Europa națiunilor și noul război civil

Cititor excepțional al clasicilor, Pierre Ma­nent a ales să scrie o carte din postura de „cetățean angajat“. Cunoscut românilor prin intermediul unor traduceri ex­cep­țio­nale, profesorul Manent confruntă astăzi o nouă rea­litate: prezența a zeci de mi­lioane de mahomedani în corpul politic al na­țiu­nilor europene. Ce efecte imediate produce o ase­me­nea schimbare demo­gra­fi­că? Care sunt consecințele unei încleștări între două paradigme juridice radical diferite? Quo vadis, Europa?

Limbajul lui Kalașnikov

Pierre Manent nu propune, deci, o dis­cu­ție economică despre costurile integrării, nici o reflecție sociologică despre modelele diversității culturale. Înainte de-a studia tipologia integrării minorităților în ma­tricea culturală a majorității, Pierre Ma­nent descoperă tensiunea dintre formele politice ale Occidentului și Islamul născut în peninsula arabică.

Plecând de la provocările uriașe prin care trece Republica Franceză, Pierre Manent a scris un eseu intitulat Situation de la France (în România a fost tradusă de Cris­tian Preda şi a fost publicată de Ed. Ade­nium sub titlul Musulmanii, obstacolul inedit. Situaţia Franţei). Apărută după asa­sinatele din redacția Charlie Hebdo (ia­nuarie 2015), cartea a căpătat și mai multă relevanță după măcelul petrecut la Ba­ta­clan și Stade de France (regiunea pari­zi­a­nă St. Denis). Foarte probabil, această re­cenzie apare înaintea altor tragedii care ne vor reaminti caracterul absurd, brutal și grotesc al altor incidente din spațiul oc­ci­den­tal: New York 11/09/01, Madrid 11/03/04, Londra 7/07/05, Frankfurt 02/03/11, Cha­ta­nooga 16/07/15, San Bernardino 02/12/15, Köln 31/12/15, Bruxelles 22/03/2016, Or­lan^­do 12/06/16.

Pășim, deci, pe teritoriul analizei politice care aduce laolaltă limpezimea literară a lui Alexis de Tocqueville, profunzimea spi­ri­tuală a lui F.M. Dostoievski și severitatea conceptuală a lui Raymond Aron. În fața terorii islamiste și a rațiunii slabe a post­modernității, Pierre Manent ne propune o me­tanarațiune plecând de la opoziția „noi-ei“. Privind la spectacolul mil­io­a­ne­lor de europeni distrați și distrași, Si­tua­tion de la France ne tulbură cu o vi­vi­sec­ție a unor realități recente și urgente.

Teze și antiteze la Paris

Înainte de-a tăia în carne vie, orice chi­rurg recurge la un diagnostic. Printr-o operă filozofică vastă, scrisă de-a lungul unei jumătăți de secol, Pierre Manent a câștigat dreptul de a nu oferi cititorilor doar cronologii impersonale ori simple sta­tistici. Interpretarea relației dintre Europa și Islam e valoroasă întrucât are niște pre­su­poziții istorico-filozofice tari. Cer­ce­tă­ri­le minuțioase anterioare îl îndreptățesc pe autor să opereze cu următoarele axio­me:

1) Ideea libertății străbate întreaga istorie a Europei, de la primii antici până la ul­ti­mii moderni.

2) Tradiția republicană, împreună cu ci­vi­li­zația Decalogului iudeo-creștin susțin re­la­ția dintre virtutea personală a in­di­vi­du­lui și bunăstarea cetății.

3) După experiența ce­tă­ți­lor grecești și a Imperiului Roman, națiunea e forma po­li­tică prin care libertatea in­dividuală poate fi re­con­ci­liată cu experiența bi­ne­lui comun.

4) Independent de apariția Islamului po­li­tic pe bă­trâ­nul continent, elanul fe­de­ralist și ideologia mesianică a UE au slă­bit cor­pul fragil al na­țiu­ni­lor occi­den­tale.

