Festivalul Național de Teatru, bilanț critic sau vitrină sclipitoare

Doina Papp | 18.10.2016

Cea de-a 26 ediţie a Festivalului Naţional de Teatru va avea loc la Bucureşti în perioada 21-30 octombrie 2016.

Pe aceeași temă

 

De când s-a profesionalizat, tinzând să de­vină acel mult râvnit brand de țară (e și mo­tivarea egidei prezidențiale pe care a do­bândit-o), Festivalul Național de Tea­tru (FNT) clamează va­loa­rea, solidaritatea de breaslă și gândirea pozitivă de ca­re, e adevărat, avem azi ne­voie mai mult ca oricând. Directoarea și selecționerul unic al festivalului, criticul Marina Constantinescu, ju­ră cu mâna pe inimă că la București vor veni în aceas­tă toamnă numai spectacole valoroase, prin care sun­tem invitați să celebrăm teatrul și puterea lui de a ne transforma pe dinăuntru și pe dinafară. Vorbe multe, frumoase, spuse și scrise cu credință în miracole, în mi­ra­co­lul teatrului pe care îl tot invocăm. Nu vreau să joc rolul scepticului de serviciu, dar nici pe al optimistului naiv, așa încât îi dau crezare Marinei până la un punct. Până în punctul în care rămân convinsă că, așa cum teatrul are rolul său social de judecător în dinamica vieții și a istoriei, și criticul are sarcina să nu-și abandoneze con­diția, oricât de pozitiv ar gândi.

 

Fiindcă, orice s-ar spune, în cele peste 40 de spectacole selec­țio­nate (care reprezintă doar o trei­me din teatrele din țară) nu poa­te fi numai excelență și, dacă stau alături cu altele mai modeste pe un afiș exi­gent, e tocmai pentru a ne permite com­parații și judecăți critice. Înclin să cred, deci, că rostul unui festival anual de teatru este și unul de bilanț, cu bune și cu mai puțin bune, că eventualele de­ze­chi­li­bre valorice sunt generate de o realitate pe care avem obligația să o judecăm și eva­luăm cu argumentele de rigoare.

 

A fost o stagiune bună, ne asigură direc­toarea festivalului. N-avem motive să o con­trazicem. Spectacolele aduse confirmă spusa, ca și experiența noastră pro­fe­sio­nală. Dar nu putem să ne facem că nu ve­dem cum zone întregi lipsesc de pe harta pe care chiar Jurnalul festivalului ne-o fur­nizează în primul său număr. Lipsesc teatre din Baia Mare, Satu Mare (român și maghiar), Oradea (român și maghiar), Ara­dul, Moldova, cu excepția Iașiului, e ine­xis­tentă, nu au spectacole în festival tea­trele din Brăila, Galați, Constanța. Pe aco­lo ce se mai întâmplă? E cazul poate să ne întrebăm. Lăsați de-o parte, mulți dintre colegii noștri pot să-și pună ei înșiși în­trebări, dar și mai frumos ar fi să-i ches­tionăm noi, dacă suntem cu adevărat o breaslă. Poate că, dincolo de invocata aris­tocrație a culturii pe care FNT o apără pe bună dreptate în fața ofensivei prostului gust și a vulgarității lumii în care trăim, avem cu atât mai mult datoria să privim spre zone vulnerabile ale unui fenomen atât de complex cum este teatrul național pentru ca mult dorita aspirație spre nor­malitate să fie fondată. (Apropo, mă gân­desc uneori cum se achită FNT față de dramaturgia română de ieri și de azi. Avem, ce-i drept, în 2016, pe afiș o re­fe­ri­re la Urmuz și câțiva tineri contemporani.) Așadar, cred că, dincolo de tendințe, vâr­furi și excelențe, FNT ar fi poate îndrep­tă­țit să evalueze și crizele care ici–colo tul­bură starea prosperă, făcându-ne să ne în­trebăm ce fel de teatru văd, de pildă, spec­tatorii din Botoșani, Bârlad sau Pitești. Cu ce contribuie aceste instituții de cultură în zonele respective la via­ța spirituală a comunității lor. Cei care au exercițiul unor călătorii prin țară în condițiile cotidianului cel mai obișnuit au ce spune în acest sens.

 

Până una-alta, însă, pu­bli­cu­lui bucureștean FNT 2016 i-a pregătit o vitrină scli­pitoare și multicoloră, re­comandată mai ales oaspe­ților străini, care n-au treabă cu bucătăria noastră, ci doar cu performanța pe care spe­răm să o promoveze mai departe. Spec­tacole, nume de regizori și actori prezente pe afiș, etalate într-un flux de imagini, probează ideea de excelență. Ele ne sunt cumva familiare: Mariana Mihuț, Oana Pellea, Marius Manole, Imola Kézdi și Bog­dan Zsold, Răzvan Vasilescu, Marian Râ­lea, Răzvan Mazilu, Victor Rebengiuc, Șer­ban Pavlu, Ștefan Bănică jr., Teo Corban, Maia Morgenstern, Ana Ularu, Vlad Iva­nov, Gigi Căciuleanu (același Jurnal ni le re­amintește). Aceștia sunt garanția unui suc­ces prezumat, dacă dăm Cezarului ce e al Cezarului și actorilor ce e al lor, adică întâ­ietatea cuvenită. Cum vedem, lista aceasta e plină de vedete afirmate pe sce­nă sau pe ecran îndeobște în Capitală. Nu­mele noi, mai puțin cunoscute pe aici, ur­mează să fie descoperite. Cu ajutorul fes­tivalului, sperăm. Alte misiuni decurg de aici pentru FNT.

