Pe aceeași temă
Firesc într-un fel, fiindcă între dorința legitimă de a încerca să impună o nouă generație de creatori în domeniu și a unei noi modalități de abordare a teatrului și realitățile din teren e întotdeauna o distanță.
Nu vrem să spunem aici că FNT și teoreticienii lui, respectiv cei trei selecționeri, apreciații critici de teatru Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu, Călin Ciobotari, au pus căruța înaintea boilor. Adică ar fi propus un target înainte de a studia piața. Ci pur și simplu că și-au dorit cu îndreptățire să avanseze în ipoteza unei schimbări radicale de paradigmă (termen atât de drag azi) la început de mileniu, fiind nevoiți, tot firesc, să facă unele concesii de calitate către ceea ce s-ar putea numi noile tendințe ale artei spectacolului contemporan.
Cum FNT, ca proiect, a debutat și a făcut istorie ca fiind o vitrină a celor mai bune producții dintr-o stagiune, chiar dacă în ultima vreme depășind treizeci de titluri în selecție, a pierdut pe drum criteriul de excelență, nici această ediție revoluționară n-a putut ocoli obligațiile făcând loc în consecință și maeștrilor (puțini la număr) și noilor veniți. (Trecem peste reacții de tipul: cât o să mai vedem pe scenă cada cu picioarele labă de leu….)
Școlile de teatru din toată țara, invitate copios să-și prezinte spectacolele într-un adevărat festival conex, e prea devreme să se pronunțe în materie de inovație. Așa încât prezența acestor spectacole a fost superflu, încărcând afișul și nota de plată. Au ținut loc mai degrabă de galerie, luând cu asalt pe parcursul săptămânii sălile de teatru și creând senzația unui mare interes de public. Pentru ei, cu adevărat, FNT a fost mană cerească, fiindcă în cei trei ani de studiu în multele Universități din țară, care aruncă pe piață sute de actori și zeci de regizori, nu prea au ocazia să afle cam cum e teatrul prin alte părți decât urbea unde studiază. Dar asta e altă problemă.
Pentru ceilalți, public și spectatori profesionalizați, care încearcă să păstreze măsura chiar și în vremuri dezechilibrate, peisajul a înfățișat o dinamică ciudată, tulburată de căutări și dorința de schimbare cu orice preț. Un festival declarat de avangardă ar fi fost mai potrivit acestui demers. Și dăm aici exemplul Bitef de la vecinii sârbi (Belgrad), unde s-a putut vedea cu mare anticipație tot ce a fost confirmat ulterior ca noutate.
Însăși precizarea din logoul festivalului – granițe fragile – e de natură să ne atragă atenția și să pună un bemol nuanțator săritului peste gardul tradiției deja amendate de moderniștii asimilați noului trend al vremurilor prezente, nume precum Silviu Purcărete, Tompa Gabor, Dragoș Buhagiar, Helmuth Stürmer, Declan Donnellan, prezenți cu spectacole pe afiș, sau Peter Brook și Hans Ties Lehmann, omagiați în evocări teoretice.
De partea cealaltă, a… frumoșilor nebuni, i-am găsit pe Eugen Jebeleanu cu Pescărușul său, unicat de curaj și impetuozitate creatoare, discutabil în continuare ca rezultat, pe de acum clasicizatul deschizător de drumuri Radu Afrim și, înaintând victorios în pluton, fostele tinere speranțe, confirmate între timp printre consacrații Gianina Cărbunariu, Andrei Măjeri, Botond Nagy, Leta Popescu, Radu Nica, Bobi Pricop. Pentru aceia dintre noi care frecventăm zona independenților, prin definiție spațiu al căutărilor, n-au fost o surpriză nici cei de la Reactor de creație și experiment de la Cluj, plasați în program pe bună dreptate sub denumirea de teritorii hibride (vezi Mihai Păcurar), nici chiar cei de la Teatrul Spălătorie din Chișinău, patronat spiritual de Nicoleta Esinencu, arhicunoscută de la acel celebru text Europa fuck you! Pe aici, prin aceste spații neconvenționale cu înaintași celebri ca Green Hours, Unteatru sau Replika, se coc de mulți ani ideile schimbării în discuție de unde, ce să vezi, au migrat spre sectorul public, cu rare excepții, cele mai cunoscute nume de azi. Alte noi nuclee ivite prospectează viitorul cu rezultate uneori extravagante, vezi instalația prezentată sub denumirea Teatrul postnațional interfonic, patronat de muzicianul Vlaicu Golcea și scenografa Cristina Milea, sau aceea performativă a Teatrului Basca, cu titlul Turnul & următorul nivel de Ionuț Sociu și Alexandru Mihăescu, despre care am mai povestit cu ocazia Festivalului de la Sibiu, de unde le-au venit și alte idei organizatorilor.
Ancorarea în tehnologiile de ultimă oră, obligatorie până la urmă în vremurile filmului pe telefon, dar mai ales aderarea la mesajele actualității pe care teatrul se vede chemat să o facă, sunt fără discuție de neevitat chiar dacă pentru asta e necesară recunoașterea fragilității granițelor.
