Farmecul și istoriile Marsiliei

Iubesc lumea mediteraneeană cu anexele ei (Marea Ionică, Marea Egee). Cu cât o descopăr în mai multe locuri și ipostaze, cu atât mi se pare mai fascinantă, o lume de măslini, de calcar mâncat de apa sărată a mării și istorii, de albastru nemărginit, punctat din când în când de mici pete de smarald. De pe colina unde se află celebra Nôtre Dame de la Garde, o catedrală relativ recent construită, față de altele din Franța, în secolul al XIX-lea, după ce autoritățile ecleziastice mereu în defensivă în Hexagon după 1789 au convins Ministerul de Război să le cedeze înălțimea, considerată strategică, Marsilia semăna izbitor cu Atena de pe Lycabettus sau Barcelona de pe Tibidabo. Se oferea mare și lată privirii mele lacome. Iată cel mai vechi oraș din Franța, mi-am spus, căci Massalia a fost înființată de navigatori și coloniști foceeni pe la 600 î.Hr. Evident că există și o legendă care ar putea în mod natural să se bazeze pe fapte reale. Căpitanul elen Protis a debarcat în uriașul golf, descoperind o radă perfectă pentru ancorarea corăbiilor, dar și dealuri generoase și stânci care fortificau natural portul. Nefiind numeroși, elenii au dorit să se înțeleagă cu regele ligur Nann, care domnea prin zonă și care oricum nu avea ce face cu rada portului. Veniseră investitori străini! Întâmplarea face ca acest rege ligur să organizeze un festin de pomină, căci nu în orice zi o prințesă, fata lui Nann, își alegea soțul. Marinarii greci au fost invitați la petrecere, iar frumoasa Gyptis (de fapt, nu avem niciun izvor care să o desemneze drept frumoasă, dar, fiind prințesă, putem presupune rezonabil asta), sedusă de farmecul misterios și măsliniu al căpitanului grec, i-a dăruit lui cupa cu apă. L-a ales. Câte nu se pot spune despre lunga istorie a Marsiliei...

Un moment mai puțin cunoscut, dar important pentru derularea celui de Al Doilea Război Mondial și mai ales pentru Franța s-a întâmplat la 15 august 1944, când a avut loc cea de a doua debarcare aliată în Franța, de data aceasta în sud, în Provence. Inițial, se dorea ca ambele debarcări, cea din Normandia, care ulterior a captat întreaga atenție, și cea din Provence să fie simultane, pentru a pune o presiune uriașă pe forțele germane de ocupație. Acest lucru nu s-a putut realiza, preferându-se să se înceapă cu Normandia. În noaptea de 15 august 1944, forțele de comando franceze din Africa ale colonelului Bouvet, precum și cele americane au început debarcarea, dând lupte intense cu germanii la Hyères. La ora 8 dimineața coasta provensală a fost bombardată intens, cu scopul de a disloca unitățile Armatei a 19-a germane din zonă, care oricum trimiseseră o parte din efective în nord, pentru a încerca oprirea ofensivei din Normandia. În aceeași zi, aproximativ 100.000 de militari aliați au debarcat de pe cele 2.200 de nave aflate în larg (dintre care 850 de nave de război). Comandamentul aliat alocase ofensivei 40 de zile, dar ea avea să fie victorioasă în numai 13. Celebrul general al Forțelor Franceze Libere, Jean de Lattre de Tassigny, avea să-i trimită lui de Gaulle următorul mesaj: „Astăzi, în Z+13 în sectorul armatei mele nu a mai rămas niciun german altfel decât mort sau prizonier”. 250.000 de militari formau unitățile Armatei Franței Libere (francezi metropolitani, dar și forțe coloniale, picioare negre1, marocani, algerieni, tunisieni sau senegalezi). La 19 august 1944, în contextul debarcării aliate din Provence, care a dus la eliberarea sudului Franței de sub ocupația nazistă, Comitetul de Eliberare al Marsiliei a ocupat sediul Prefecturii Bouches du Rhon, care a fost bombardat de germani. Marsilia avea să fie eliberată la 29 august 1944, când generalul de Lattre avea să asiste la defilarea trupelor Armatei Africii pe celebrul Bulevard Cannebière, un fel de Champs d’Elysée al Marsiliei. Nemții au pierdut prostește 11.000 de militari care au fost luați prizonieri și au avut 2.000 de morți, într-o bătălie în care nu aveau nicio șansă. Joncțiunea între cele două fronturi aliate s-a făcut la Bourgogne la 12 septembrie, asigurând practic eliberarea Franței, după mai bine de patru ani de dureroasă ocupație nazistă. Un moment istoric pentru Marsilia a fost la 15 septembrie 1944, când, din balconul Palatului Prefecturii, generalul Charles de Gaulle s-a adresat unei mulțimi în delir, anunțând eliberarea Marsiliei. O formă masivă de respect este adusă de Municipalitate tuturor celor care au fost implicați în eliberarea orașului, iar această realitate se poate distinge cam la fiecare pas.

