Pe aceeași temă
In toamna anului 1990, un scriitor roman pleaca pentru o luna intr-o calatorie in Italia. Este o calatorie de vacanta si este prima lui calatorie in Occident. Tinta voiajului este o mica localitate din Calabria, una dintre cele mai sarace si mai inapoiate regiuni italiene. Romanul are aici cativa prieteni si isi va face noi cunostinte. Isi prelungeste sederea cu inca doua luni, iar spre sfarsitul lui decembrie, in ajunul sarbatorilor, porneste inapoi spre Romania, cu o masina cumparata de ocazie.
Inceputa la gara din Cluj si incheiata cu o ultima verificare a stergatoarelor de parbriz si a incalzirii inainte de lungul drum cu masina spre acasa, cartea lui Radu Mares* este povestea acestei calatorii. Sau, mai exact, a sederii in Calabria. Reportaj? Poate, autorul e si ziarist. Memorialistica, jurnalul unui voiaj? Posibil, cartea e scrisa la persoana intai si urmeaza firul zilelor petrecute in Calabria, chiar daca insemnarile nu sunt datate. Roman, roman-vérité? Sau, mai degraba, ciné-roman, de vreme ce titlul parafrazeaza denumirea unui celebru film de Alain Resnais si deopotriva a unei naratiuni "cinematografice" scrise de Alain Robbe-Grillet, Anul trecut la Marienbad?! Detaliu suspect, cartea apare dupa 12 ani de la calatoria, sa zicem, "descrisa". Bizar. Sa nu fi gasit autorul editor atata amar de vreme?!
Fiindca Radu Mares (n. 1941) nu este un necunoscut, chiar daca este un autor, astazi, de redescoperit. A publicat putine carti, patru sau cinci cu totul (debut editorial in 1972). Una dintre ele, romanul Caii salbatici, a aparut in 1983 si se afla sau ar trebui sa se afle pe lista - lunga - a celor mai importante scrieri romanesti in proza de pina in 1989. Daca necesarele "revizuiri" critice nu ar fi fost confiscate abuziv, isteric si discreditant de autori carora libertatea de exprimare de dupa 1989 le-a ingaduit trezirea si exhibarea unei, pana atunci, somnolente vocatii de tortionari literari sau de ciocli, acest roman ar fi fost unul dintre cele - iarasi, multe, mult mai multe decat se crede ori se spune - care fac simple documente patologice din nesfarsitele deplangeri ale pustietatii literare si etice de atunci.
Ca simplu exercitiu de memorie, si nu din vanitate, imi ingadui sa citez cateva fragmente din cronica scrisa atunci despre Caii salbatici: "Asemenea altor prozatori ce apartin, si ei, «generatiei de mijloc» (Norman Manea, Mihai Sin, Virgil Duda, Gabriela Adamesteanu), Radu Mares nu reconstituie justitiar si nici nu ignora, prin inaltarea privirii spre inaccesibil si etern, istoria si miscarea sociala, devenirea in timp si metamorfozele vizibilului (…)
La un prim nivel, Caii salbatici este un roman despre experientele si formarea altei generatii decat aceea a razboiului, trezita la viata in vremea camuflajului, a bombardamentelor si a alarmelor aeriene; eroii acestei carti sunt copii ai «razboiului rece». Intrarea lor in lume ca fiinte constiente se produce in epoca de tranzitie de la sfarsitul anilor ‘60, intr-un oras transilvanean, «burg» universitar ale carui traditii sunt destramate printr-o succesiune de metamorfoze ce presupun o continua adaptare si o maleabilitate avand ca efect estomparea individualitatilor. Pacatul de a «distona» se plateste scump (…) Inchiderea in sine, circumspectia, «constrangerea interioara», sesizarea rapida si eficienta a limitelor reprezinta un alt mod de conduita (…) Dincolo de figuri, psihologii si atitudini revelatorii se afla insa tabloul unei stari de continua periclitare; cartea lui Radu Mares capata aspectul unui poem negativ despre existenta unei presiuni ce se vadeste in faptele si intamplarile cele mai anodine.
Este o lume in care, cu o formula a unui personaj relativa la o experienta dramatica, «tot ce nu e interzis devine obligatoriu» (…) In aspectul sau cel mai profund, Caii salbatici este un roman al tineretii pierdute si irecuperabile (…) Perspectiva etica, dureroasa si lipsita de menajamente, in primul rand fata de sine, fiindca eroul narator se culpabilizeaza, nu se disculpa, se implica, nu se abstrage, ii da o tensiune rareori intilnita in romanul contemporan: mizez, cu alte cuvinte, pe viitorul acestei carti". Sunt randuri scrise in 1983, despre un roman aparut in 1983. Nu cred, astazi, ca l-as caracteriza altfel sau ca ar fi nevoie sa explic formulari precum "tabloul unei stari de continua periclitare" sau "existenta unei presiuni ce se vadeste in faptele si intamplarile cele mai anodine" etc. Atata doar ca viitorul invocat acolo in mod inevitabil nebulos a venit, dar deocamdata arata altfel. Si ar mai trebui adaugat ca de la acel roman si pana la Anul trecut in Calabria Radu Mares nu a mai publicat nici o carte de proza.
Iar in cartea de acum veritabila calatorie a autorului are loc spre sine. Lume complet straina, Calabria serveste de revelator pentru construirea sau reconstruirea unei identitati. Dincolo de care se afla Romania - de unde vine si unde se intoarce personajul-autor. Sederea in Calabria e un interval intre doua nevroze, iar cartea despre cele trei luni petrecute acolo contine descrierea unui labirint al refacerii. Sau, poate, a unei convalescente. Una dintre ultimele fraze ale cartii lui Radu Mares este "stiu unde si la ce ma intorc". Atat - si ajunge. Arta litotei e una dintre specialitatile lui.
