Pe aceeași temă
Ne-au mânat spre Timișoara mai întâi curiozitatea personală, apoi, cea care vine cu statusul nostru. Am fost acolo în decembrie la Festivalul „Ion Monoran”, poetul care a oprit tramvaiele orașului în timpul Revoluției din 1989, și ne-am îndrăgostit de capitala Banatului. Iar în ce privește statusul nostru, Ema e bloggeriță și fotograf, eu, scriitor bilingv, jurnalist și redactor-șef al unei reviste de artă alerte, care stă să apară, Matca.
Ne-am urcat deci în mașină și am plecat din București spre Timișoara ca să aflăm cât mai multe despre una dintre capitalele culturale ale Europei în 2023. Despre programul deschiderii am auzit și bune, și rele, dar ce am experimentat la fața locului ne-a convins de reușită.
Ce mănâncă personajele?
„Știe cineva ce înseamnă zsíroskenyér?” – întreabă Adriana Babeți, moderatoarea evenimentului „256 de romane pentru Europa Centrală”, desfășurat în librăria La Două Bufnițe, care geme de oameni. Știe aproape toată lumea: pâine cu untură, în maghiară. „Și ce înseamnă bundáskenyér?” Lumea știe și asta: frigănele. Așa cum spune la un moment dat Vasile Popovici, citându-l pe Slavici: în Banat fiecare om este întâmpinat în limba lui. Iar pe mese stau întinse platouri cu pâine unsă cu untură sau cu zacuscă, șuncă și cârnați, dar și ișlere, doboșuri sau baigli cu nucă și mac. Librăria arată așa fiindcă e gazda unui brunch literar în jurul Dicționarului romanului central-european din secolul XX.
Până să înceapă discuția despre Dicționarul propriu-zis, să vedem ce mănâncă personajele din romanele central-europene? Aflăm de la Gabriel Kohn că în Marșul lui Radetzky personajele mănâncă supă, carne de vită fiartă cu legume, iar ca desert, gomboți cu cireșe și cu vișine. Vasile Popovici ne vorbește despre Sorin Titel, în romanele căruia „mama e mâncată”, iar bucătăria devine un loc central din trilogia lui bănățeană. Mă gândesc la poemul Bocet târziu de Attila József, în care apare (desigur, în alt context, adică în cel al pierderii mamei, poetul fiind „cel mai orfan” poet al literaturii maghiare) versul: „Trebuia să te fi mâncat!”. La rândul meu, vorbesc despre Apocalipsa memoriilor, romanul lui Péter Nádas, în care copiii mănâncă pâine cu untură, despre Zona Sinistra, distopia lui Ádám Bodor, unde se mănâncă ierburi și ciuperci, despre Maimuța plângăreață a lui Tibor Bálint, în care e o mizerie desăvârșită, și despre Trilogia transilvană a lui Miklós Bánffy, unde, dimpotrivă, e un lux desăvârșit. Borco Ilin povestește despre cum se mănâncă zacusca în prozele lui Miloš Crnjanski sau chiar în propriul roman, Jurnal de pustă.
După acest aperitiv în timpul căruia se râde mult, se trece la o discuție aplicată despre Dicționar…, o carte cât o lume. Au lucrat la el 70 de cercetători și istorici literari de la Universitatea de Vest din Timișoara, de la universitățile din Cluj, Cracovia, Praga, București, Iași ș.a. – toți, sub bagheta profesoarei Adriana Babeți. În volum figurează fișe ale unor romane de Danilo Kiš, Milan Kundera, Bohumil Hrabal, Władisław Reymont, Péter Nádas, György Dragomán, Joseph Roth și mulți, mulți alții. În total, 197 de autori.
În Dicționar se pot observa mai multe „axe”: una, desigur, a Europei Centrale, în care au trăit și trăiesc împreună cehi, polonezi, slovaci, sloveni, maghiari, români, germani, sârbi, evrei, croați etc.; cealaltă – a polurilor clasic-contemporan: printre scriitorii analizați sunt clasici, precum Krleža sau Andrić, Sorin Titel sau Margit Kaffka, dar și contemporani, ca Gabriela Adameșteanu, Attila Bartis sau Olga Tokarczuk. O inițiativă extraordinară, precedată de o prefață a Adrianei Babeți foarte bine gândită și scrisă dintr-o perspectivă de Europa Centrală stelară, aș zice.