Am găsit un mic studio situat pe Bulevardul André Aune, care duce spre Catedrala Nôtre Dame de la Garde. Ce nu l-am mai bombănit pe André Aune, căci panta era înclinată binișor. Era facil să cobori, prindeai chiar viteză, dar urcușul era neplăcut, mai ales după o zi de mers. De altfel, tânărul șofer magrebian, care ne-a dus de la aeroport, în toiul nopții (legătura pe care o avusesem de la Bergamo spre Marsilia a decolat cu o întârziere de două ore), a glumit și m-a avertizat că nu e de joacă... il faut monter. André Aune, poreclit și Berthier, s-a născut la Marsilia,  la 28 aprilie 1899, fiind organizatorul și șeful Departamentului Armatei Secrete a mișcărilor unite de rezistență, fondator al ziarului clandestin Le Marseillais, împușcat de Gestapo  la 18 iulie 1944 la Signes (în Var).

O altă piatră memorială inscripționată este amplasată în apropierea Catedralei Nôtre Dame de la Garde, în care se evocă curajul avut de comandantul René Valentin, șef valoros căzut pe câmpul de onoare la 7 septembrie 1944 în fruntea celui de al 2 lea batalion al celui de-al 3-lea regiment de pușcași algerieni, luptând pentru salvarea catedralei noastre. Una dintre cărările cu trepte, în pantă, care duce spre catedrală îi poartă numele. O altă inscripție în marmură albă afirmă că la 25 august, cu ocazia Sărbătorii Sfântului Ludovic2 al Franței și în zilele următoare Nôtre Dame de la Garde a fost decisivă în prezervarea de la  distrugere a orașului Marsilia. „Ea este cea care a făcut totul”, a declarat generalul Monsabert, comandantul curajoasei Armatei a 3-a. O istorie dramatică a avut și armeanul Missak Manuchian. Supraviețuitor al genocidului armean, care a curmat viața a cel puțin un milion de armeni otomani, el a devenit francez prin alegere. A aderat la mișcarea de rezistență franceză comunistă, în cadrul secțiunii dedicate muncitorilor străini. A fost arestat în noiembrie 1943, după ce produsese destule pagube ocupanților germani (ar fi organizat nu mai puțin de 56 de atentate, care ar fi dus la moartea a 150 de germani și rănirea altor 600), avea să fie torturat și judecat alături de alți 22 de camarazi, cei mai mulți, comuniști de origine evreiască din Ungaria și Polonia. Toți aveau să fie executați. Un mic colț, impropriu denumit jardin, situat pe Rampé St. Maurice, la mică distanță de Bulevardul Charles Livon, direcționat spre Plaja Catalanilor, îi poartă numele, fiind amintite actele sale de bravură, dar și pe cele ale celorlalți 22 de camarazi, ale căror nume sunt inscripționate cu litere aurii pe o placă masivă de marmură gri. 

