Festivalul de la Sibiu, un mare şantier cultural-artistic

La cea de a 20-a ediţie a sa, celebrată cum se cuvine în acest an, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi-a dat pe deplin măsura. Aceea de a fi devenit, în deceniile care au trecut de la naşterea sa, un eveniment de anvergură mondială care a lansat şi a susţinut sloganuri viabile în mişcarea culturală globală.

Dacă ar fi să ne referim doar la temele de­clarate cu fiecare ediţie a Festivalului In­ternaţional de Teatru de la Sibiu, şi ar fi de ajuns, poate, pentru a configura aria preocupărilor acestui im­por­tant for sau platformă de dezbateri contemporane în domeniul artelor. Să le enumerăm, cum o face şi catalogul aniversar redactat cu grijă de Festival: To­le­ranţă în 1995, Violenţă în 1996, Identitate culturală în 1997, apoi Legături, Cre­ativitate, Alternative, Pro­vocări, Punţi, Mâine, Moş­teniri, Semne, Împreună?!, Next, Energii, Inovaţii, Întrebări, Comunităţi, Crize, Cul­tura face diferenţa în 2012 şi Dialog în 2013. Avem aici nu doar un inventar al celor mai vehiculate noţiuni la graniţa unor milenii cu prevestiri apocaliptice, ci şi expresia conştiinţei unor fenomene care ne tulbură, ne preocupă şi ne animă pe toţi cei care simţim responsabilitatea vii­torului uman al planetei. Iar culturalii, ar­tiştii sunt prin menirea lor şi tot mai des prin vocaţie datori să şi-o asume. De ace­ea, poate dincolo de valoarea în sine a su­telor de spectacole prezentate la Sibiu pe parcursul anilor, ne place să vorbim des­pre construcţie, despre conceptul spec­ta­cular promovat aici, tot mai elastic şi în­căpător, de ideea unui permanent şantier care întreţine vie atmosfera festivalului, de la consacraţi la debutanţi, de la vedete la aspiranţi la glorie, de la certitudini la no­viciate.

Ediţia din acest an a fost din acest punct de vedere un vârf, le com­ble, ar spune francezii, Franţa fi­ind invitată de onoare la ediţia 2013. Mai întâi pentru că Fes­ti­valul şi-a redefinit plenar obiectul com­plinind noţiunea de artele spectacolului cu noi şi noi forme (a fost invitat chiar şi Teatrul „Constantin Tănase“). Aşa încât de la spectacolele de stradă, gen cu care se laudă, reprezentându-l la cel mai înalt nivel, la teatru-dans, care a avut-o ca in­vitată la această ediţie pe celebra, ire­zistibila şi foarte scumpa Sasha Waltz, de la teatrul de proză, cum i se mai spune printre tradiţionalişti, la teatrul non­ver­bal, gestual, de la circ la spectacole mu­zicale sau cele lectură, nu cred că există ceva care să fi scăpat afişului de la Sibiu, care se laudă cu sute de reprezentaţii. Și dacă, în interiorul acestui colos festivalier, de care pe bună dreptate la fel de colosalul lui director Constantin Chiriac e mândru, ne-am regăsit fiecare cu locul, interesul, preocuparea, bucuria individuală e cum nu se poate mai mult spera.

Personal, ca martoră a istoriei eve­ni­men­tului, nici nu îndrăznesc să compar înce­puturile tremurate de la Casa de Cultură a Studenţilor unde am văzut acel Regele moare al basarabeanului Petru Vutcărău din­tr-un timp al podurilor de flori, cu undele de şoc de mai târziu numite Faust, din anul când Sibiul a devenit „capitală culturală europeană“, sau Metamorfoze, cu epoca controversatului Zholdak, sau a Focusului polonez din acest an şi din alţii, cu minunatele spectacole ruseşti care şi acum au fost în centrul atenţiei, cu ritu­alurile lui Eugenio Barba sau spectacolele japoneze, pentru mulţi dintre noi unică ocazie de a ne conecta la aceste alte zări culturale ale globului. I-am revăzut în acest an pe regizorii Declan Donnellan, invitat alături de spec­ta­colul său de la Odeonul din Paris, Ubu roi, pe Lev Erenburg, care ne-a arătat un zguduitor Trei surori, cu actorii lui străluciţi din Sankt Petersburg, pe litu­a­nianul Eimuntas Nekrošius, emblemă a generaţiei avan­gardiste, cu o Divină Comedie de patru ore, pe Yuri Kordonsky, ca regizor al unui Pescăruş al tuturor deziluziilor umane, realizat la Teatrul German din Timişoara, pe Silviu Purcărete, evident, pe Alexandru Dabija, obişnuiţi ai teatrului sibian unde realizează spectacole admirate.

