Evadare din Auschwitz

Retrasarea¹ vieții lui Rudolf Vrba, unul dintre primii doi evrei evadați de la Auschwitz, de către Jonathan Freedland reprezintă un efort complex și salutar de a face cunoscut destinul mărturisitorului Rudolf Vrba. Ajunși la Auschwitz în 1942 în cadrul operațiunilor de deportare a evreilor slovaci, Walter Rosenberg/Rudolf Vrba și Fred Wetzler au supraviețuit inițial asasinărilor în masă, fiind considerați apți de muncă, iar apoi au studiat o modalitate viabilă de a evada din imensul complex criminal. Chiar imaginat de germani, el tot avea un punct slab. Auschwitzul avea o singură hibă- dacă reușeai să te ascunzi în cel de al doilea cerc concentric al complexului timp de trei zile, cât durau căutările SS-ului, puteai să te strecori în afara lui, deoarece capturarea evadaților devenea treaba autorităților din afara lagărului, astfel încât cercetările erau oprite, iar trupele SS reveneau la paza primului cerc. Cei doi evrei au avut însă noroc și pentru că Slovacia se află relativ aproape de Auschwitz, la 80 de kilometri. Salvarea lor aduce în anumite puncte cu epopeea polonezului Slavomir Rawicz, care a evadat din Gulag și a ajuns în India britanică.²

Interesantă este evocarea preistoriei celebrului și abominabilului complex al morții de la Auschwitz. În toamna anului 1939, după ce germanii au ocupat partea occidentală a Poloniei, cu sprijinul Armatei Roșii, au găsit în apropierea orașului Oswiecim din Silezia Superioară sediul gol și abandonat al unei foste unități militare poloneze. Unele dintre clădiri erau construite din cărămidă. Un lider SS a sesizat potențialul bazei militare, care putea fi relativ ușor transformată într-un centru de detenție pentru prizonierii polonezi. În plus, locul beneficia de acces la rețeaua feroviară, un element care se va dovedi esențial în următorii ani, în apropiere se afla nodul de cale ferată care făcea legătura cu Cracovia și Katowice. La începutul anului 1940, Auschwitz și-a deschis porțile pentru deținuții politic polonezi, iar comandantul lagărului, Rudolf Höss, a început să construiască clădiri noi, unele pe terenul de paradă al fostei baze militare poloneze. O fostă magazie de muniții a devenit morgă. Micul complex a fost preluat de structura economică a SS-ului care, așa cum bine știm acum, era un fel de stat în interiorul statului și armatei germane, dimensiunea economică începând a se profila din ce în ce mai puternic, căci Himmler dorea construirea unui imperiu economic administrat de SS, sporind puterea pe care acest sinistru personaj încerca să o acumuleze în rândul cărora îl gravitau pe Adolf Hitler. Acest imperiu beneficia de un element favorizant - forța de muncă gratuită a sclavilor/deținuților/prizonierilor de război, modelul fiind preluat din Gulagul sovietic. Încă nu ne este clar prin ce mijloace și când ierarhia nazistă a fost informată despre sistemul de represiune sovietic, pe care a încercat cu mult succes să-l imite și chiar să-l inoveze (în Gulag existau uriașe complexuri penitenciare, chiar regiuni, dar nu erau la fel de bine organizate și nici nu dispuneau de capacitățile de ucidere atât de sofisticate precum cele imaginate de naziști), poate în scurta perioadă când cele două sisteme totalitate au fost aliate (23 august 1939-22 iunie 1941) sau poate chiar mai devreme, când Germania de la Weimer testa arme în Rusia sovietică. Himmler a ordonat extinderea lagărului, care a ajuns să includă și Brzezinka, satul vecin, redenumit de germani Birkenau (Aleea Mestecenilor), iar în ianuarie 1942 a fost ordonată relocarea în lagăr a 50.000 de evreice și 100.000 de evrei. Imitând ad litteram modelul sovietic, SS a folosit forța de muncă sclavagistă pentru a extinde complexul. Dacă NKVD putea scăpa relativ ușor de cadavrele deținuților politici, îngropându-le alandala în apropierea lagărelor de muncă ce se aflau situate în zone greu accesibile din Siberia³, SS avea o problemă mai amplă, căci complexurile morții se aflau în zone europene populate. „SS-ul nu dorea să se scurgă niciun indiciu legat de masacru. Era unul dintre motivele pentru care naziștii au dezvoltat un lexicon elaborat de eufemisme pentru a acoperi ceea ce fac. Evreii care soseau nu erau uciși, ci mai degrabă supuși unei gestionări speciale sau unui tratament special. (...) Nimeni nu trebuia să știe.” Necesitatea de a-i preveni pe evreii încă rămași în Europa i-a dat lui Rudolf Vrba puterea să își planifice și să ducă la bun sfârșit evadarea din Auschwitz. Și înainte de aprilie 1944 avuseseră loc evadări de la Auschwitz, dar ele au fost ale polonezilor și prizonierilor de război sovietici, care erau folosiți la diverse slujbe în afara nucleului ucigaș. Din 1940 până în 1942, numai 55 de prizonieri reușiseră să evadeze, iar în 1943 – 154, cifre destul de mici, având în vedere sutele de mii de deținuți care erau concentrați la Auschwitz.

