Ficţiunea ucigaşă

Paul Cernat | 30.03.2010

Pe aceeași temă

După un prim roman care nu a trecut neobservat (Fata din casa vagon, 2006), Ana Maria Sandu recidivează, demonstrându-şi abilitatea de a schimba registrele de la o carte la alta. Poemul biografic Din amintirile unui Chelbasan (2003) arăta, deja, certe înzestrări pentru proza de observaţie interioară şi pentru explorarea zonelor traumatice ale feminităţii captive. Însă „biografismul“ va fi, ulterior, deviat, dacă nu abandonat în favoarea unor ficţiuni existenţiale ingenioase. Pe de altă parte, gustul romancierei pentru jocurile cu identitatea şi pentru „ficţiunea crudă“ recuperează, nu fără o anume voluptate, o poezie obsesională, fantasmatică, pervers-estetizantă.

Cu un titlu care face cu ochiul în direcţia unor romane franţuzeşti recente ca Mange moi! de Nathalie Papin sau Baisse moi! de Virginie Despentes, Omoară-mă! iese, decis, din zona literaturii „suspecte“ de autoficţiune pentru a explora, derutant, tenebrele unui „fapt divers atroce“. Aluzia la „romanele franţuzeşti“ cu pricina nu este doar o simplă figură de stil: intriga însăşi a cărţii ne plimbă, copios, pe plajele din Saint-Tropez sau ne poartă, cu voluptate, prin Parisul anilor ‘60-‘70 pe urmele Marthei Bibescu (ea însăşi autoare – sub pseudonimul Lucile Decaux – a mai multor romane de dragoste). După cum trimiterea din incipit la romanele lui Dickens are directă legătură cu povestea ce va urma.

Ca şi Fata din casa vagon, Omoară-mă! e alcătuit din trei secvenţe, precis delimitate. Asemănările de construcţie se opresc însă aici. Primul şi ultimul capitol au, împreună, caracterul unei „rame“ şi sunt relatate din perspectiva masculină a unui tânăr becher (Vali), cu multe aventuri şi nicio relaţie stabilă. Un tip în definitiv onest, care preferă oricăror complicaţii sentimentale ieşirile la bere „cu băieţii“. E de remarcat aici firescul şi autenticitatea asumării discursului masculin de către o autoare matură, profesionistă, abilă în manipularea registrelor şi cu un bun control stilistic. Precizia detaşată şi naturaleţea relatării echilibrează acest roman altminteri dinamic, abil condus, cu o intrigă oscilând, la un prim nivel, între dramă şi melodramă, dar care bate în altă parte. Aflat în preziua unei proiectate escapade pe litoral, dar şi în căutarea unei partenere de ocazie, just for fun, Vali descoperă într-un Bucureşti nocturn şi pustiu o fată „rămasă pe drumuri“ (Ramona), marcată psihic de proaspăta comitere a unei crime asupra gazdei sale din ultimii ani. O adăposteşte peste noapte, ocazie cu care între cei doi solitari se stabileşte o intimitate efemeră, suficient de intensă totuşi pentru ca, după mărturisirea crimei, predarea la Poliţie şi arestarea aferentă, Ramona să îi scrie tânărului o lungă epistolă justificativă. „Spovedania“ carcerală ocupă aproximativ două treimi din roman.

Răspunsul - de asemenea epistolar şi… oarecum justiţiar - al lui Vali închide bucla, dar despre asta ceva mai încolo. Partitura masculină serveşte mai curând drept pretext pentru introducerea în scenă a adevăratului show, un show ale cărui protagoniste sunt Ramona şi vârstnica, dar încă seducătoarea gazdă sexagenară, Veronica Manea, cu iubiţii ei mai mult sau mai puţin imaginari. O relaţie ciudată, cvasipatologică se stabileşte între cele două femei foarte singure, asociale şi în derivă: absolventă de facultate, şomeră, dar având oroare să se întoarcă în oraşul ei de provincie (Brăila), Ramona va fi „salvată“ într-un moment-limită de către vârstnica locatară a unui apartament din Piaţa Domenii, găzduită acolo şi, finalmente, „adoptată“. Lăsând-o, virtualmente, moştenitoare a apartamentului, bătrâna îi va transmite, împreună cu casa, propriile amintiri şi propria identitate, printr-o relaţie de tulbure dependenţă şi de transfer afectiv: sedusă, Ramona se „împrieteneşte“ cu doamna Manea şi devine confidenta ei privilegiată, apoi captiva poveştilor de viaţă ale acesteia.

Trecutul gazdei (îndeosebi cel sentimental) o învăluie şi o „posedă“; fiecare obiect vechi din apartament îşi secretă povestea şi o împinge pe vulnerabila tânără spre identificarea cu fabulaţia bătrânei. Izolarea lor, tot mai deplină, e întreruptă, periodic, doar de un septuagenar domn Geo, fost iubit al Veronicăi Manea, iar relaţia evoluează spre un vag ménage à trois. Practic, Ramona se îndrăgosteşte de fostul seducător prin intermediul evocărilor gazdei despre iubirea lor din tinereţe pe plaja nudiştilor din Saint-Tropez. Numai că bătrânul moare, subit, în urma unui atac cerebral (probabil, ca urmare a tensiunii declanşate de micile şi inofensivele jocuri erotice cu Ramona), iar prezenţa sa rămâne să vegheze, difuz, de dincolo de mormânt. Sau, mai degrabă, să bântuie mintea tinerei claustrate.