 

Revenind la ediția din acest an și bucuriile pe care ni le rezervă, reținem preocuparea de a da prioritate dansului, teatrului-dans, ca o direcție mondială bi­ne reprezentată în România. Nu pierdeți, așadar, Prin vis de la Teatrul Național din Timișoara, Vivaldi - Anotimpurile, spec­tacolul lui Gigi Căciuleanu de la Tg. Mu­reș, sau Cabaret Noir cu Răzvan Ma­zilu și trupa lui de tineri de la Teatrelli, ca să nu mai vorbim de Bach Files de la Bulandra, mai ales pentru a-l omagia o da­tă în plus pe Adrian Enescu, a cărui ne­așteptată dis­pa­riție face ca acest spectacol să ne apară acum testamentar. Nu, tea­trul-dans nu mai e un gen de nișă, de când în lume, dar și prin fereastra numită Mezzo ne vin sem­nale despre contribuția dansului la în­săși redefinirea teatrului con­temporan.

 

Și tendința pe care am numi-o reciclarea cla­sicilor cu mesaje vii pentru actualitate are reprezentanți de seamă în festival, prin Julius Caesar de Shakespeare, un spec­tacol marca Purcărete important mai ales pentru ideile despre revoluție și dic­tatură, democrație și anarhie, recalibrate în termenii unei actualități imediate, sau Un dușman al poporului de Ibsen, piesa pe care Thomas Ostermaier a readus-o pri­mul spre noi pentru ideile actuale despre relația bani-morală-viață. O vom vedea în­tr-un spectacol al Teatrului Național din Iași, regia Claudiu Goga, cu trupa re­du­tabilă a acestui teatru cu mulți actori ti­neri și mai puțin tineri de talie națională. Kaf­ka, Strindberg, Dürrenmatt, Beckett ar fi alți autori mari citabili în acest sens, lân­gă care, ca întotdeauna, așteptăm să ve­dem textele noi descoperite în zestrea mondială și națională. Ca de obicei, Radu Afrim e cel care duce la acest capitol stea­gul, scormonid Internetul sau alte surse un­de-și găsește noutățile cu care rimează vremurile și ființa sa artistică. La fel, Un­tea­tru sau alte companii independente, pre­cum Godot Cafe-Teatru sau Green Hours, care-au înțeles că una dintre chei­le succesului e noutatea repertoriului. Sunt și nume reprezentative din drama­tur­gia tinerilor noştri furioși, Peca Ștefan, Gia­nina Cărbunariu, Lia Bugnar, Csaba Székely.

 

Festivalul omagiază la această ediție cei 18 ani de la înființarea primului teatru par­ti­cu­lar care a rezistat, Teatrul Act, cu fon­da­torul său, Marcel Iureș, și venerabila ca­rieră a doamnei Miriam Răducanu - Papa, ca­­re făcea în România anilor ’60-’70 tea­tru-dans înainte ca acesta să devină un trend. Ea a pus în mișcare la Teatrul Țăn­dă­rică celebrele Nocturne, unde dansa împreună cu pupilul ei, Gigi Căciuleanu. De neuitat. Și apropo, de ce ocolește sistematic FNT teatrele pentru copii? Dacă mi se va răspunde că există un festival de­dicat lor - O sută, o mie, un milion de po­vești, organizat de Teatrul Ion Creangă -, voi adăuga imediat că aici latura inter­națională pare mai importantă decât su­biectivismul gazdelor.

 

Participarea străină la FNT 2016, menită să aducă desfătare și poate și unele comparații cu vâr­furile artei scenice mondiale, poa­te fi catalogată și în acest an drept inedită, gusturile Marinei Cons­tan­tinescu fiind ca de obicei rafinate. Avem par­te de prezența a două companii de dans de renume, Angelin Preljoçaj și Ca­rolyn Carlson, ambele din Paris, și de un mare teatru rus, Malîi, din Sankt Peters­burg. Într-un interviu de prezentare, Ca­rolyn Carlson, această celebră coregrafă, vor­bește de Gaston Bachelard și poetica spa­țiului, despre Rudolf Steiner și spiri­tua­litate. Suntem, probabil, în fața unei întâl­niri magice pe care corpul uman o conține și acești artiști mari știu să ne-o livreze. Cât despre Lev Dodin și Livada lui ru­seas­că pur sânge, va fi probabil o nouă ocazie de a ne convinge că Stanislavski și școala lui de actorie nu sunt tocmai de dat la coș. Emoția, orice s-ar spune, nu poate fi alungată din teatru, oricât de ființe ra­țio­nale și cibernetizate am fi devenit.

 

Vreau să cred, așadar, că cele zece zile de festival vor fi nu numai o sărbătoare a teatrului și o desfătare a publicului, dar și o ocazie de a ne pune întrebări despre noi și lumea în care trăim, față de care teatrul ca artă de for public dă seamă în fiecare ceas al lui, și nu doar la sărbători.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22