Am trecut și pe lângă Palatul Prefecturii departamentului Bouches-du-Rhône („Gurile Ronului”). Cea mai apropiată stație de metrou de studioul „nostru” era aici. I-am căutat fascinanta istorie. Toate vechile palate ale prefecturilor (chiar și din România) au multe povești și istorii. Prin legea din 17 februarie 1800, au fost instituiți prefecții și prefecturile franceze, ca urmare a reformelor provocate de Revoluția Franceză, cu bunele și relele ei. Inițial, sediul departamentului se afla în Aix-en-Provence, vechea capitală a regiunii Provence, dar primul prefect numit, Charles Delacroix, fost membru al Convenției, a mutat prefectura la Marsilia, cu toate mobilele și arhivele găsite în Aix-en-Provence în mai multe case, puse la dispoziție de autoritățile locale din Marsilia. În anul 1860, energicul prefect Maupas a decis construirea unui nou sediu, care a fost inaugurat șapte ani mai târziu, în 1867. În 1871, după prăbușirea celui de al II-lea Imperiu al lui Napoleon al III-lea, și în Marsilia s-a declanșat o mișcare insurecționară identică cu cea de la Paris, fiind instituită o Comună roșie. Rebelii au ocupat Palatul Prefecturii, care a fost bombardat apoi de armata loialistă, de pe culmea La Garde (unde acum se află Catedrala), fiind luată cu asalt de armata franceză, cu prețul câtorva morți și răniți. Christophe Mirmand este actualul prefect al departamentului Bouches-du-Rhône. Înainte, a îndeplinit funcția de secretar general al Ministerului de Interne de la Paris. Palatul Prefecturii se află... în Piața Prefecturii din Marsilia, lângă stația de metrou Estrangin/Prefecture. Din pură curiozitate profesională, am aruncat un ochi și pe site-ul oficial al Prefecturii. Din păcate, nimeni nu s-a gândit la nivelul Comisiei Europene să dezvolte un instrument financiar comunitar care să permită acestor instituții (în principiu, cu bugete modeste) care reprezintă puterea centrală în teritoriu (departamente, județe, comunități, regiuni autonome sau cum s-or mai fi numind) să facă schimb de experiență. Prefectura din x departament să vină în Prahova sau Mureș să vadă cu ce se ocupă prefectura din România. Francezii continuă să aibă subprefecturi, așa cum aveam și noi înainte de invazia bolșevică (erau numite plase), care sunt conduse de subprefecți. În cazul departamentului Bouches-du-Rhône, sunt trei: Arles, Aix-en-Provence și Istres. Prefectura franceză are cam aceleași atribuții legale cunoscute, de a elibera pașapoarte, permise auto, cărți de identitate, de a reglementa statutul străinilor, de a coordona situațiile de urgență, de a organiza alegerile. Ca noutate - mai multe prefecturi cu probleme de integrare în departamentele lor au câte un prefect al egalității de șanse! Fiind metropolă, al doilea oraș ca mărime din Franța, Marsilia are și un prefect al Poliției, așa cum erau și în România Mare în orașele mari (București, Chișinău, Cernăuți, Ploiești).

În acele frumoase zile de mai, Marsilia oficială era cuprinsă de doliu, pentru că cel care-i fusese primar din 1995 până în 2020, Jean-Claude Gaudin, murise la casa lui de la țară, din Var. Născut la 8 octombrie 1939, de activitatea lui Gaudin s-au legat dezvoltarea, relansarea, reinventarea orașului Marsilia. Gaudin și-a scris și memoriile după ce a părăsit biroul său din Hotel-de-Ville (Primăria), care dă spre vechiul port, cu titlul Maintenant, je vais tout vous raconter.3 La slujba ținută în Catedrala Major de către cardinalul Jea-Marc Aveline, au luat parte mai multe personalități ale vieții politice și nu numai din Franța, precum Brigitte Macron, prințul de Monaco, Albert al II-lea, Nicolas Sarkozy, președintele Senatului, Gerard Larcher, sau secretarul de stat pentru cetățenie și dezvoltare urbană Sabrina Agresti-Roubache. Ziarul regional La Provence i-a dedicat un număr special în care erau publicate numeroase fotografii din lunga sa viață dedicată orașului pe care l-a iubit atât de mult (et pour cause). Gaudin s-a întâlnit practic cu toți președinții Franței, de la Valéry Giscard d’Estaing până la Emmanuel Macron, care avea un summit cu Angela Merkel în Palatul Pharo. Cea mai mare bucurie se pare că a trăit-o odată cu venirea Papei Francisc I la Marsilia. Gaudin nu și-a ascuns devoțiunea catolică, ceea ce nu este prea des întâlnit la politicienii francezi, care fug ca dracu’ de tămâie de ideea de a-și asuma religia creștină. Ziarul provensal publica și câteva fotografii cu probleme avute de Gaudin. Imaculat nu ar fi fost, deopotrivă ce și Gaudin a avut de-a face cu justiția, fiind condamnat în 2022 la șase luni de închisoare cu suspendare. Dar cea mai remarcabilă realizare a lui a fost linia secundă de metrou, mult apreciată și folosită de marsiliezi. Marsilia nu a fost zguduită de atentate teroriste, spre deosebire de Paris sau Nisa vecină, chiar dacă are o comunitate musulmană numeroasă, însă la 5 noiembre 2018 două imobile aflate pe strada Aubagne s-au prăbușit, opt oameni găsindu-și sfârșitul. Gaudin a fost, ca orice marsiliez, mare suporter al echipei Olympique, ce a avut un ultim sezon mizerabil, terminând pe locul 8 în campionatul francez, fiind eliminată din Europa League de Atalanta în semifinale. Clubul este deținut de omul de afaceri american Frank McCourt4 (cu 95% din acțiuni). Și acum îmi aduc aminte cum am suferit când în finala Cupei Campionilor Europeni din 1990 sau 1991 a fost întrecută la penaltiuri de Steaua Roșie din Belgrad. Eu țineam cu Marsilia, tata, cu Belgrad. Nu mai știu dacă în meciul ăsta a jucat inclusiv faimosul atacant Jean-Pierre Papin. O legendă. Marsilia și-a luat revanșa peste doi ani, când a bătut A.C. Milan și a răzbunat-o pe Steaua noastră. Am văzut meciul. Îmi aduc aminte de echipamentul alb și hilar al francezilor, de tricourile largi și pantalonii care numai scurți nu erau. Din materialul unuia de atunci s-ar putea croi două acum.