Apare însă în relatările hipnotice ale gazdei şi un alt „spectru“ – fotograful bisexual Ian, de care doamna Manea se îndrăgostise cândva, după o întâlnire întâmplătoare. Un coup de foudre în urma căruia, obsedată, femeia îl urmăreşte maladiv printr-un Paris crepuscular şi îl regăseşte, miraculos, în Île St.-Louis, împreună cu un partener homosexual. Din nou, o iubire à trois, chinuită de gelozie, iraţională şi fără speranţă, a cărei împlinire sexuală se consumă în ultimul apartament al Marthei Bibescu (prinţesa murise deja de doi ani, în 1973). Dar, cum nimic nu durează, insaţiabilul seducător sfârşeşte ucis cu sălbăticie, în condiţii misterioase (crimă pasională a unui partener gay?), iar Veronica ajunge, din nou, în braţele lui Geo, căsătorit deja, dar „detaşat“ pentru ea la Lisabona.

În tot acest timp al povestirii, Ramona – care îşi rupsese legăturile cu familia şi cu lumea exterioară - devine tot mai îndrăgostită de „fantoma“ lui Geo, iar doamna Manea, tot mai geloasă, o sechestrează, ajungând chiar să o lege şi să o înfometeze. Totul culminează cu o tentativă de sufocare a fetei de către gazdă, tentativă zădărnicită însă (se pare) de umbra bătrânului dispărut Geo. Urmarea fatală nu întârzie prea mult: exasperată, Ramona îşi ucide gazda lovind-o în cap cu o scrumieră, apoi, chinuită de remuşcări, o „îmbracă“ pentru moarte şi, devastată nervos, ajunge în stradă. Aici e găsită de Vali şi… restul se cunoaşte.

Rămâne deschisă posibilitatea ca bătrâna să fi provocat, indirect, crima, înscenându-şi astfel propriul asasinat: din scrisoarea lui Vali aflăm că, în urma cercetărilor poliţiei, s-a constatat că doamna Manea nu părăsise niciodată România. Prin urmare, toate poveştile sale „exotice“ despre Saint-Tropez, Paris etc. nu ar fi fost altceva decât stratagemele vicioase prin care o bătrână singură „vampirizează“ identitatea unei tinere la fel de singure.

Există chiar şi un transfer fiziologic, doamna Manea trecându-i Ramonei inclusiv... propriile boli osoase: „Doar carcasa îmi mai aparţinea. Organele vitale i le donasem deja doamnei Manea. Fără să moară, se reîncarnase din timpul vieţii. Găsise un trup mai tânăr care s-o poarte prin lume. Şi i-aş fi promis că fac şi lucrul acesta pentru ea de bunăvoie, sunt sigură, dacă mi-ar fi dat drumul să plec“. O poveste, aşadar, despre caracterul „vampiric“ şi, la limită, ucigaş al ficţiunii, în care farmecul „exotic“, „de atmosferă“ occidentală retro se transformă pervers în pharmakon, pe fundalul unui Bucureşti decrepit supravieţuind într-un prezent consumist. Această glisare derutantă de planuri conferă adâncime unui roman a cărui atmosferă de horror suav aminteşte, pe undeva, de nuvelele Cellei Delavrancea din Vraja.

Dacă Geo nu e decât o fantoşă melo într-o relatare suspectă, iar fotograful Ian, cu toate excentricităţile sale erotice şi artistice, rămâne convenţional, fără interioritate, Saint-Tropezul, Parisul şi Lisabona se „văd“ extraordinar de viu în paginile Anei Maria Sandu. Paginile despre sfârşitul Marthei Bibescu (tot ce ţine de fascinanta prinţesă şi de locuinţa sa este strict verificabil documentar…) sunt, de asemenea, momente de graţie ale unei cărţi captivante. Iar episodul crimei - foarte puternic, înregistrat hiperrealist, cinematografic, are un efect destabilizant. Din păcate, „rama“ lui Vali rămâne insuficient valorificată narativ, iar finalul (cu toată sugestia sa de transfer obsesional dinspre defuncta doamnă Manea, via arestata Ramona, spre tânărul expeditor) lasă senzaţia că autoarea nu-şi exploatează suficient resursele. Acestea fiind zise, Omoară-mă! convinge – dincolo de maturitatea scriiturii şi subtilitatea compoziţiei – mai ales prin dimensiunea sa psihică, fantasmatică şi traumatică. Dacă nu e o carte de prim-plan, e şi pentru că dimensiunea „realistă“, de „observaţie socială“, rămâne până la sfârşit prea debilă pentru a susţine obsedantul teatru de umbre. //

// Ana Maria SANDU
// Omoară-mă!
// Editura Polirom
// Iaşi, 2010

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22