acestei de­finitii si cu asta geniul grec a spus, lapidar si definitiv, tot ce se putea spune despre misterul sportului. In ter­meni mai apropiati de noi si fara deranjul pe care il pre­su­pune un pic de cultura, nu retinem din fotbal scoruri si trofee (desi putem pastra, un timp, amintirea meciurilor "epo­cale"), ci amprenta unor jucatori de geniu care re­pe­ta imaginea perfectiunii. Vorbim de maretia si fru­mu­se­tea fotbalului, sustinuti de imagini: rapiditatea fara retus a lui Diego Maradona, poza relaxata si usor obo­si­ta de atata supradotare a lui Nicolae Dobrin, virulenta voioasa a lui Ferenc Puskas, calmul geometric al lui Alfredo DiStefano. Toate aceste imagini reduc fotbalul la un continut vecin cu arta si neperisabil. Mania con­tem­po­rana a meciurilor rulante impinge in afara acestei zone si face din spectatorul modern subiectul unei diete egale, intr-o cantina planetara.

Mediocritate comentata in formulare goale

Toate cele 5 cluburi românesti cazate in calificarile largi ale Cupei UEFA au ratat pasul inainte. Catastrofa? Nu. Mizerie. In ciuda aparentelor, nici partida robusta a CFR in fata lui Chelsea nu e o exceptie. CFR isi poate asu­ma titulatura de "Ceferelsea", dar meciul de la Cluj a fost o partida de fotbal fizic, fara elemente de calitate no­ta­bile. Marea dezamagire a fost Chelsea si lipsa con­stan­ta de imaginatie a acestei echipe, care continua sa fie, si cand joaca bine, si cand joaca rau, o functie, nu un spectacol. CFR (mai putin Steaua, care a achizitionat rangul de egala a Otopeniului) e singura echipa din Ro­mâ­nia (româneasca inseamna cu totul altceva) care poate face fata unui meci de nivel major. Steaua, care a dat, la Florenta, cel de-al doilea 0-0 al Ligii Campionilor, e o echipa potential decenta, dar si un poligon de tir pen­tru toa­nele manageriale ale lui Becali. De unde lipsa de coerenta si nivel. Discutia poate continua asa, pana la plictisul suprem: CFR, Steaua, Liga... E o dezbatere fara con­tinut. Lipseste, din aceasta insiruire mecanica de nume, meciuri, competitii, punctaje si situatii, ceva vital: va­loarea. Revenind la natura prima a fotbalului, e de ob­ser­vat ca logoreea profotbalistica a presei, competitiile in­terne sau externe, cluburile si Nationala, nu pot, pur si sim­plu, livra niciun caz de departe asemanator cu ceea ce am numit amprenta fundamentala a calitatii. Acest ano­nimat glorificat de o presa sportiva submediocra si diversificat de competitiile europene e singura realitate de fond a fotbalului românesc. Corolarul e de gasit in ne­pu­tinta si subdezvoltarea fotbalului jucat de Nationala. Cu alte cuvinte, fotbalul românesc s-a asezat foarte bine intr-un ciclu care risca sa-i devina conditie: mediocritatea co­mentata. Acea stare de aparenta importanta si relief care mascheaza un gol adanc si prelung. Avem, adica, toata formularistica, dar nu avem nimic de completat. Cu o asemenea capacitate de a cultiva incapacitatea, fot­balul românesc e mai aproape, astazi, de versantul ra­sa­ritean decat de tunelul care conduce spre Vest. E foar­te probabil ca saltul spre valoare sa se amane enorm sau sa nu mai aiba niciodata loc, pentru ca iluzia locala a grandorii a devenit obisnuinta si a luat, treptat, locul va­lo­rii. Bineinteles, fotbalul nu face decat sa repete sche­ma care a deformat si indepartat de sensul propriu eco­no­mia, finantele si educatia scolara româneasca. Depla­sa­rea fotbalului spre modelele de functionare economic si politic nu e un accident banal, un caz de oglindire so­cio­logica fara urmari. Fotbalul pierde enorm dintr-un ast­fel de contact. Indepartarea de nucleul estetic face din fotbal o ocupatie monotona si din suporteri chibiti in per­pe­tuitate. Totul devine un pic mai clar daca privim in directia cuvenita. Spre cea mai frumoasa si mai pura ima­gine a sportului. O vom gasi usor, pe terenuri ma­loa­se inconjurate adesea de garduri obosite si de tacerea vreunui palc de enoriasi inraiti sau, dimpotriva, in temple racoroase, inverzite de excesul mustos al gazonului, pe Parc de Prince sau pe Twickenham. Cu alte cuvinte, pe orice teren de rugby.