Una dintre marile enigme, printre cele mai tragice ale celui de Al Doilea Război Mondial, este de ce nu s-au luat măsuri de către Aliații occidentali (dacă de la Stalin nu te puteai aștepta la nimic bun) chiar și atunci când vălul a început să fie ridicat. Iar evadarea celor doi Walter Rosenberg/Rudolf Vrba și Fred Wetzler a avut drept motivație principală prevenirea lumii (atât a celei libere care lupta împotriva naziștilor, cât și a celei aflate sub ocupația lor, dar ai cărei membri erau activi în diverse mișcări de rezistență, dar și ale Bisericii Catolice) asupra exterminării evreilor de la Auschwitz. Ajungând în Slovacia natală, cei doi au fost preluați de liderii singurei organizații evreiești căreia i se mai permitea să funcționeze de către autoritățile pro-naziste de la Bratislava și au fost descusuți temeinic, rezultând un Raport concis de 17 pagini, care a început să fie răspândit în Europa. Raportul conținea o schiță a complexului Auschwitz, precum și o estimare realistă a numărului de evrei care fuseseră uciși, în funcție de naționalitatea lor (era vorba de 1.765.000 de oameni doar la Auschwitz). Cei doi evadați sperau să împiedice procesul de exterminare a evreilor din Ungaria, care se afla doar la începutul său în aprilie 1944, dar mașinăria nazistă devenise atât de eficientă, încât în câteva săptămâni evreii din Ungaria, inclusiv din Ardealul de Nord, au fost gazați, mai supraviețuind comunitatea israelită din Budapesta. Primul care a primit raportul a fost Géza Soos, doctor și activist reformat apropiat de Rezistență, care lucra la Ministerul de Externe al Ungariei. O altă copie a raportului a ajuns, urmând un traseu întortocheat, în Elveția neutră, iar primul articol bazat pe ceea ce urma să devină cunoscut drept Raportul Vrba-Wetzler a fost publicat în ziarul Neue Zurcher Zeitung. În următoarele 18 zile, presa elvețiană a publicat alte 383 de articole. Pe 3 iunie 1944 New York Times publica un prim reportaj primit de la corespondentul său de la Geneva. Adevărul ieșea timid la lumină. La 23 iunie 1944, raportul avea să ajungă și la Allen Dulles, cel mai înalt oficial al serviciilor secrete americane din Elveția, care însă l-a înaintat lui McClelland, reprezentantul în Elveția al War Refugee Board, care l-a trimis la Washington abia pe 12 octombrie 1944, la patru luni de când îl primise. Liderii evrei au început să facă presiuni pentru ca Aliații să bombardeze măcar calea ferată care făcea legătura între estul Ungariei și Slovacia și care trecea pe la Košice și Prešov. Eșec. „Departamentul de Război n-a făcut niciun studiu pentru a stabili dacă bombardarea liniilor de cale ferată era fezabilă din punct de vedere militar; nimeni n-a căutat mijloace alternative de a opri sau măcar încetini transporturile. Avioanele americane de recunoaștere survolaseră complexul în primăvara și vara anului 1944, oferind imagini detaliate și edificatoare, care concordau cu informațiile din Raport, însă acele fotografii nu au fost analizate de nimeni.” Documentul a ajuns și în mâinile lui Winston Churchill, care ar fi scris următoarea rezoluție defetistă: „Ce se poate face? Ce se poate spune?”. Archibald Sinclair, ministrul responsabil cu RAF, a respins ipoteza unui bombardament, pe motiv că RAF era specializată în bombardamente de noapte și nu de zi, astfel încât Auschwitzul nu a fost bombardat deloc de puternicele aviații aliate care puteau ajunge deasupra lui. Raportul a ajuns și la cunoștința regentului Horthy care l-ar fi crezut și ar fi rostit: „Niște bandiți”. Foștii lui complici în reconstituirea Ungariei Mari. Mai rămăsese comunitatea evreiască din Budapesta. Autorul cărții are o mică scăpare de documentare când scrie că această comunitate ar fi fost „ultimii evrei din Ungaria și, de fapt, ultimii din Europa”. Dacă evreii din Bulgaria erau puțin numeroși, în schimb cei din România (în afara celor din Bucovina, Basarabia și Herța) au fost cea mai mare minoritate evreiască care a scăpat de Holocaust din Europa, în pofida contribuției regimului antisemit al generalului Antonescu la Soluția Finală, prin deportările din Transnistria, urmate de epidemii, asasinate, spolieri etc., masacrele de la Iași și Odesa (aspecte bine documentate, nu revenim).

Vrba s-a mutat la Praga și și-a continuat studiile universitare, obținând chiar un doctorat în chimie. S-a căsătorit cu o cunoștință din copilăria de la Târnava, dar căsătoria lor avea să se transforme într-un coșmar, în pofida faptului că li s-au născut două fete. Vechile obiceiuri de la Auschwitz nu l-au părăsit ușor, după cum era cazul și cu supraviețuitorii Gulagului (un element comun - ambele categorii erau deprinse să mănânce orice aliment pe loc sau să-l pitească, din teama că el va fi furat de alți deținuți, mai ales de cei de drept comun). Dacă a evadat din Auschwitz, i-a fost mult mai ușor să plece din Cehoslovacia comunistă, ajungând în Marea Britanie, iar mai apoi în Canada și Statele Unite. Vrba avea să-și scrie și povestea (I cannot forgive) și să contribuie la cunoașterea cutremurătorului adevăr istoric. A murit la 27 martie 2006. //

1. Evadatul de la Auschwitz. Povestea lui Rudolf Vrba, Editura Polirom, 2023. Traducere de Roxana Truța.

2. Întoarcerea acasă. Povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate, Editura Corint, Bucureşti, 2012.

3. În plus, NKVD nu a acționat niciodată sub presiunea timpului, precum naziștii.

Jonathan Freedland

Evadatul de la Auschwitz. Povestea lui Rudolf Vrba

Traducere: Roxana Truța

Editura Polirom, 432 pagini, Iași, 2023