În 2013, Marsilia a fost Capitală Europeană a Culturii, una dintre marile realizări ale lui Gaudin, și în acest context au fost inau­gurate mai multe muzee, printre care și MUCEM (Muzeul Civilizațiilor Europene și Mediteraneene), unul modern, heteroclit, postmodern, ciudat (erau expuse inclusiv rachete de tenis, mingi de rugby și fotbal etc.). Cubul care îl găzduiește pe trei sau patru etaje este îmbrăcat într-o țesătură dintr-un aliaj de metal interesant, care își schimbă culoarea la căldura soarelui, ce vara trece lejer de 40 de grade Celsius. În partea superioară, la exterior, este reprodus un minunat citat din Iliada lui Homer „Din mâinile noastre va veni lumina” (atât în franceză, cât și în greacă, în alfabet grec). Cum sunt multe alte muzee vestice și foarte puține la noi, și acesta dorește să atragă turiști, dar și localnici, oferind generoase spații de socializare sau servirea unui pahar de roze rece. Unii localnici își aduc mâncare și se așază la taclale, bârfind, comentând, vorbind cu orele. La ieșire, la baza MUCEM, un grup de studenți simpatici (și atât de tineri!) se așezaseră turcește direct pe asfalt, împărțind câteva fructe, caserole cu salate și brânzeturi, poate o sticlă de vin din zonă (francezii nu prea beau bere), servită în pahare de plastic. Atât de franțuzesc și comunitar, atât de greu de înțeles de noi! Nu puteam rata vizitarea micului arhipelag Frioul, care se află la numai vreo zece kilometri de vechiul port al Marsiliei. Pe insula propriu-zisă am crezut inițial că am dat peste rezervația pescărușilor liberi din Provence, chiar dacă nimic nu anunța dominația lor absolută și faptul că ei erau siguri că mai mult de jumătate din insulă le aparține. Căci altfel nu și-ar fi ținut puii chiar pe cărarea acoperită din când în când cu pietriș, care traversa mica insulă de la nord spre sud și oferea o panoramă minunată a Mediteranei. Pe cât de maiestuoase sunt păsările adulte (dar și destul de nesimțite), pe atât de urâți sunt puii lor, acoperiți de un puf cenușiu, întrerupt de puncte negre, de zici că sunt bolnavi. Pe parcursul devenirii lor, probabil că își leapădă ținuta mizerabilă și trec la penele albe și „manșonul” negru al pescărușilor, pasărea pe care o îndrăgesc cel mai mult. Și care îmi aduce aminte de Rod Stewart cu versurile sale din melodia Everybeat of my heart5. O pescărușă, furioasă pentru că ne-am permis să ne apropiem la numai un metru de puiul ei rebegit, a planat amenințător la numai doi metri de capetele noastre, croncănind înjurături teribile în provensală. Dar nu am luat-o în nume personal. Celebra închisoare de pe insula If este luată cu asalt de sute de turiști în fiecare zi, indiferent de zi și lună, poate doar vreo furtună să împiedice navigarea vapoarelor celor două companii care își fac concurență. Construită din porunca regelui François I, începând cu anul 1529, castelul a fost, de fapt, prima fortăreață regală din Marsilia, menită inițial a proteja principalul port la Mediterana al regatului. Marsilia fusese inclusă în Franța în anul 1480. În 1513, pe insulă a poposit și un... rinocer, care fusese dăruit de regele Portugaliei, aflat în prim-planul explorărilor geografice și cuceririlor coloniale, Papei Leon X. O tânără franțuzoaică era ghidul unui grup în care m-am infiltrat ușor pentru a auzi fărâme din istoria celebrului castel. „Știți că de aici nu a evadat, de fapt, nimeni, dar faptul că Dumas a folosit acest cadru pentru romanul său Contele de Monte-Cristo (apărut în 1844), bestseller în epocă, i-a făcut pe oamenii care ajungeau aici să întrebe, mai întâi de toate, unde se află celula lui Edmond Dantès, uitând, de fapt, că acesta a fost doar un personaj literar. Mult mai tragic (pentru că a fost real) a fost destinul câtorva mii de hughenoți, care au fost întemnițați aici, cei mai mulți preferând să moară pentru credința lor reformată, decât să se convertească la catolicism. Alții au fost pur și simplu deportați.” Ultimii deținuți de pe insulă ar fi fost prizonierii de război germani din Primul Război Mondial. Am intrat și în micul spațiu comercial, unde am fost atras de o cărticică cu un titlu incitant („Marseille ou la mauvaise reputation” de Olivier Boura, Arlea, 2022). Doamna de la casă m-a întrebat amuzată - „Aha, deci vreți să știți de ce marsiliezii au o reputație proastă?”. I-am răspuns simplu: „Da, o să am ce face la mine acasă. Chiar voi scrie într-o revistă (22) prestigioasă despre ea. Așa voi face negreșit”.