Brunch-ul literar din 19 februarie i-a oferit publicului o imagine în mic a însuși Dicționarului, dar și a Banatului, dar și a Europei Centrale, deoarece la eveniment au participat și vorbitori de germană (Gabriel Kohn, Roxana Rogobete), poloneză (Kazimierz Jurczak), sârbă (Borco Ilin), maghiară (subsemnatul, Ildikó Gabós-Foarță, János Szekernyés), slovacă (Silvia Hanko).
Cercetătorii care au lucrat la punerea în operă a Dicționarului, de la Grațiela Benga la Oana Fotache și de la Vasile Popovici la Mircea Mihăieș sau la Cristian Pătrășconiu, au dat dovadă nu doar de o inteligență sclipitoare, ci și de umor. A fost, de pildă, cazul lui Radu Pavel Gheo, care, la întrebarea Adrianei Babeți „de ce a putut să apară dicționarul la Timișoara?”, a răspuns prompt: „Nu a apărut la Timișoara, ci la Iași”, fiind vorba despre un volum editat de Polirom. De un umor mai melancolic a dat dovadă Borco Ilin, când a spus că moartea este prietenul nostru etern.
O observație de bun-simț a făcut Mircea Mihăieș, referindu-se la extensia conceptului de Europa Centrală și la selecția autorilor români. E firesc ca subiectul să stârnească dezbateri, opinii care se bat cap în cap. Adriana Babeți îl dă drept exemplu pe Sadoveanu, care nu figurează în Dicționar cu operele lui majore, ci cu două mici romane mai puțin frecventate, dar care prin tematică fac parte din „spațiul spiritual” al Europei Centrale. Atunci, monograful lui Chandler, Faulkner, Cohen și Joyce i-a rugat pe coordonatoarea volumului și pe colaboratorii săi să-și asume Dicționarul… ca atare, așa cum au decis să decupeze opere și autori, deoarece obiecții vor fi aduse mereu. E limpede că dacă ar fi ascultat de toate părerile, volumul nu ar fi fost încheiat niciodată, fapt confirmat și de Adriana Babeți, care a enumerat criteriile (nu întotdeauna ușor de armonizat) care au structurat Dicționarul.
O dimineață excelentă și deloc pierdută, ca să fac aluzie la un roman a cărui analiză – cum altfel? – se regăsește în Dicționar. Oriunde ar fi apărut, el e o realizare majoră și demnă de orice capitală culturală. Bine că s-a întâmplat la Timișoara.
Ocolul inteligenței în trei zile
În Aula Magna a Universității de Vest, s-a desfășurat în 19 februarie discuția lui Andrei Ujică cu Peter Sloterdijk. „Despre vechile suferinți ale luminii la coborârea în întuneric și noile ei mari înfăptuiri în băile cu săruri de argint” este un titlu pretențios. Dialogul e interesant, auzim despre disputa dintre Goethe și Newton, despre fiul închipuit al lui Phileas Fogg, despre alb și nealb. Răzbate din întrebări și răspunsuri sclipirea filozofului german cunoscută din cărțile sale (dintre care Critica rațiunii cinice merită o atenție deosebită) și din conferința din ziua anterioară. „Câteva gânduri despre Europa de azi” a fost un regal ideatic, care a analizat problemele de construcție ale iubitului nostru continent urât, fără a lăsa speranțe pentru Europa de azi. Dar Europa a fost întotdeauna continentul care a trecut mereu prin transformări. Cum spunea scriitorul maghiar Andor Bajor, bătrânul continent e mereu furat: s-ar putea să-l găsim totuși într-o zi.
Oricum, Universitatea de Vest din Timișoara a făcut din nou un gest european când, în deschiderea Capitalei Culturale, l-a invitat pe unul dintre cele mai interesante personaje intelectuale contemporane. Peter Sloterdijk a devenit în 20 februarie doctor honoris causa al UVT. El este, de fapt, un doctor honoris causa al întregii lumi. S-a mai dovedit astfel, încă o dată, că la UVT cultura e capitală.