Va descalci copilul truda elefantina?

Imaginea pe care rugby-ul o pune in fata oricarui spec­­tator, spre mantuirea de banalitate, scor si palma­res, se naste in fiertura umana crancena a gramezii. Nu intamplator. Intre toate spatiile si scenariile jocurilor spor­tive, gramada de rugby e cea mai obscura si, in acelasi timp, cea mai productiva forma de organizare. Gramada e premisa aparenta a haosului, iar gramada deschisa ga­ran­teaza, chiar, disparitia oricarei sanse de revenire la cursi­vitate. O vreme, gramada e chiar asta. Insa spatiul incolacit si intunecat al gramezii e intotdeauna castigat de principiul vietii. O suta de sfortari si scrasnete scot la iveala mingea, ca intr-o nastere grea, sub grindina si in­­tu­neric. De aici incolo, in cateva clipe orbitoare de vointa si gratie, se petrece marea transformare. Mijlocasul la gra­mada, copil de trupa iute si istet, pripasit pe langa ma­tahalele din linia a treia, agata mingea cu mana de ca­ligraf puternic si arunca, in acelasi moment, o privire care scaneaza tot terenul. Inca o clipa, si corpul mijlo­ca­su­lui la gramada se strange in cel mai indesat resort. E clipa insesizabila in care jocul si suflarea stadionului in­­ghea­ta, intr-o anticipatie infrigurata: e posibil? Va des­calci necoptul si prematurul mijlocas tot ce s-a incalcit cu atata truda elefantina in duelul stabilopozilor? Dubiul atar­na, plin de plumbul scepticismului, pana in ultima cli­­pa. Apoi, cand toata lumea, de la legile fizicii la bunul simt, aproape ca s-a lepadat de speranta, corpul mijloca­su­lui la gramada se destinde si porneste o miscare lun­­ga de daruire. Suspendat in aer, mijlocasul la gramada aduce vestea buna si se intinde punte spre malul pe care asteapta cel mai de incredere prieten. O secunda sau doua, miracolul e vizibil si palpabil. Apoi, vlaguit de arsura arcului electric pe care l-a inchipuit, trupul mijlo­ca­su­lui la gramada cade secerat pe gazon. Intotdeauna cu capul intors intr-un spasm care incearca sa vada: a ajuns mingea cu bine in mainile coechipierului? a fost resta­bi­li­ta armonia initiala a lumii? Jocul de rugby e intrerupt sis­tematic de aceste momente scaparatoare care des­fac haosul gramezii si forteaza redescoperirea ordinii. Nici un alt joc nu a pus intr-o imagine mai dramatica legatura sportului cu frumusetea incapatanata a vietii. Zborul mijlocasului la gramada e, de fapt, echivalentul cli­pei in care o minte stralucita descopera calea spre in­­te­legere si despica necunoscutul. Numai o timiditate exagerata ii impiedica pe mijlocasii la gramada sa nu strige de fiecare data cand reusesc pasa pefecta: Evrika!

Evrika! - efectul final

Nu trebuie sa intelegi regulile jocului de rugby pentru a fi captat si electrizat de aceasta imagine repetata. Nu tre­buie decat sa accepti ca numele mijlocasului la gra­ma­da, numele echipelor, scorul si cronicile din presa de a doua zi sunt adaosuri inutile. Iar cine poate trai un ase­me­nea moment de sinceritate si inaltare estetica s-a sal­vat si a salvat toate jocurile sportive. Inclusiv fotbalul.