Pe aceeași temă
Anunțat de către grupul de selecționeri-directori drept un an al schimbării de paradigmă, FNT 2021 a avut însă drept corolar nefast pandemia. Greu de crezut, așadar, că în condițiile vitrege ale restricțiilor care au impus modalități specifice de producție și au trimis evenimentul în online se pot lua hotărâri radicale, de cotitură la nivel de concept și direcție.
Fiind vorba de mutații fundamentale, determinate cultural, dar și, mai ales, socio-politic, nu poți să nu faci apel în memorie la evenimente revoluționare și primul care îmi vine în minte e revolta studențească din mai ’68 de la Paris. Războiul cu conservatorii, cu închistarea academică în numele unei libertăți care a degenerat, din păcate, în lozinci precum À bas, la culture! (Jos cultura) a fost urmat, în schimb, în domeniul care ne interesează aici, teatrul, de o explozie a emergenței spre social, spre dialog stradal imediat, prin spectacole care s-au născut chiar acolo, din nerăbdarea de a restabili drepturi și libertăți cetățenești (vezi Leaving Theatre, Bread and puppet). Consubstanțial mișcării hippy, tinerii și-au luat cum știm lumea în cap și după ce au smuls pietrele din pavajul Parisului, au dat buzna în Teatrul Odeon, pentru a-i scoate de acolo pe Jean Louis Barrault și Madeleine Renaud. (Povestește asta de la fața locului Ana Blandiana, în volumul Soră lume).
Vrem să spunem altfel, că istoria legitimează și astfel, nevoia unei schimbări de paradigmă pe care o putem identifica într-o oarecare măsură în interesul crescut pentru problemele societății, devenite urgențe, corelate neapărat cu saltul spre noua eră tehnologică și care devine și ea o prioritate.
În acest context percepem și declarațiile ce au precedat selecția spectacolelor ca pe o dorință de a încuraja acest trend vizibil în lumea contemporană a teatrului, punând în umbră, fără a-l elimina, sperăm, teatrul de artă și desueta estetică baudelairiană Lux, calm și voluptate.
Primul pe lista dezbaterii inițiate de FNT în privința teatrului social se află spectacolul-surpriză al Asociației Pro Teatru din Zalău, Verde tăiat, nominalizat de aceiași selecționeri pentru premiul Cel mai bun spectacol al anului la Galele Uniter. Autoarele Alexandra Felsenghi (text) și Adina Lazăr (regie) au documentat și prelucrat spectacular un caz real, cel al muncitorului silvic Liviu Pop, ucis la locul de muncă de mafia pădurilor. Un caz din multele inventariate în această vastă și gravă temă care nu e doar a Maramureșului și nici nouă. Cum știm, a înfierbântat televizoarele ani în șir, devenind, din păcate, recurentă și chiar desuetă pentru cei care ar fi trebuit să o ia în seamă și să-i găsească rezolvare. Dar, considerând că niciodată nu e prea târziu, să sperăm că teatrul cu mijloacele lui sensibile poate reîncălzi și resensibiliza subiectul, mai ales după accesul pe prima pagină a unui festival național. Cazul real în reprezentare scenică devine astfel important, mai ales când spectacolul are valoare artistică, dându-i sens de reprezentativitate în chestiunea dezbătută cel puțin la nivel moral. Cât despre consecințe, să nu ne facem iluzii (ce s-a întâmplat în urma filmului despre cazul procurorului Panait?). Privit în sine, filmul-spectacol Verde tăiat reconstituie sub forma unui proces acel caz de omor, proces pe care-l provoacă văduva pădurarului, o altă Vitoria Lipan care-i aduce la masa judecății pe toți cei implicați, primari, șefi ai instituțiilor statului, martori, avocați. Depozițiile ilustrează mecanismul odios al corupției, tactica intimidărilor soldată cu trădări și eludarea adevărului. Adoptând un ton baladesc cu ecouri în mitologia populară, spectacolul apelează la inserturi filmate, evocând comuniunea legendară a țăranului cu natura, care impregnează viața omului cu sentimentul veșniciei. Realizatorii, unde alături de regizoare includem și scenografia Andreei Tecla, și light designul, și proiecțiile video, țin în echilibru aceste planuri ale spectacolului, impunând o notă de sobrietate, de simplitate și poezie genuină, prezentă și în interpretarea actorilor. Irina Sibef, Florin Suciu, Emanuel Cifor, Răzvan Bănuț asumă omogen, cu sinceritate, acest ton care asigură credibilitatea mesajului. E de ajuns pentru un imaginar loc întâi? Vom vedea. Deocamdată, aflăm că asociația producătoare e pe cale să devină instituție profesionistă a statului, ceea ce e o victorie, cel puțin în plan teatral.