Nu-mi iese din minte o imagine. Am luat autobuzul din Marsilia spre Nisa la ora 10.40 (cursa Flexibus avea drept destinație tocmai Veneția - cei doi șoferi erau italieni care nu vorbeau decât italiana și erau extrem de mândri de asta). Naiv fiind și neconsultând harta, mi se părea că două dintre cele mai mari orașe sudice franceze ar trebui să fie foarte apropiate. Ele sunt vecine și oarecum rivale, dar nu apropiate. Aiurea. Înainte de a revedea centrul Nisei, ne-am așezat la masa unei terase. Fluviile de turiști din iulie nu erau în acel sfârșit de mai decât niște pârâiașe modeste, chiar dacă în aparență centrul părea sufocat de turiști. Lângă noi, două anglofone dolofane mâncau de prânz, așa cum intenționam să procedăm și noi. Il faut manger, îmi spunea în franceză stomacul. Comandaseră înaintea noastră. Fiind la numai o jumătate de metru, nu am avut cum să nu le observ. Mama și fiica, era clar. Cum nu reușiseră să biruie întregul meniu comandat (sigur o pizza), au solicitat să le fie puse la pachet resturile, să aibă ce ronțăi în camera de hotel. Au plătit cu cardul. Dar ceea ce m-a contrariat și amuzat a fost faptul că nu au lăsat bacșiș nici măcar o mică și ino­fensivă monedă de un euro. Nici măcar nu s-au căutat prin poșetele fleșcăite. Ca și cum ospătarii care serveau și care (și) în Franța muncesc din greu ar avea salarii de trei-patru mii de euro și nu cel minim pe economie (SMIC) sau plătiți cu ora. Ca și cum ele ar fi fost sărace sau ar fi sărăcit. După ce am mâncat și am mai tras de timp, avionul low-cost avea o tradițională întârziere de o oră, am plătit cu cardul, dar am recunoscut implicit și explicit că suntem balcanici și am lăsat o mică atenție, mult apreciată. Inevitabil am comparat Nisa cu Marsilia. Dacă Nisa este o contesă manierată, cu avere impresionantă moștenită la a unșpea generație sau o ducesă sobră și stilată, Marsilia, în schimb, este o vânzătoare de pește scos din mare de soțul ei, pescar, în acea dimineață, după ce s-a trezit la trei sau patru, a ieșit cu barca în larg, o femeie cu gura mare, cu pielea bronzată și arsă de soarele necruțător (recunosc că același soare este și la Marsilia, și la Nisa), urlând într-o franceză mult mai muzicală decât cea din nord, exagerând (voit) calitatea produselor, având inevitabil un bogat arsenal de înjurături variate, în mai multe limbi. Pe care să o preferi și să o iubești mai mult? Nu degeaba ambele sunt de genul feminin. Nu poți iubi un Toulon sau un Dijon.

1. coloniștii francezi din Algeria.

2. Ludovic al XI-lea sau Ludovic cel Sfânt (1214-1270), rege al Franței din dinastia Capețienilor, a domnit 43 de ani, fiind canonizat de Biserica Romano-Catolică. A murit la Cartagina, în Tunisia, în timpul celei de-a opta Cruciade, pe care a inițiat-o după eșecul celei de-a șaptea, la numai 56 de ani.

3. „Acum, o să vă spun totul.“ Ne îndoim profund că a și făcut-o.

4. și nu scriitorul care a scris Angela’s Ashes în care-și amintește de copilăria mizerabilă din Irlanda anilor 1950. Dar și omul de afaceri este tot de origine irlandeză, din zona Bostonului.

5. Seagull carry me, over land and sea, To my own folk, that’s where I want to be.