5) Societățile europene tra­versează o stare de plictis, lene și amorțeală față de exi­gen­ța re­pre­zentării intereselor private ale ce­tățenilor într-un spațiu politic național.

6) Vigoarea religioasă a comunităților mu­sulmane se explică prin cultura su­pu­nerii pe care o prescrie Coranul.

7) Laicismul înțeles ca neutralizare a sen­timentului religios în viața publică nu re­prezintă o soluție la problema politică a Islamului european.

Pe suprafața a mii de pagini dense și ar­bo­rescente, Pierre Manent a demonstrat deja validitatea, coerența sau măcar plau­zi­bi­litatea enunțurilor de mai sus. O erudiție perfect consolidată, însă deloc ostentativă, îl face pe autor să renunțe la citate. Situa­tion de la France reprezintă deopotrivă un eseu filozofic și un manifest cetățenesc, redactat din perspectiva patriotului cos­mo­polit și a catolicului ecumenic, în­gri­jorat de faptul că „Islamul s-a impus în­tr-o Europă care a dărâmat sau a lăsat în paragină vechile sale parapete“.

O republică debilă

În primele pagini ale cărții, Pierre Manent deplânge iluziile cărturarilor marxiști sau pozitiviști, care încă mai socot religia drept o realitate arhaică, irelevantă pen­tru științele sociale. Progresiștii afirmă că îmblânzirea Islamului prin retorica drep­turilor omului e doar o chestiune de timp. În fapt, lumea musulmană din ultimul mileniu și jumătate n-a produs decât teo­cra­ție, autoritarism sau regimuri politice derivate (naționalismul arab fiind, totuși, o invenție modernă de șușă occidentală). Ca și Alain Besançon sau Michel Houelle­becq, Pierre Manent pornește la drum vac­cinat împotriva oricăror reverii utopice: „o conciliere între europeni și arabo-mu­sulmani e greu de realizat“. Între su­pu­nerea colectivă față de Sharia și răstăl­mă­ci­rea hedonistă a „drepturilor omului“ se deschide o falie uriașă. Cine va juca rolul mediator?

Esența politicii constă într-un efort per­ma­nent de identificare a temeiurilor prie­teniei civice. Pentru Islam, renunțarea la comunitatea credincioșilor este o apos­ta­zie care trebuie pedepsită. Pentru rela­ti­viști, apartenența indivizilor la un corp po­litic omogen (cunoscut drept națiune) reprezintă o formulă depășită, retrogradă, ba chiar periculoasă. Tensiunea dintre co­munitarismul predicat de imamii extre­miști și individualismul post-politic al noilor generații de „cetățeni globali“ se su­prapune pe o altă slăbiciune.

Vorbim aici despre debilitatea statului fran­cez care, după ultimul strigăt de mân­drie al lui Charles de Gaulle, a păstrat o birocrație redundantă, dar „și-a aban­do­nat ambiția“ istorică, adică a renunțat la narațiunea care îi putea justifica pretenția de excepționalism, măreție sau origi­na­li­tate între celelalte popoare europene.

Declarație de război

Slăbită de apatia propriilor cetățeni și ero­dată instituțional de militantismul juridic al Uniunii Europene, Franța lui Charles Mar­tel s-a trezit atacată, ca la Poitiers (732), de adversari politici veniți din exteriorul Eu­ropei. După atacurile teroriste de la Tou­louse ori Vincennes, Republica a eșuat în a garanta evreilor francezi dreptul absolut și inalienabil la viață. Iată cum descrie Pierre Manent această nouă situație: „Cu­vân­tul care se potrivește noii realități e război. Unul care ne-a fost declarat. Un război în care sunt vizați fie doar evreii — caz în care putem și trebuie să vorbim despre un război împotriva evreilor —, fie evreii și creștinii, blasfemiatorii, po­li­țiștii și, în general, autoritățile și ins­tituțiile națiunilor occidentale, fie cei nu­miți deja, plus musulmanii «apostați»“.

