Europa și culturile defavorizate

Lăsând în urmă fascinanta istorie a Balcanilor, NETA și festivalul aferent organizat la București privesc cu viziune spre zări tot mai largi, întinzând o mână prietenească tuturor iubitorilor scenei, dincolo de orice discriminări, în numele unui ideal superior animat de gânduri înalte și generoase.

Un eveniment care are loc la București la sfârșitul lunii august și începutul lui sep­tembrie, Festivalul Internațional de Tea­tru NETA (New European Theatre Ac­tion), are la origini o ac­țiu­ne de asociere născută la Ljubljana pe vremea când perspectiva de integrare europeană a Balcanilor era doar o vagă intenție. Odată cu pașii concreți făcuți pe acest drum de cele mai multe dintre țările acestui areal, câmpul asociativ s-a lărgit. Problemele nu mai sunt doar de definire iden­titară într-un spațiu care mai are oricum mult până să-și clarifice pentru sine sta­tutul în raport cu Europa, ci mult diferite și concrete presupuse de orice proces de integrare. Paneuropenismul, ca termen de referință, lasă în urmă specificul bal­canic, urgențe devenind soluțiile de coo­perare și conlucrare în noua ordine geo­politică a continentului.

Cum să elimini însă din discuție istoria controversată a pro­ble­mei Balcanilor și cum să crezi că, peste noapte, acest fenomen care a generat atâtea patimi și a născut atâta literatură poate fi neglijat sau chiar eludat? Și, la urma urmelor, de ce? Occidentalii mai sunt încă fascinați de pitorescul unei lumi multă vreme socotită incompatibilă cu civilizația, dar cât de is­pititoare prin parfumul ei de Levant! Iar balcanicii se mai zbat încă între o mândrie orgolioasă care i-a condamnat adesea la izo­laționism și, la extrema cealaltă, un mod de autoflagelare care merge până la forțări ale istoriei. (Nu scria Eugène Io­nes­co despre Garda de Fier că e expresia du­rității sufletului balcanic?) Cum timpul ne grăbește, să observăm că, cel puțin în pla­nul culturii, învinge tot mai ferm rațiu­nea, chiar când e vorba de a accepta că unele mentalități sunt incompatibile și nu se schimbă cu una, cu două. Pe de altă par­te, cum observa un cercetător citat în car­tea Mariei Todorova, Balcanii și bal­ca­nismul, nimeni n-ar trebui să dorească „să ocupe regiunea balcanică, să îm­blân­zească popoarele sale, să le controleze“... Și atunci? Ce maniere, ce modalități de ati­tudine se cer adoptate față de o realitate atât de complexă precum cea balcanică, pen­tru a nu-i înfuria pe românii care nu s-au crezut niciodată balcanici, ci oază de latinitate, pe greci, cu atotputernicia sim­bo­lului albastru (marea, cerul) și valorile cla­sicismului elen, pe sârbii care țin la par­cursul slavofil al istoriei lor și-și neagă une­ori vehement balcanismul ș.a.m.d.?

La urma urmelor, orice cale e binevenită, cu condiția ca punctul de pornire să fie unul nediscriminator, cu alte cuvinte, să nu plecăm de la ideea că, oricum, pe con­tinent sunt culturi mari și culturi mici, chiar dacă așa e. Că unele sunt defa­vo­ri­za­te e însă o realitate și asta nu doar din cau­za limbii de circulație restrânsă în care se exprimă. Și totuși, limba cehă în care a în­ceput să scrie Milan Kundera nu l-a îm­pie­dicat să devină un mare scriitor al Europei (ce-i drept, de limbă franceză!) și nici pe al­banezul Ismail Kadare să ia Premiul No­bel. Sau pe atât de popularul Orhan Pa­muk dintr-un fabulos Istanbul, căruia i-a dedicat și o carte, să urce pe același ce­lebru și râvnit podium. Ce-i defavorizează atunci pe estici, în raport cu vesticii Eu­ropei? Într-o convorbire mai veche, pu­blicată în revista Observator cultural cu Dominique Dolmieu, fon­datorul unuia dintre cele mai prolifice centre cul­tu­rale Est-Vest, La Maison d’Europe et d’Orient, și al unei edituri de traduceri destinată teatrului, acesta, îndrăgostit de marginea es­tică a continentului și re­fuzând discriminarea, se în­treba, retoric, „cine e fun­damental defavorizat între un surd și un mut?“. Evident, niciunul, căci nici cel care nu se poate face auzit și nici cel care nu-l poate înțelege fie din de­zinteres, fie din incapacitate obiectivă, nu e într-o poziție privilegiată. Ca atare, sin­gura cale e dialogul și așezarea pe poziții egale de disponibilitate receptivă a celor do­uă părți dispuse să participe la crearea unui concept nou, a unui produs cultural care să-i reprezinte pe ambii. Să permită, cu alte cuvinte, afirmarea identității cul­tu­rale specifice zonei de origine a crea­to­ru­lui, ca diferență specifică a unui model eu­ropean făcut să apere valorile care unesc și dau forță de persuasiune bătrânului con­tinent.

