Există o deontologie culturală?

Scopul acestor rânduri nu este de a-i face un elogiu direct lui Horia Bernea - deşi o absenţă mai prezentă decât a lui, printre cei care l-au cunoscut, este greu de imaginat şi reprezintă un fenomen care ar merita abordat în sine... Întrebările pe care le voi ridica pornesc de la el, de la personalitatea şi creaţia lui, pentru a se răsfrânge asupra spaţiului nostru cultural. Si a mentalităţii care îl domină.

Moştenirea lui Bernea e complexă: a lăsat un Muzeu, o operă plastică uriaşă, un metadiscurs fragmentar, dar perfect armonizat, precum şi un model uman. Nu doar în sens privat, ci şi public: un şef de instituţie care a slujit, şi nu căruia i s-a slujit. Care a federat, şi nu a dezbinat. Care a iubit fiecare crâmpei de lume şi care a suferit pentru opera sa, până la combustie. Acum însă, după un deceniu, se pune întrebarea: cum e gestionată această moştenire? Si mai departe: cum sunt preţuite asemenea succesiuni creatoare? Răspunsul nu este îmbucurător. Predomină în atitudinea societăţii indiferenţa, vecină cu neglijenţa, vecină cu iresponsabilitatea. În primă instanţă, răspunderea o poartă formatorii de opinie: forurile culturale, mass-media, specialiştii diferitelor arii de creaţie, al căror mesaj capital nu se face auzit. Deşi instalat ca veritabil „brand“ prin substanţa dată de însuşi Horia Bernea şi în loc să-şi continue un traseu atât de bine găsit şi cotat pe plan internaţional, Muzeul Tăranului se află de ani de zile pe muchia de cuţit a supravieţuirii, măcinat de litigii interne nerelevante, la umbra cărora se concertează tacit o reţea de contestare a lui Bernea în ansamblu (deşi opera sa plastică nu poate fi văzută niciunde!). Subliniez imediat distincţia între dreptul oricui de a contesta pe oricine, oricând şi datoria celor cu discernământ profesional real sau cu autoritate instituţională de a pune la dispoziţia publicului larg o grilă fiabilă de recunoaştere şi valorificare a patrimoniului cultural - clasic sau contemporan. Spre desosebire de lumea scrisului, a cărţii, unde legitimarea sau impunerea publică a unui autor necesită, tehnic vorbind, pur şi simplu o editură dispusă să-l „adopte“, publicându-l şi promovându-l, în arta plastică lucrurile sunt mai complicate: întâi, pentru că educaţia estetică e mai greu accesibilă (ca dovadă că prostul gust în literatură e mult mai puţin răspândit decât prostul gust în artă), iar, apoi, pentru că este nevoie de o bază logistică complicată şi costisitoare. Opera artistului plastic are nevoie de spaţiu de expunere, iar acest spaţiu şi organizarea aferentă sunt „la foarte mare preţ“... În sens propriu şi figurat.

Constatăm, deci, cu uimire, la 10 ani de la moartea unuia dintre (vrem, nu vrem) cei mai semnificativi pictori ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, că opera lui nu poate fi cunoscută, nefiind expusă în nicio colecţie permanentă. Mai mult: observăm cu regret înmulţit faptul că în aceeaşi ingrată situaţie cu Bernea se află o pleiadă întreagă de artişti care, grosso modo, s-au exprimat între anii 60-90, devenind repere incontestabile în orice istorie onestă a artei româneşti moderne: Pacea, Bitzan, Flondor, Sorin Dumitrescu, Gorduz, Gherasim, Apostu, Neagu, Paştina, Alin Gheorghiu, Ilfoveanu, Mărginean, Silvia Radu, Chirnoagă, Horia Damian etc. Este acest lucru normal? Cine şi pe ce criterii refuză noilor generaţii accesul la un capitol de istorie culturală? Cum să explicăm unui străin că nu avem măcar un... Muzeu de Artă Contemporană care să-şi respecte menirea? Sau, mai complicat: cum să explicăm unui străin sau unui tânăr că, de fapt, avem în capitală un Muzeu Naţional de Artă Contemporană care nu socoteşte util să aibă o colecţie permanentă de artişti definitiv afirmaţi - dintre care unii dispăruţi prematur şi deci incapabili să-şi pledeze cauza? Nicio argumentaţie nu stă în picioare. Cei din ierarhia MNAC confundă planurile. Uită că opţiunile personale sau diversele idiosincrasii nu pot nici anula, nici substitui datoria mai mult decât onorantă de a pune în valoare arta românească de talie europeană a ultimei jumătăţi de secol, printr-o colecţie permanentă. Alături de care, evident, şi-ar găsi locul inovaţiile (încă nevalidate de proba timpului) la mare modă. Dacă în alte capitale există nu unul, ci mai multe lăcaşuri (private sau publice) dedicate artei moderne, Bucureştiul nu-şi poate permite să irosească singura asemenea structură în aproximări sau ezitări prelungite.

Ar fi, pe de altă parte, nedrept să direcţionăm toată şarja acestor rânduri asupra MNAC. Situaţia e mult mai gravă, de mult mai mare anvergură şi ne priveşte în fond pe toţi; căci lipseşte la noi simţul patrimoniului, aşa cum întârzie să se instaleze reflexul mecenatului. Altfel spus, deontologia culturală. Unul dintre simbolurile acestei stări lacunare este, bunăoară, inexistenţa unui (cât de mic) Muzeu Brâncuşi, ca şi, de altfel, absenţa aproape totală a muzeelor private. Mult invocata lipsă de bani a statului ar putea fi compensată, dacă chiar s-ar dori, printr-o intensă activitate de sensibilizare şi structurare a unei reţele de mecenat care să-l sprijine în strategia de vindecare a rănilor patrimoniale; iar faptul că acest lucru nu se întâmplă lasă a se înţelege că la mijloc e mai degrabă o crasă indiferenţă, şi nu o reală neputinţă. La ora de faţă, „marile noastre averi“ preferă circuitul tenebros al licitaţiilor, în care se spală mulţi bani şi se scurg în toate direcţiile valoroase opere de artă, decât investiţia de prestigiu, în termenul lung al culturii naţionale. În mica localitate Monterchi din Toscana există un muzeu special făcut pentru a adăposti o singură frescă a lui Piero della Francesca (La Madonna del Parto)... Ar fi oare nelegitim să închipuim un parteneriat public-privat care să ne dăruiască tuturor, drept bijuterie, un Muzeu Brâncuşi, reunind puţinele piese pe care România le are? Nu numai că un asemenea vis e fondat, dar avem datoria să lucrăm consecvent la împlinirea lui.

Revin de unde am plecat, adică la Horia Bernea. La tensiunea benefică a amintirii către el. Si spun, pentru a încheia: într-o ţară culturalmente matură şi vindecată de provincialism, deceniul împlinit de la plecarea unui asemenea artist ar fi fost cel puţin marcat printr-o amplă retrospectivă serios mediatizată şi, de ce nu, prin reeditarea volumului testamentar: Roma caput mundi... O carte ilustrând exemplar coerenţa unui spirit răscolit de Taina lumii.

N.B. Înţeleg că prinde contur, în sfârşit, prima legislaţie privind parteneriatul public-privat. Următoarea urgenţă: o lege a mecenatului. //