Martianul roman
Ajuns in Calabria, eroul si autorul acestui roman, fiindca un roman este, totusi!, Anul trecut in Calabria, mai mult sta decat umbla. Inca de la plecarea din Cluj refuzase ideea de a se duce si pana la Roma sau in alte mari orase italiene, iar gustul de a calatori nu-i vine nici in cele trei luni calabreze. Plaja si inot de unul singur (sezonul turistic fiind incheiat, iar localnicii nefiind mari amatori de plaja si apa, romanul e un fel de Robinson esuat intr-o comunitate care nu-l intelege), plimbari in general pe jos si nu prea departe de locuinta, stat de vorba si facut cunostinte, cam la atat se reduce "epica" din aceasta carte.
Exista totusi o poveste mai spectaculoasa, "istoria unei vieti", este vorba de peripetiile unei femei plecate candva din Romania in Canada si ajunsa in Calabria, confesiunea ei autobiografica este chiar inregistrata pe banda si apoi transcrisa, autorul se gandeste ca este un excelent posibil scenariu de film, dar in economia cartii acest episod are valoare de contrapunct si se poate chiar banui o anumita ironie narativa. Cum vag ironica este si subtirea tusa despre prezenta mafiei in viata localnicilor, pentru autor indiscernabila. Rumori, taceri sugestive, cate o replica in doi peri, nimic sigur, o vasta intindere de vag si insesizabil.
De fapt, momentul cel mai important al existentei din cele trei luni petrecute in Calabria de personajul autor sunt ceasurile matinale de singuratate, pe terasa, cu tigari, cafea si scris. Doua pagini pe zi. Nu se stie ce anume scrie el, poate chiar acest pseudo-jurnal, poate altceva, fapt este ca in fiecare dimineata ritualul este acelasi. Si este un ritual fericit, desi continutul sau ramane, pentru cititor, cu desavarsire incert. E, poate, o cura, dar nu de insanatosire, ci de re-inventare a sinelui.
Orele matinale de scris ilumineaza ceea ce se intampla apoi de-a lungul zilei, plaja, plimbarile, intalnirile, conversatiile. Reprezinta un exercitiu de normalitate. Personajul autor vrea sa scrie "o carte despre Calabria", mai exact "Calabria vazuta de un roman". Un nou Dinicu Golescu?! Martianul roman isi constata la tot pasul diferenta, strainatatea i se revela in faptele si situatiile cele mai banale. Se descopera violent, nestapanit, suspicios, repezit. E stapanit de reflexe, nu de reflectie, iar reflexele sint patologice. "Roman - scrie Radu Mares - ar trebui echivalat cu martian. O persoana care e obligata sa-si inventeze pe loc si de la zero un sistem de referinta pentru a intelege aceasta lume complet straina". Si urmeaza un exemplu soc: "Un roman, iesind seara la plimbare pe Corso si dand cu ochii de reclama luminoasa a sediului comunistilor, cu secera, ciocanul si steaua in cinci colturi pe fond rosu simte - cum mi s-a intimplat mie - ca i se intoarce stomacul pe dos, i se intuneca privirea. Reactia, pe cat de spontana, e pe atat de «salbatica», pe atat de anormala. Cum trebuie sa o explici unui italian? Si mai ales ce va intelege el?". O discutie cu un intelectual italian pe aceasta tema avusese chiar in ziua sosirii. O discutie violenta. "Soseam", noteaza Radu Mares, "din chiar burta chitului, aveam inca in pori, in nari odoarea de ars a urii, care e un fel de praf de pusca al afectivitatii. Existau inca in constiinta mea cateva zone care, zgandarite, produceau reactii de o violenta disproportionata, absurda. Inca nu plonjasem in apa calda ca a unei baltoace sarate a Marii Ionice de sub fereastra, ca sa ma curat cat de cat.
Abia trecusera cateva ore de la coborarea in mica gara necunoscuta. Traiam inca intr-un fel de crusta, in interiorul unui delir personal ce trebuie ca semana - acum il pot aprecia cu o anume detasare - cu criza dezordonata a unui nebun furios". Cand isi aminteste, fulgurant, de stari de pana in decembrie ’89, autorul intrebuinteaza formule de clinica psihiatrica - prin mai-iunie acel an, "tensiunea devenise dementiala", viata ii este scurt-circuitata de "disperare" si "crize scurte de nebunie", vara sta "sub semnul dementei nestapanite". Ospicial este insa si anul urmator, in ciuda spasmului istoric: "despre cum au trecut o parte din vara, campania electorala, alegerile, zilele mineriadei, mitingurile, gazetaria facuta pentru prima oara in conditii de totala libertate, despre noua forma de disperare si la fel de noua nebunie a dezgustului", nu mai vrea sa-si aminteasca. Omul din Anul trecut in Calabria e suspendat intre oglinda calabreza si fragmentele de memorie reflectate in ea, dar si intre acestea si un prezent opac. Si totodata imprecis: e prezentul din carte, e prezentul neprecizat al scrierii ei, este cel al momentului de acum, al aparitiei?!
Parafraza din titlu nu mai e o ingenioasa gaselnita, poate ca personajul autor nici nu a fost in Calabria, poate ca de fapt Calabria este o fictiune, un taram imaginar, un refugiu oniric sau inventat. Sigur este insa ca Radu Mares a scris o carte admirabila, subtila si rafinata. Una dintre cartile, nu putine, care anunta "iesirea din tranzitie" a literaturii.
*Radu Mares – Anul trecut in Calabria, Editura Dacia, 2002
