Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova, după 20 de ani

Între 23 aprilie şi 4 mai, la Craiova are loc a IX-a ediţie a Festivalului Internaţional Shakespeare.

În 2014 se aniversează 450 de ani de la naș­terea lui William Shakespeare. N-am în­vă­țat despre El la școală. Aveam 10 ani când, la televizorul nostru cu lămpi, am văzut pentru prima dată Romeo și Julieta, filmul lui Franco Zeffirelli. Deși filmat color, eu îl vedeam alb-negru, la 20 de ani după ce fusese fă­cut. Copil fiind, urmăream filmele în compania pă­rinților, care de multe ori aveau conversații stranii: „Ai văzut? Au tăiat scena aia. Ții minte că se în­tâm­pla cutare și cutare lucru? Era prea de tot să lase...“. Vorbeau des­pre cenzurarea filmelor care ajungeau îna­inte de 1989 să fie difuzate. Fie că era vor­ba de scene de dragoste, de proteste, de dis­cursuri proamericane, filmele străine ajungeau să fie văzute numai după ce erau curățate de energiile periculoase. Așa că, atunci când Romeo și Julieta al lui Ze­f­fi­relli s-a terminat, eram convinsă că cei ca­re tăiaseră din filme până atunci trebuie să fi meșterit nefericit și la acesta. Era un fapt evident în mintea mea de copil, pen­tru că nu avea cum să se termine atât de trist o poveste atât de frumoasă între doi tineri, cu puțin mai mari decât mine. Cu aer de om matur, mi-am informat părinții că iar s-a dat la televizor un film trun­chiat. „Care film?“. Le-am spus de Romeo și Julieta și mi-am explicat raționamentul. „S-a terminat cum trebuia să se ter­mine“, a fost răspunsul sever al mamei, supărată că nu auzisem de Shakespeare.

Mai întâi am învățat cum să-i scriu numele. Apoi l-am că­u­tat în biblioteca ju^­dețeană, pentru care cei 10 ani ai mei însemnau accesul doar la câ­teva rafturi cu cărți. Shakespeare nu era acolo. El era în biblioteca pentru adulți, în volume legate pretențios și expuse la ve­de­re. Am găsit Romeo și Julieta și am vrut să iau cartea acasă. M-am apropiat timid de bibliotecară și i-am întins volumul. O vreme nu și-a dat seama că aveam o carte dintr-o secțiune la care nu aveam acces. Du­pă înălțime, puteam trece drept elevă de liceu. Dar fișa m-a deconspirat și cu spai­mă am auzit bibliotecara spunându-mi: „Asta nu este o carte potrivită pentru vârsta ta“. Gândul că aș putea să nu primesc car­tea pe care o căutasem atât m-a îngrozit și m-am trezit spunând: „Știu cum se ter­m­ină“. Și cu aceste patru cuvinte mi-am câștigat dreptul de a citi, la 10 ani, Sha­kespeare.

Am început cu Romeo și Julieta. Într-o epocă în care a păstra ce-ți place însemna să copiezi de mână paginile, m-am trezit scri­ind piesa caligrafic, într-un caiet dic­tando. Mulți ani mai târziu, am aflat că ce­lebra școală de artă dramatică din Mos­co­va impune studenților de la regie și sce­no­grafie de teatru să facă un singur lucru pe tot parcursul anului I: să-și aleagă un text de teatru pe care să-l scrie de mână. Un an întreg, studenții din anul întâi citesc dramaturgie și apoi scriu cuvânt de cu­vânt un text care i-a impresionat. Căci ade­vărata înțelegere nu vine nici cu ci­ti­rea, nici cu rostirea, ci cu scrierea.

Și mai e un lucru pe care nu l-am spus despre William Shakespeare: împărțim ace­eași zi de naștere. Iar din 2002, anul în care am devenit studentă a Facultății de Teatru din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ (secția tea­tro­logie), aproape fiecare 23 aprilie a fost special da­torită Festivalului In­ter­național Shakespeare de la Craiova, care, fără să știe, mi-a oferit cele mai fru­moase cadouri primite vreodată.

În urmă cu 20 de ani, în 1994, la Craiova, avea loc prima ediție a Festivalului Internațional Shakespeare. Motorul din spa­tele acestui eveniment teatral de ex­cepție este Emil Boroghină, actor - fost di­rector al Teatrului Național „Marin So­rescu“ din Craiova. Poate ar trebui să se numească Sir Emil Boroghină.

Dragostea pentru Shakespeare nu e ni­că­ieri mai puternică ca aici, la Craiova, unde Shakespeare este mereu montat (Titus An­dronicus (1992), A douăsprezecea noapte (2004), Măsură pentru măsură (2008), O furtună (2012) – toate în regia lui Silviu Purcărete; sau Hamletul lui Gábor Tompa (1998), cu Adrian Pintea în rolul titular. Și alte teatre și-l trec pe Shakespeare pe afiș, numai că, la Craiova, Shakespeare devine parte a istoriei teatrului românesc, în spec­tacole memorabile, care rămân în timp și despre care oamenii discută ca despre în­tâlniri unice și irepetabile.

