Pe aceeași temă
Aflat la prima ediţie, Festivalul de Film Central European din Mediaş (5-11 septembrie), curajoasa iniţiativă a regizorului Radu Gabrea, constituie un proiect care pune în valoare un profil cultural care odinioară era circumscris geografiei politice a vechiului imperiu sau a ceea ce se numeşte Europa Centrală, Mitteleuropa.
Există un factor cultural coagulant, o comunitate de destin a acestor ţări, popoare? Există, altfel decât geografia politică, şi un spirit mitteleuropean? Conferinţele susţinute de profesorii universitari Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu de la Universitatea de Vest din Timişoara şi Adrian Lăcătuş de la Universitatea „Transilvania“ din Braşov înclină spre un răspuns afirmativ. Însă răspunsul este dat mai ales pentru ceea ce a reprezentat cultura în interiorul unui imperiu, cum a modelat aceasta o civilizaţie şi cum s-au regăsit vocile fiecărei comunităţi în această orchestră imperială. Dincolo de acesta, mitteleuropeitatea mai are un numitor comun (cu excepţia Austriei), cele aproape cinci decenii de comunism care şi-au pus indelebil amprenta asupra evoluţiei lor. În acest caz, cultura reprezintă mai mult decât un factor aglutinant sau individualizant, ea constituie principalul element de rezistenţă, antitotalitar, iar acest element îşi găseşte suportul în scriitori vechi şi noi, precum Franz Kafka, Hermann Broch, Bohumil Hrabal, Czelsaw Milos, Bruno Schultz, Max Blecher, Milan Kundera, Ioan Groşan etc., dar şi într-o cinematografie de excepţie cu regizori precum Andrzej Wajda, Jiri Menzel, Liviu Ciulei, Milos Forman, Krzysztof Kieslowski, Lucian Pintilie, István Szabó, Andrei Munk, Roman Polanski etc.
De altfel, Radu Gabrea a şi propus în acest festival un medalion Jiri Menzel cu câteva dintre filmele care l-au consacrat: Micile perle (1965), Trenuri bine păzite (1966), Vară capricioasă (1968), Ciocârliile pe sârmă (1969), Sfârşitul vremurilor vechi (1989). Dincolo de aceasta, festivalul are propriul său profil, propria sa marcă, reunind în competiţie cele mai bune şapte filme premiate cu un premiu naţional ale fiecăreia dintre cele şapte ţări, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Austria şi România. La acestea se mai adaugă un invitat de excepţie, Israelul, însă regizorul Radu Gabrea a invocat, mai degrabă, o ţară imaginară, constituită din vorbitorii de idiş, evreii aglutinaţi în comunităţi mai mari sau mai mici care au modelat cultura mitteleuropeană.
Idişland este mai puţin o geografie reală, cât o geografie culturală (Cornel Ungureanu), cultura fiind liantul care consolidează o comunitate multietnică aşa cum o face muzica lui Malher – Malher şi Freud (2010) al lui Percy şi Felix O. Adlon a deschis festivalul - sau romanele lui Kafka. Aşa cum mi-a explicat Costel Safirman, director de cercetare al Cinematecii din Israel, absolvent de filologie în Bucureşti şi, de asemenea, al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“, în noul stat înfiinţat în 1948 a fost respins iniţial idişul ca „limbă a suferinţei“, a experienţei Holocaustului şi repetatelor pogromuri, preferându-i-se ebraica, reconcilierea producându-se în timp şi nu fără dificultăţi. În acest sens, impresionantul film al lui Dan Wolman, Gei Oni (Valea curajului, 2010), a fost revelator pentru rezistenţa, încăpăţânarea şi efortul considerabil al evreilor alungaţi de diferitele pogromuri din Rusia până în Europa de a se înrădăcina prin curaj, dragoste şi abnegaţie chiar şi într-un teritoriu ostil, la propriu şi la figurat. Am fost surprins să aflu că a doua arhivă ca mărime de filme evreieşti, NCJFF (Centrul Naţional pentru Film Evreiesc) al Universităţii Brandeis se află în Boston, Massachusetts, iar reprezentanţii acestei instituţii au oferit o surpriză remarcabilă, o serie de filme restaurate şi vizionate în premieră în România, filme realizate în anii ´20-´30 în Rusia sovietică, Polonia sau Austria, despre acest Idişland, deopotrivă ideal şi fantasmal, de către regizori şi actori evrei, în scurtul interval de relativă libertate creativă, înainte ca Stalin să controleze toate pârghiile puterii în Rusia sovietică, înainte ca germanii să invadeze Polonia, înainte ca Austria să fie încorporată Germaniei naziste. Printre scenariştii sau scriitorii ale căror opere literare au constituit punctul de plecare al scenariului se află şi celebrii Isaac Babel şi Scholem Aleichem, iar operatorul lui Eisenstein şi Vladimir Gardin, la rândul său cineast, Eduard Kazimirovici Tisse, semnează imaginea unuia dintre filme, Noroc evreiesc (1925).
