Ex- contra Ex-

Sa trecem repede peste meciul de joi. Steaua si Liverpool se vor agita, vor incerca, dar vor reusi doar sa scrie Introducerea. Nici Steaua, nici Liverpool nu mai tin de fotbalul neiertator si grandios pe care il joaca azi doar Juventus, Milan si, atunci cand Zidane se decide sa abordeze genul serios, Real Madrid. Steaua si Liverpool sunt doua echipe in reconstructie fara sfarsit. Steaua, din 1986, pana intr-un viitor care a mai pierdut doi-trei ani pamantesi din largimea sa de ani lumina. Liverpool, din 1985, anul hecatombei de pe Heysel. Aceste doua echipe mereu tentate de maretia trecutului ajung din cand in cand acolo unde s-au aflat fostele Steaua si Liverpool, se opresc in prag si se retrag apoi in conul de umbra in care prestigiul trecut se amesteca amabil cu talentul injumatatit de astazi. Steaua-Liverpool e o intalnire de fostulesti. Un ex- contra ex- in care Liverpool e chiar campioana europeana a acestui joc de-a trecutul legendar si prezentul anecdotic. Au trecut 5 ani de cand Gerard Houllier a sosit la Liverpool si a gasit o echipa infasurata in perfuzii. De atunci incoace am aflat un singur lucru nou: Houllier e un caz rarisim, o bizarerie mentala pe care Liverpool nu o va putea folosi ca pod spre viitor. Inchipuiti-va! Houllier e de fapt suporter. Liverpool are un antrenor francez care a crescut, acasa, peste Canalul Manecii, holbandu-se cu veneratie la fiecare meci jucat de Liverpool, in anii '70 si '80. Numirea lui Houllier a fost o decizie echivalenta cu instalarea unui piroman-sef peste un depozit de combustibil.

Omul a inceput imediat sa se joace cu focul. Liverpool a absorbit sub conducerea lui Houllier, adolescentul suporter al echipei pe care o si antreneaza, tone de plancton. Jucatori mici si mijlocii adusi cu un navod care a cazut intotdeauna alaturi de locurile manoase. Berger, Riedle, Litmanen, Camarra, Biscan, Diouf, Henchoz, Dudek au venit, au plecat sau au ramas, fara a schimba nimic. Nici n-aveau cum. Houllier vrea sa faca din Liverpool o echipa care paseaza continental si asediaza englezeste. O contradictie. Cate o jumatate de stil si, in consecinta, nici un stil. Liverpool joaca de fapt in 4: Murphy, Gerrard, Kewell si Owen. Unde Murphy e doar un mijlocas in care s-au adunat cam toata brutalitatea si incapatanarea fotbalului britanic. Kewell e un talent nedescifrat.

Un atacant de linia a doua, distribuit fara sens pe extrema stanga, un australian cam nebun si de tot imprevizibil, in cautarea unui regizor in stare sa-l inteleaga. Gerrard e ultimul mare jucator aruncat in Europa de Liverpool editia 1980-’85. La 23 de ani, Gerrard e cea mai mare sala de forta a Europei. Fara viclenia dura a lui Gattuso si fara flexibilitatea lui Van Bommel, Gerrard are insa o forta de impingere a pachetului ofensiv pe care Anglia o regreta acum in Australia, la Cupa Mondiala la rugby. Silit sa joace printre coechipieri calibrati la categorii inferioare, Gerrard e izolat si oarecum inutil. De aici atentia cu care il priveste Chelsea si tot de aici cresterea si iar cresterea sumei de transfer de pe cecul pe care il scrie saptamanal Roman Abramovici. Owen e al patrulea minister al echipei in care restul de 7 fac de paza si nu prea pricep. Cand uita de imprejurarile nefericite in care joaca, Michael Owen nu poate fi oprit. Nu exista fundas sau aparare care sa-l poata amuti. Nici macar in defensoteca de aur a Italiei. Michael Owen isi petrece timpul marcand goluri din orice pozitie sau ratand din orice pozitie, in functie de capacitatea sa de a uita temporar ca trebuie sa se bizuie pe coechipieri. In restul saptamanii, Owen sta cu mobilul in mana si incearca sa stearga mesajele generoase pe care i le trimite fara oprire Real Madrid.

Asadar, o echipa cu doi mari jucatori, un neinteles, un truditor, un antrenor-suporter si o nehotarare solida intre doua stiluri de joc: continental si local. Steaua are un adversar mult mai usor decat isi inchipuie (Liverpool) si un adversar mult mai greu decat isi poate permite. Acest al doilea adversar e de fapt o problema de gandire tactica si de caracter. Caci Steaua trebuie sa evite cu orice pret fetisul victoriei eroice la Bucuresti.
Joi, Steaua trebuie doar sa intre in trena cursei care se va termina pe 27 noiembrie, in gazonul neasemuit al stadionului Anfield. Chiar si o infrangere minima la Bucuresti mentine Steaua in trena de care vorbeam, pentru ca Liverpool e o echipa extrem de vulnerabila in mansele duble si mai cu seama acasa. Zona vitala e spatiul care se intinde in primii 20 de metri ai jumatatii lui Liverpool. Daca Steaua va reusi sa manevreze in acest spatiu dubla mansa, va fi castigata. Liverpool ataca mereu neatent si se repliaza mereu prea tarziu. Gerrard e intotdeauna pus in situatia de a da simultan presiune de atac si acoperire defensiva. Ceea ce e practic imposibil. Daca Steaua intervine, in aceasta zona, cu un joc de posesie sau cu contre, Liverpool devine imediat o constructie in demolare, Gerrard trece la violenta si restul ramane in seama publicului de pe Anfield, cel mai mare public de fotbal al Europei si cel mai periculos adversar al Stelei.