Am avut parte la Sibiu în acest an şi de multe surprize, atât cât a putut cuprinde fiecare aler­gând de la un loc la altul în multele spaţii de spectacol pe care fes­ti­valul le cucereşte an de an (anul acesta a bătut recordul în privinţa mo­nu­mentelor şi lăcaşelor de cult). În această privinţă am rămas şi cu unele nostalgii, fiindcă, pe măsură ce se câştigă noi spaţii, se pierd parcă altele şi mă gândesc acum la curtea interioară a Muzeului Bru­ken­thal, unde cândva am văzut un spectacol Goethe memorabil. Revenind la surprize, mă gră­besc să numesc spectacolul one man show al unui actor fabulos, Alister O’Loughlin, din Marea Britanie, care ne-a ţinut patru ceasuri cu sufletul la gură, reînviind în Tri­logia tragedianului des­tinul lui Edmund Kean, simbolic pentru comedianul pa­sio­nal şi orgolios în general, al georgienilor lui Levan Tsuladze, un Cum vă place ra­finat cum nu-mi ima­ginam că se poate naşte pe petrolul din Georgia, în des­cen­denţa unei istorii atât de complicate, sau reprezentaţia trupei italiene din Lecce, Cantieri Teatrali Ko­reja, cu Tatăl, realizat cu actriţe din patru ţări (Polonia, Bulgaria, Macedonia, Italia) sub steagul unei bine­venite multi­cul­tu­ralităţi. O pagină neaşteptată au înscris şi germanii din Tübingen, cu Salto mortale, un marionetist şi doi instrumentişti vor­bind despre incredibila diversitate a fes­tivalului în limbajul grotesc şi original al unui spectacol morbid, straniu şi vesel în acelaşi timp, iar cei care au ajuns pe crestele Cisnădioarei povestesc despre un unicat numit Cântecele lui Lear al po­lonezilor de la Goat Theatre, premiat în sec­ţiunea Fringe a Festivalului de la Edinburgh. De altfel, colaborarea dintre marile festivaluri ale lumii, printre care se numără şi cel de la Sibiu, e din ce în ce mai vizibilă şi profitabilă. În acest an au fost la Sibiu pentru a-şi împărtăşi ex­pe­rienţa şi directorul de la Avignon sau Ce­hov Festival, şi reprezentanţii Teatrului du Soleil al Arianei Mnouchkine sau ai Teatrului metropolitan din Tokio, într-un schimb de idei, experienţă şi spectacole cu planuri de coproducţii esenţiale pentru perspectiva şi dinamica scenelor lumii.

Din România, Constantin Chiriac a pre­fe­rat în acest an trupele mici, proiectele in­dependente, invitând spectacole de la Go­dot Teatru, Act, ArCuB, Studioul Yorik din Tg. Mureş sau Centrul Bălcescu al UNESCO de la Bucureşti. Partea leului i-a revenit normal Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu, care şi-a etalat producţiile re­cente într-un showcase reprezentativ. Lân­gă Platonovul lui Alexandru Dabija, ca­re a cules deja lauri în sezonul trecut, sau Un tramvai numit Popescu, aflat în re­pertoriul permanent al teatrului, s-au pre­zentat publicului festivalier şi producţii recente ca Maestrul şi Margareta în regia lui Zoltán Balász, O poveste japoneză în regia lui Yasuda Masahiro şi, în fine, mult aşteptata Solitaritate, text şi regie Gianina Cărbunariu, o coproducţie multiplă la ca­re au contribuit şi Teatrul Naţional al co­munităţii franceze belgiene şi Festivalul de la Avignon, într-un proiect intitulat Ora­şe pe scenă. Am spune chiar ţări pe scenă, având în vedere că aici e vorba de România şi trista ei încremenire într-un proiect abulic, retrograd, identificat de au­toare în câteva dintre carenţele de men­talitate tăios amendate de spectacol. (Vom reveni, evident, fiindcă merită.)

Cum festivalul a anunţat în acest an deschiderea unei şcoli doc­torale în parteneriat cu Sorbona IV din Paris, se cuvine să spu­nem că terenul a fost pregătit de mult prin contribuţia neobosită, an de an, a profesorului şi criticului Georges Ba­nu, un fel de spiritus rector al Festivalului de la Sibiu. În acest an instrucţia teatrală a continuat cu conferinţe şi întâlniri de neratat, la care au fost invitate per­so­na­lităţi faimoase ale lumii teatrale şi cul­tu­rale mondiale. Jean Jacques Lemêtre şi Er­hard Stiefel de la Théâtre du Soleil, dra­maturgii Małgorzata Sikorska–Miszczuk şi Esteve Soler au ţinut ateliere, alţi dra­ma­turgi şi regizori au vorbit despre munca lor, la fel cercetători sau manageri precum Jonathan Mills (directorul Festivalului de la Edinburgh), Paweł Potoroczyn (direc­torul Institutului Adam Mickiewicz) în dialog cu un moderator mereu atent şi is­coditor cum este teatrologul Octavian Sa­iu. Cărţile de teatru s-au bulucit pe stan­duri, scenografii şi-au etalat şi ei mo­no­grafic opera (Dragoş Buhagiar, Doina Le­vintza, Lia Manţoc), Sebastian Marcovici şi Mihaela Marin fotografiile, iar gra­fi­ci­anul Dan Perjovschi a inaugurat în stilul său propriu o platformă de arte vizuale ce va fi mult mai vizibilă în viitor. Deo­camdată, gardul din vecinătatea teatrului pe care l-a luat în stăpânire a devenit Zi­a­rul Orizontal necesar peisajului. În fine, ar fi nedrept să trecem cu vederea o ac­tivitate ce are vârsta Festivalului, res­pec­tiv spectacolele-lectură care, prin meritul regretatului Virgil Flonda, a creat o tra­diţie răsplătită de interesul tot mai mare pentru piesele care se lansează aici. De­cernarea diplomelor de excelenţă din sea­ra sărbătorească a încununat o istorie de două decenii a Festivalului sibian despre care s-ar putea spune că a fost şi este, cu un termen preluat de la scrierea dra­ma­tică, un work in progress, tot mai di­namic şi adecvat cerinţelor contem­po­rane. //