Isaac Babel avea să dispară în Marea Epurare în 1940, torturat şi executat de NKDV, ca şi o parte dintre actorii filmului. Alţii aveau să fie distruşi de ocupaţia nazistă, cum este cazul actorilor din O scrisoare către mama, realizat în Polonia şi lansat pe 14 septembrie 1939, la două săptămâni după începutul invaziei naziste. Revelator, filmul avea succes la New York, în timp ce actorii lui dispăreau în vârtejul istoriei.
De fapt, nazismul şi comunismul constituie cele două paranteze totalitare între care se află prinse atât filmele, cât şi destinele celor care le-au realizat. Ceea ce se cedează propagandei sau melodramei este infim în raport cu ceea ce evocă aceste proiecţii ale unor lumi în care istoria cu complicităţile ei întreţine o relaţie aproape simbiotică, cu o inocenţă a privirii cinematografice pe care nu o poţi întâlni decât acum. Ne aflăm pe teritoriul experimentului, unde filmul descoperă permanent ceva nou, unde desprinderea de teatru nu s-a realizat complet, unde strategiile propagandei sunt înduioşător de grosolane şi unde expresivitatea persoanajelor vine parcă din picturile de caractere sau ţărănoi ale flamanzilor sau din cele deşucheate şi scălâmbe ale lui Goya. Regizorii aduc sub ochi o lume evreiască care avea să fie distrusă sau cumplit mutilată. Uneori personajele au o urâţenie fascinantă, guignolescă, dar şi o sensibilitate aparte.
Un alt tip de umor revendică o altfel de gesticulaţie, exagerată până la absurd în Noroc evreiesc. În Benya Krik (1926), banditul din Odesa, inspirat de un personaj real, jefuieşte o bancă şi, în buna tradiţie a filmelor americane cu jafuri de bănci, cei surprinşi de bandiţi trebuie să stea cu mâinile sus. Regizorul filmează toate aceste mâini într-un singur plan, aliniate şi cuprinse de o agitaţie nebună, de o epileptică fervoare. Un comic subtil coboară în anonimat personajele pentru a înlocui chipurile cu palmele a căror expresivitate este abil exploatată cinematografic. În rest, isprăvile de brigand ale lui Benya, lichidat cu un tradiţional glonţ în ceafă de puterea bolşevică mai vicleană decât versatilul tâlhar, reclamă, mai degrabă, mentalitatea de terorist, condimentată romantic-deşucheat, a georgianului Sosa, alias Dugaşvili, alias Stalin. O parte dintre ciracii lui Benya, poreclit „Regele“ - asocierea cu ţarismul este mai mult decât transparentă –, au ceva din corcirea onctuos-sălbatică de calmuc cu cazac. Un rezervor de efecte melodramatice, tragicomice, de gaguri, fără îndoială utilizate ulterior fără semnele citării, filmele relevă un joc al imaginaţiei care îşi afirmă puterea creatoare, dar şi ceea ce îi redă cinematografului funciarul caracter spectral: capacitatea sa de a întreţine iluzia.