Ocurența atâtor conflicte sângeroase ne confruntă cu scenariul unui război civil în­tre minoritatea unor jihadiști și ma­jo­ri­ta­tea unor cetățeni pașnici din societățile li­be­­rale construite pe temeliile democrației și ale statului de drept (fie că vorbim des­pre SUA, Marea Britanie, Germania, Spa­nia, Franța, Belgia sau Israel). Nu vorbim des­­pre un război civil convențional (pre­cum cel ilustrat de conflictul armat între Iulius Cezar și generalul Pompei ori de Răz­boiul de secesiune din Statele Unite), ci despre reconfigurarea violenței en­de­mi­ce într-un context marcat de globalizare (fi­nanțarea terorismului islamist fiind fă­cută din exteriorul Europei).

Să observăm că una este violența ani­ma­lică a individului pur irațional, lipsit de aspirații mesianice, și alta e originea vio­len­ței ideologice, prin care ucigașul ju­s­tifică crima politică printr-un limbaj me­tafizic. Pentru indivizii care au obiceiul să împuște oameni inocenți pe stradă, moder­nitatea a construit spitale psihiatrice, în­chi­sori fortificate ori scaune electrice. Pen­tru teroriștii care, după ce au descărcat o mitralieră AK-47 în capul unor carica­tu­riști, strigă Allahu akbar!, modernitatea re­centă mai caută încă soluții. Vor învinge instituțiile statului de drept și societățile libere ale Occidentului mișcarea de en­cla­vizare a populației musulmane, care se re­u­nește, astăzi, în Europa, sub cupola fai­moa­sei Sharia?

Replica la acțiunea beligerantă continuă a te­roriștilor trebuie să fie, în opinia lui Pierre Manent, o apărare a instituțiilor ca­re au dat naștere lumii occidentale: liber­ta­tea de conștiință, raționalitatea discur­su­lui public, ordinea legală, proprietatea pri­vată, exercițiul politic de reprezentare, co­merțul liber cu bunuri și servicii, dar și ce­tățenia modernă (opusă identităților tri­ba­le). În mod evident, Occidentul n-a însem­nat doar știință, drept, economie sau filo­zofie. Sufletul Europei s-a hrănit din vir­tu­țile creștinismului, ne-a lăsat moștenire sen­timentul pudorii, lăcașuri pentru me­di­tație și reculegere, catedrale gotice și bi­serici romane, muzee pline de alegorii bi­blice și ceea ce Novalis numea prin eine mächtige friedenstiftende Gesselschaft – „o puternică societate pacificatoare“.

Care este soluția, dincolo de o repliere de­fen­sivă? Ce putem face concret pentru a ieși din situația de conflict?

Națiune, fii deșteaptă!

Europenii ar face bine să redescopere vir­tu­țile națiunii (înțeleasă aici ca formă po­litică). Musulmanii binevoitori sunt bi­ne­ve­niți să participe la viața națională, asu­mând însă loialitatea față de țara care i-a primit. Nu poți oferi drepturi fără să spe­cifici anumite obligații; nu există libertate fără responsabilitate.

Cu ajutorul instituțiilor democrației libe­ra­le, Europa a rezolvat problema confesiu­ni­lor, propunându-le evreilor, creștinilor sau agnosticilor să asume cetățenia ca ele­ment de convergență și solidaritate. Prin lim­ba comună și moravurile apropiate, re­prezentanții mai multor religii au prac­ticat „prietenia civică“. Dincolo de etnie, există așadar o cetățenie care merită res­pectată și înțeleasă în temeiurile sale.

Atât iudaismul, cât și creștinismul s-au aco­modat de-a lungul timpului cu toate for­mele politice ale Occidentului. În sânul națiunilor moderne, atât evreii emancipați ca Baruch Spinoza (Olanda), cât și puri­ta­nii englezi din Boston (sau ortodocșii tran­silvăneni din Mărginimea Sibiului) și-au regăsit libertatea politică. Va demonstra și Islamul aceeași suplețe spirituală?