La distanță de acest spectacol, prin importanța subiectului și prestigiul realizării, Jurnal de România, 1989, documentarul multimedia realizat de Carmen Lidia Vidu la TNB, reprezintă o altă direcție privind modul de implicare a teatrului în problemele societății și ale politicului. El și-a aflat, așadar, locul meritat pe afiș în formula filmată după ce a generat vii dezbateri la prezentarea live. După dispariția subită a lui Ion Caramitru, vizionarea în festival a Jurnalului a devenit cu atât mai prețioasă, având valoarea unei mărturii testamentare a celui care s-a aflat în miezul evenimentelor din 1989. Privite astfel, patosul și credința acestei rememorări ni-l dezvăluie pe actor și resorturile sale de artist-cetățean mai mult poate decât orice rol din bogatul său palmares. În puzzle-ul confesiunilor pe care se bazează scenariul regizoral, ceilalți trei actori, Oana Pellea, Florentina Țilea și Daniel Badale, cu poveștile lor de viață, cu biografiile și experiențele trăite individual la Revoluție, completează din unghiuri diferite, bine alese, tabloul, făcând ca spectacolul în ansamblul său să poată candida, ca argument, la capitolul adevărul despre Revoluție. Aflăm lucruri noi, altele capătă nuanțe în plus, aici contând, evident, și punctul de vedere al regizoarei prezente în storyboard și montaj. Există reprezentate și în pozițiile instituționale (Institutul pentru cercetarea dosarelor Securității) sau ale unor politologi dedicați (Denis Deletant) care complinesc criteriul de obiectivitate. Și, ceea ce ar fi putut părea superfluu, având în vedere numeroasele demersuri pe această temă, devine o contribuție reală, lărgind dezbaterea spre oamenii scenei, ai teatrului ca fin seismograf al timpului său. Aflând despre perspectivele difuzării în lume a filmului, putem spune că documentarul mai deschide un culoar dezbaterii la peste 30 de ani de la evenimentul care continuă să pună întrebări omenirii.
Cu grade diferite de relevanță și reușită, afișul FNT 2021 include și alte numeroase spectacole care se revendică de la zona socialului, realizate pe scenele din Capitală și din țară, mai mari sau mai mici. Dincolo de categoria documentarelor se află preocuparea legitimă de prelucrare teatrală, artistică (dramaturgie și spectacol) a temelor fierbinți ale prezentului. Am văzut astfel un spectacol al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, condus de un reprezentant de seamă al teatrului social, regizoarea și dramaturgul Gianina Cărbunariu. Spectacolul 98% decizia corectă nu-i aparține însă. E scris de Andreea Tănase și regizat de Elena Morar într-un proiect cvasi-studențesc și abordează tema mamelor adolescente. Cazul tipic al tinerei care are de ales între a deveni mamă la o vârstă încă a copilăriei sau a curma o viață e tranșat în favoarea vieții, semnalând însă toate capcanele prin care trec decizia și instanțele care contribuie, de la părinți la colegi și prieteni. Deși simplist tratat dramaturgic, subiectul generează un spectacol onest și util, ca o lecție de dirigenție. Devine și mai educativ prin adoptarea gesturilor-barieră mască, distanțare, impuse de pandemie.
Plasându-se eminamente în zona artistică, proiectul Centrului educațional Replika, după textul Încuiații, de Maria Manolescu Borșa, are la bază un script profesionist, autoarea având notorietate în domeniu. Fabula imaginată, de inspirație ubuescă (vezi Ubu roi, de Alfred Jarry), e despre un cuplu de demnitari (el e ministrul culturii) dintr-un imperiu fantezist aflat în plină pandemie. Ei uneltesc să-și ucidă fiica, pentru că la o paradă a sănătății a vorbit ce nu trebuie la adresa împăratului, atrăgând ca pedeapsă închiderea familiei... într-un subsol de bloc. De aici, fetița continuă să monitorizeze actele adulților, filmându-i cu un aparat ascuns în burta păpușii, prin care se adresează... străzii. Spectacolul cu alură de basm regizat de Leta Popescu e ingenios, hazliu, apelând la grotesc și autoironie și e interpretat adecvat, cu atașament, de actorii Mihaela Rădescu, Silvana Negruțiu, Viorel Cojanu. Prin montarea scenelor farsei în pandant cu cadrele din realitate, unde dispar accesoriile basmului și vedem personajele în civil, conexiunea cu realitatea și problemele ei e păstrată în mod inteligent și plin de surprize. Pentru copii, adolescenți, dar și pentru adulți, morala se degajă nealterată, spectacolul jucând nestingherit în perimetrul adecvat al artei teatrale. O reușită.
Aceeași autoare, Maria Manolescu Borșa, semnează și rescrierea contemporană a Bacantelor lui Euripide, prezentată la FNT de Teatrul de Nord din Satu Mare. Printre puținele idei bune ale spectacolului e amplasarea în curtea interioară a muzeului de artă cu o scenografie inedită (costume, Cristina Milea). În rest, forțarea textului și a subiectului pentru a introduce în el vorbe despre pandemie, conspiraționiști (Agape conduce protestul anticorona) nu face decât să demonetizeze subiectul și gravitatea lui. Nici realizarea minată de dezordine a mișcării și de dezechilibrul tonal nu se ridică la înălțimea propunerii, făcându-ne să conchidem așa nu doar de dragul actualizării.
În fine, am lăsat pentru sfârșit evocarea spectacolului Conferința iraniană, de Ivan Vîrîpayev, al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, comentat pe larg în paginile acestei reviste, ca pe un model de a propune și aborda teme de mare actualitate politico-socială din lumea contemporană. Noutatea, profunzimea, implicarea, curajul demonstrate de creatorii acestui spectacol, de la autor, regizor (Bobi Pricop) și actori, sunt atribute care ne îndreptățesc să credem în continuare în misiunea de for public a teatrului.
Am fi adăugat la reușite în acest panel al teatrului social producția Teatrului German din Timișoara, Katzelmach, tradus forțat Străinul, în regia lui Eugen Jebeleanu, despre emigranți, dacă spectacolul n-ar fi devenit, pe parcursul celor peste două ore, redundant și respingător prin excesul de sexualitate. Cred că Fassbinder, marele cineast, autorul scenariului, nu l-a scris așa. //