Cum spuneam, filmele devin document nu numai pentru istoria cinematografului, cât şi pentru o lume dispărută, o lume care se afla în proximitatea unui dezastru şi ale cărei transfigurări de o clipă o constituie aceste pelicule. Chiar dacă regizorii lor, Vladimir Vilner, Aleksandr Granovski, Michal Waszynski, Joseph Green, Leon Trystandt, Jan Nowina-Przybylski, Sidney M. Goldin şi Ivan Abramson, nu au reputaţia unor Eisenstein sau Pudovkin, filmele reclamă un regim al memoriei înregistrând marca unei sensibilităţi particulare. În Noroc evreiesc al lui Granovski personajele sunt intenţionat deformate până la grotesc şi absurd, caraghioslâcul fiind însoţit şi de o reflecţie ironică cu privire la destin.
În ce priveşte experienţa comunismului care leagă ţările Europei Centrale printr-o moştenire traumatică, două dintre filmele aflate în competiţie au deschis asupra dimensiunii totalitare, filmul din Cehia, Strânsoarea (2010) al lui Radim Spacek şi Tandafiraşul (2010) polonez al lui Jan Kidawa-Błoński. Ambele construiesc o reflecţie pe marginea relaţiei dintre intelectual în ipostaza cea mai problematică, de scriitor, şi puterea politică ale cărei instrumente coercitive presupun intruziunea în intimitatea unor existenţe manevrate distructiv. În al doilea caz, unui scriitor şi profesor universitar îi este strecurată în pat o informatoare care, „din dragoste, cu cele mai bune intenţii“, cum sună filmul unui tânăr cineast român, contribuie la distrugerea sa. Celălalt caz e şi mai interesant, pentru că scriitorul este deja un colaborator care se iluzionează că luptă cu sistemul „din interior“, încurcându-se până la sufocare în complicităţi, eufisme şi silogisme, fiind devorat lent de minciună şi compromis. Însă ambele filme evidenţiază o patologie a supraveghetorului, dezumanizarea sa inexorabilă. Minciuna şi vidul cu care-i înconjoară pe ceilalţi sfârşesc prin a-l sufoca. Contorsionaţi sufleteşte, mutilaţi interior, aceşti fauşti degradaţi care îşi exercită discreţionar puterea asupra celorlalţi sunt deposedaţi de propria putere, de propria legitimitate, de consistenţă umană. Vidul îi digeră lent, îi absoarbe lăsând din ei doar o carcasă goală în care sună doar ecoul senil al sloganurilor de tinichea şi al altor cacofonii ideologice.
Începutul pe care Radu Gabrea îl dă cu acest festival este de bun augur, dimensiunea sa multiculturală nu conservă paseiste şi utopice unionisme nivelatoare, ci, tocmai, face posibilă instalarea în realul unui dialog pe baza diferenţelor şi afinităţilor, precum şi a redescoperirii unui fond comun de cultură şi civilizaţie. //
* * *
Palmares
Premiul „Mediensis“ pentru cea mai bună interpretare s-a acordat actriţei Ursula Strauss, pentru rolul din filmul In Another Lifetime (Poate în altă viaţă, Austria, 2010), regia Elisabeth Scharang.
Premiul „Mediensis“ pentru cea mai bună imagine (oferit de Kodak România) i-a revenit lui András Nagy pentru imaginea din filmul Biblioteque Pascal (Ungaria, 2009), regia Szabolcs Hajdu.
Premiul „Mediensis“ pentru cea mai bună regie a fost câştigat de Florin Şerban, pentru filmul Eu când vreau să fluier, fluier (România, 2010).
Premiul special al juriului a fost oferit filmului Gei Oni – Valea curajului, regia Dan Wolman (Israel, 2010).
Marele Premiu MECEFF 2011 a fost câştigat de filmul Trandafiraşul (Little rose, Polonia, 2010), regia Jan Kidawa-Błoński.
Citeste si despre: Festivalul de Film de la Medias, Universitatea de Vest, comunitate multietnica, strategiile propagandei, mostenire traumatica.