Dar când a făcut teatrul altfel? (Să ne amintim doar, la o primă strigare, de un Ibsen cu Un dușman al poporului, că tot vorbim de ecologie.) Ce diferențiază demersul generației actuale în privința înglobării actualității e însă urgența. Și modul direct de adresare, fără prea multă literatură, cum se vede, un mod interactiv adesea considerat important în fața unei omeniri grosolan manipulate în toate direcțiile. S-a mai întâmplat, ce-i drept, și asta în istoria teatrului contemporan, pe vremea lui Bread and Puppet, Leaving Theatre, a happeningului, a teatrului agitatoric, sărac sau nu (anii ’60, ’70), care au dezvoltat un teatru de atitudine și protest.
FNT 2022, desfășurat în proximitatea atâtor crize mondiale, de la pandemie la războaie și sărăcie și teatrele însele, fiecare la ele acasă, nu puteau să întoarcă spatele acestora și să se refugieze în zone de confort. Selecționerii care au găsit aceste preocupări, exprimate spectacular pe scenele din țară, mai bune sau mai puțin izbutit realizate (asta rămâne de analizat), le-au preluat respectându-și intențiile programatice.
Astfel că am întâlnit în festival bine reprezentate teme fierbinți, urgențe de tip – headline – precum traficul de carne vie, vezi Nu ține linia ocupată de la TNCluj, spectacol inspirat de cazul Caracal, altele din zona ecologiei, vezi spectacolul Waste de la Stuttgart al Gianinei Cărbunariu, sau subsumate vastului capitol al preocupărilor privind identitatea persoanei și orientarea sexuală, Lacrimile amare ale Petrei von Kant, varianta de la Sfântu Gheorghe, despre feminism sau crize religioase precum în frumosul spectacol al polonezilor după Zăpadă de Orhan Pamuk. N-a lipsit nici teatrul de inspirație comunitară, așa cum îl cultivă Leta Popescu sau Carmen Lidia Vidu, sau performance-ul de tip eseu, gen reprezentat de Catinca Drăgănescu (Homo sapiens non urinat in ventum) după alte experiențe teatrale ale regizoarei – autoare poate mai consistente precum Aici Moscova, de la Unteatru sau Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu de la Appolo 111, care nu s-au încadrat probabil calendaristic în zona de interes a selecției.
În noianul de titluri, fără a lua în calcul excelențele Teatrului maghiar din Cluj, spectacolul unicat Tatăl, datorat fenomenalului Victor Rebengiuc, și alte câteva realizări serioase ale regizorilor din generația de mijloc: Felix Alexa, Andrei și Andreea Grosu, Răzvan Mazilu, Cristi Juncu, Theodor Cristian Popescu, Ada Milea, Mariana Cămărășan, care și-au respectat marca, FNT 2022 a reușit să impună cel puțin două nume de regizori: Andrei Măjeri și Botond Nagy, care nu doar că au dovedit înclinație pentru un teatru viu, al prezentului, pentru forme noi în interiorul esteticii teatrale, dar au produs spectacole elaborate, cu un background cultural semnificativ, dând o formă artistică valabilă ideilor lor, chiar dacă nu desăvârșită.
Cu o trupă surprinzător de antrenată și devotată concepției regizorale, aceea a Teatrului Matei Vișniec din Suceava, Botond Nagy a translat în limbaj teatral modern și original din punct de vedere stilistic mesajul unui text dificil, poematic, simbolistic despre război, despre eroi și martiri, despre opresori, trădători și oportuniști, despre amăgitoare victorii, despre înfrângeri și frângeri la nivelul ființei, o întreagă filozofie a războiului inspirată autorului de experiențele sale românești, evident. Spectacolul Întoarcerea acasă valorizează un text mai vechi al scriitorului Matei Vișniec, adevărată vedetă a festivalului și prin ceremonia decernării Ordinului Cavaler al literelor și artelor de către guvernul Franței prin Ambasada de la București. Demersul regizorului e unul preponderent intelectual, dar primește emoția necesară de la modul în care actorii răspund cu carnea și sângele lor unui mod de a face ideile să trăiască. De la scenografie la muzică și exprimare coregrafiată de grup, de la incantații ritualice, bocete la inserturi cu muzică Rep, spectacolul balansează inspirat între epic, liric și dramatic, făcând postmodernul să sune creator și nu doar imitator. În plus, la nivelul mesajului, ideea de a privi războiul și orice abuz nimicitor asupra vieții din perspectiva judecății de dincolo de mormânt (Când noi cei morți vom învia e chiar titlul unei piese din marele repertoriu) e nu doar puternică, ci și nouă în peisajul actual marcat de atâtea nerușinate uitări.
Spectacolul Pata oarbă, realizat de Andrei Măjeri la Teatrul Național din Novi Sad, după un scenariu de Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu, este un alt exemplu de angajare creatoare pe calea unui demers cultural curajos de recitire a clasicilor, a anticilor în speță, din perspectiva realităților zilei. Pe canavaua tragediilor Oedip, Cei șapte contra Tebei, Antigona, spectacolul plonjează în alambicata problemă a genealogiilor în care se află adesea sursa traumelor generaționiste. Racordul cu actualitatea nu e greu de făcut. Atitudinea autorilor este polemică, exprimată adesea satiric, cu umor, iar clanul labdacizilor care ni l-a dat pe Oedip e prezentat aproape caricatural. Simpatia se îndreaptă evident către Antigona, care în evocarea propriului trecut se delimitează de legenda și de blestemul cauzator de moarte, trăindu-și acum revolta. Însă despre demitizări și alte probleme pe care le ridică acest spectacol interesant, bine construit și jucat de trupa din Novi Sad, merită să mai vorbim. Ca și despre foloasele acestui megafestival bucureștean.
Vom reveni