Nicio altă scenă din România nu a văzut atâta Shakespeare ca scena de la Craiova. Pe lângă spectacolele proprii, din 1994 ce­le mai importante spectacole din lume au ajuns aici. De la montarea epuizantă a So­netelor lui Shakespeare, venit de la Ber­li­ner Ensemble cu trei tiruri imense și pen­tru a cărui montare a fost nevoie de cinci zile, la micile fabrici rivale de pizza din Ro­meo și Julieta al lui Oskaras Kor­šu­no­vas, scena craioveană a găzduit spectacole de pe patru continente. O singură ratare s-a întâmplat în tot acest timp: în 2010, din cauza erupției vulcanice din Islanda, spectacolul Hamlet regizat de Yoshihiro Kurita (producție a Ryutopia Noh Theatre din Niigata, Japonia) și realizat în tradiția teatrului Noh, în care Hamlet era samurai, n-a mai ajuns la Craiova. Haosul din tra­fi­cul aerian a făcut imposibilă venirea aces­tui spectacol așteptat și la Craiova, dar și la Paris. În rest, în acești 20 de ani, toate spectacolele shakesperiene cu renume la nivel internațional, din Coreea de Sud la SUA, din Lituania la Africa de Sud, au fost invitate și au fost jucate la Cra­iova.

Citisem cu amuzament că ediția din 2012 a fost etichetată drept elitistă, o situație care, ne asi­gu­ră organizatorii, nu se va mai re­peta la această ediție 2014. Ac­cen­tul trebuie să fi fost dat de prezența spec­tacolului celor de la Berliner En­sem­ble, amintit mai sus, semnat de Robert Wilson, artist american de avangardă, ale cărui spec­tacole au obligat teatrul să-și rede­finească granițele și domeniul. A-l cu­noaș­te pe Wilson din cărți sau fotografii este un proces imposibil. Este unul dintre acei creatori care nu pot fi povestiți. Iar So­nete, un colaj realizat din cele mai cu­noscute și profunde sonete shakesperiene, compus din tablouri vivante cu personaje fantastice, trebuie să fi bulversat multă lu­me care căuta povestea sau motivația artis­tică. Spectacolul lui Wilson, primul pe lis­ta mea de cele mai bune spectacole de tea­tru văzute vreodată, este o operă de artă, la fel cum Noaptea înstelată a lui Van Gogh este o operă de artă. Privindu-le, o bucurie imensă te cuprinde, iar simțurile încep să fie activate straniu, ca și cum pentru o clipă ai călători într-o altă di­mensiune, unde simți, fără să înțelegi de ce sau cum.

Ediția din acest an, a IX-a, a început în stradă. În fața Teatrului Național „Marin Sorescu“, din Craiova, teatrul The Globe din Londra și-a montat o scenă din lemn, simplă, cu două intrări și cortine din ca­tifea roșie. S-a jucat Mult zgomot pentru nimic, iar spectatorii au asistat la prima ieșire la public a unei producții care, în ur­mătorii trei ani, va colinda lumea întrea­gă. Jucat în aer liber, în lumină naturală, fără ajutorul efectelor speciale sau al unui decor sofisticat, spectacolul a mizat doar pe efervescența textului și bucuria ac­to­rilor. A fost un spectacol-magnet, care a oprit viața stradală a orașului. Fără să beneficieze de supratitrare, deși jucat în limba engleză, spectacolul a reușit să strân­gă un număr record de spectatori. Puțini au fost cei care, trecând din întâmplare pe lângă teatru, să nu se oprească și să aleagă să rămână până la final. S-a stat pe scau­ne, s-a stat pe trepte, s-a stat pe jos, s-a stat în ploaie sau sub umbrelă. Nimic nu a oprit spectacolul și nimic nu a alungat publicul. Dacă cineva se întreba de ce este în stare Teatrul când e făcut cu bună-credință, cu talent și cu bucurie, nimeni nu putea să o arate mai bine decât cei de la The Globe, păstrătorii tradiției shakes­periene.

Shakespeare nu poate fi înțeles decât după o vizită la The Globe, o reconstituire la scară de 1/1 a celebrului teatru londonez ars în 1613, după doar 14 ani de func­ționare – dar 14 ani care au schimbat is­toria teatrului universal, îmbogățind-o în­tr-atât, încât și azi se trăiește din această avere, ca dintr-un corn al abundenței inepuizabil. Deschis în 1997 la aproximativ 230 de metri față de ruinele adevăratului Globe, instituția pusă pe picioare de un actor american uimit de dezinteresul lon­donezilor pentru recuperarea propriei is­torii (Sam Wanamaker) cutreieră lumea cu spectacole care, spre deosebire de alte teatre din lume, educă spectatorii și păs­trează vie memoria unuia dintre cele mai glorioase momente din istoria teatrului. Lumea lui Shakespeare, deși stratificată și cu reguli stricte, se reunea la teatru. Globe a fost primul parlament adevărat al lumii, locul unde fiecare clasă socială era reprezentată și prezentă, unde analfabeți și oameni fini râdeau și lăcrimau la ace­leași replici, stând unul în vecinătatea ce­luilalt, învățând despre celălalt din reac­țiile sincere la jocul actorilor.

Ediția din acest an, gândită sub genericul „Shakespeare al tuturor“, aduce la Crai­o­va spectacole din China, Africa de Sud, Un­garia, Rusia, Armenia, Lituania, Marea Britanie, Polonia, Ucraina și România. //