Programele culturale tematice emise de la nivelul Uniunii Europene în ultimii ani au netezit calea spre o astfel de atitudine dezvoltată și în interiorul unei structuri ca NETA, care și-a asumat sarcina dificilă de a se constitui într-un pol al integrării pentru țările din regiunea Balcanilor și a Sud-Estului Europei, unde s-au născut și se nasc și cele mai provocatoare teme sus­ceptibile de a ajunge pe scenă.De la un text emblematic pre­cum Butoiul cu pul­be­re, piesa macedoneanului Dejan Du­kov­ski (cel care a scris nu de mult și textul Balcanii n-au murit) și până la invocarea teatrului antic în pie­se precum Electra sau Medeea, de la spectacole care abor­dează repertoriul con­temporan universal precum Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’Neill, în interpretarea Na­țio­nalului din Tirana, și pâ­nă la ex­pe­ri­mentele laboratorului bul­gar Sfumato sau ale teatrului italian Ko­reja din Lecce, preo­cupat să ilustreze dia­logul acestor spații, afișul primului Fes­tival NETA de anvergură, pe care-l va găz­dui Teatrul Național din București, e cea mai vie dovadă a faptului că teatrul trece cu ușurință orice munți, fie și Balcanii, pentru a se pune în slujba adevăratei cul­turi, care e dintotdeauna marea cultură. Privilegiații acestui banchet sunt, cum se vede, locatarii acestei părți de continent, pe care suntem chemați s-o cunoaștem mai bine privind piese noi, cu nume noi de autori precum Svetlana Makarovič, An­drej Skubic, Ivan Dobcev, Ljubomir Dur­ković, Radmila Vojvodić, Jordan Plevnes, Ingmar Vilkvist, acesta din urmă sosind tocmai din îndepărtatul Sankt Pe­teres­burg. Cu ani în urmă când, în cadrul Fes­tivalului de Teatru de la Brăila, cu deviza Europa via Balcani, am inițiat și sprijinit apariția unei antologii de dramaturgie bal­canică, aceste nume ne erau străine. I-am făcut cunoscuți atunci în România pe cla­sicii contemporanilor de azi, Biljana Srblja­nović, Milena Marković, albanezul Stefan Capaliku, macedoneanul Goran Stef­a­nov­ski, bulgarul Hristo Boicev, jucați cu suc­ces și pe scenele noastre. Problemele ar­ză­toare dezbătute în piesele lor au rămas în­să cumva în urmă, deși Trilogia bel­gră­deană, de pildă, având în centru problema emigrantului, face și astăzi săli pline. S-ar părea însă că nu mai prezintă atâta interes temele legate de mentalitățile locale cum am întâlnit la Stefan Capaliku, nici ironiile tragicomice ale domnului Boicev la adresa UE din Colonelul-pasăre (piesa s-a jucat în România chiar în anul apariției datorită clarviziunii regizorului Alexandru Dabija). Acești autori trăiesc de altfel mai toți acum în Vest, până peste Ocean (cazul Bi­ljanei Srbljanović), locul lor fiind luat se pare de o altă generație care a preluat stea­gul, continuând cu un teatru al urgențelor la fel de oportun. În ceea ce ne privește, România a exportat cu succes, prin nume cunoscute ca Alina Nelega, Gianina Căr­bu­nariu, Peca Ștefan, problemele identitare născute de vechile și mai noile realități românești – de la viziunea defetistă, mio­ri­tică, de supraviețuitor a românului, la de­ficitul de moralitate, dureros de realist – înfruntate de autorii citați.

Europa e obligată însă, de mai bi­ne de un deceniu, să ia aminte și pe calea teatrului la un strigăt uneori asurzitor, în care se ames­tecă sentimente ciudate și con­tradictorii de frustrare, resemnare, dar și demnitate și ambiție. Ieșind din muțenie și surzenie, forurile abilitate creează în același timp tot mai multe punți de în­țelegere, sub forma unor programe co­mu­ne în care participanții sunt invitați mai presus de orice să mediteze la problemele comune și, în multe privințe, grave ale continentului, de la ora actuală. Un ase­menea program accesat de Convenția Eu­ropeană a Teatrelor a adus, de pildă, în acest an la Timișoara spectacole în co­producție pe tema de larg interes a îm­bătrânirii; un altul, Orașele pe scenă, a dat ocazia comunităților să se exprime în tot ce au ele specific, dar și comun. Teme ecologice sau altele sensibile, dar la fel de generale precum xenofobia, sărăcia sau euthanasierea au devenit, pe de altă parte, mult mai importante decât micile-mari drame locale, care, ce-i drept, par a-i im­pli­ca pe spectatorii amatori de reality show mult mai direct, dar cât de superficial. Cred că avem de a face cu o deplasare a preocupărilor spre o conștiință a glo­ba­li­zării în care aportul Europei poate fi de­cisiv, cum a fost de atâtea ori în istorie. Ca și al teatrului, de altfel.

Lăsând în urmă, așadar, fascinanta istorie a Balcanilor, NETA și festivalul aferent or­ga­nizat la București privesc cu viziune spre zări tot mai largi, întinzând o mână pri­etenească tuturor iubitorilor scenei, din­­colo de orice discriminări, în numele unui ideal superior animat de gânduri înal­te și generoase. O nouă mișcare flower- po­wer pare să se ivească la orizont.