Fidelio - între politică și mitul lui Orfeu

Doina Papp | 13.09.2016

"Fidelio" pe scena ONB e o frumoasă reușită, care demonstrează capacitatea ansamblului de a se reinventa în prezența unei regii valoroase și inspirate, care a știut să valorifice tot ce are mai bun arta lirică românească.

Pe aceeași temă

 

După un număr de decenii, Fidelio, unica operă a lui Beethoven, pentru care com­po­zitorul a realizat mai multe variante în cei 11 ani de elaborare, revine pe scena Ope­rei Naționale București generând un real eveniment. Încredințată cunoscutului re­gi­zor Graham Vick, cel care a mai obținut nu de mult un succes pe această scenă cu Falstafful verdian, dificila partitură bee­tho­veniană a avut parte de o rein­ter­pre­tare inedită chiar și în activitatea regi­zo­rului, care se declară îndrăgostit de aceas­tă operă asupra căreia a revenit de multe ori cu viziuni noi.

 

Istoria mondială a înscenărilor cu Fidelio are, la rândul ei, capitole spectaculoase, totdeauna sub semnul evidențierii me­sa­jului acestei creații dominate de tema sa­crificiului personal în lupta pentru liber­ta­te. S-a cântat de-a lungul timpului în mo­mente cruciale ale istoriei, marcând lup­ta împotriva tiraniei lui Napoleon, a dicta­tu­rii fasciste, la Salzburg, după război, când, sub bagheta lui Furtwängler, Germania și în­treaga Europă sărbătoreau revenirea la demnitate și umanism. E consemnat, de ase­menea, faptul că, în 1989, celebrul cor al prizonierilor interpretat în costume de stradă a răsunat triumfal la Dresda cu pu­țin înainte de căderea Zidului Berlinului.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-doina-papp-1.jpg

Asineta Răducan şi Marius Vlad Budoiu în Fidelio la Opera Naţională Bucureşti

Graham Vick spune în amplul in­terviu acordat domnului Ale­xan­dru Pătrașcu (mulțumim pentru efortul de a ne pune la dis­po­ziție acest document lămuritor): „Fidelio e cea mai emoționantă operă ger­mană, modificările succesive pe care i le-a adus compozitorul au transformat-o în ceva măreț“. Cât despre argumentele op­țiunii sale pentru montarea de la Bu­cu­rești, aflăm că regizorul a dorit ca „ele­mentele politice ale poveștii să fie schița pe care se construiește o călătorie pro­fund spirituală“. Așadar, ceea ce în­de­obște a prevalat în interpretarea acestei ope­re, care-și plasează acțiunea în timpul Terorii care a urmat Revoluției Franceze - respectiv, caracterul politic -, devine în in­tențiile lui Graham Vick un simplu ca­dru pentru abordarea unor teme mitice, precum mitul lui Orfeu, dat fiind că în Fidelio, ca și în legenda cunoscută, o fe­me­ie coboară în infern (pușcăria) pentru a-și salva iubitul și triumfă prin puterea sacrificiului și a iubirii. De aici inscripțiile insistente de pe pereții goi ai scenei din care lipsește decorul și care jalonează ac­țiunea între întunericul subpământean la care trimite încarcerarea (ar putea fi vor­ba și despre întunericul surzeniei lui Bee­thoven, ne spune regizorul) și speranța luminii, a eliberării din tărâmurile lui Ha­des. Pe acest traseu, pe care se angajează nu doar personajele piesei cu înfățișarea unor oameni de azi, ci și ansamblul nu­meros de figuranți reprezentând „strada“, mesajul e amplificat de sloganuri tot mai cuprinzătoare, precum demnitate, curaj, dragoste, credință...

 

Prezența masivă și activă a aces­tor tineri, care întâmpină publi­cul la ușile Operei încătușați, interacționând apoi cu sala tot mai insistent, mobilizând la ati­tudine spectatorii, rostind replici tăioase, face să prevaleze însă în spectacol com­po­nenta politică, agitatorică. Cum Florestan, cel întemnițat, e îmbrăcat în costum cu cravată, nu e greu să-ți închipui că se de­plânge aici soarta unor intelectuali con­damnați politic, deși regizorul dezminte o asemenea interpretare, spunând: „ar fi fost o aroganță din partea mea să vin aici să vorbesc despre deținuți politici“. (Până să citesc această declarație, eram con­vinsă că la intelectualii persecutați ne tri­mite spectacolul.) Deschiderea spre acea călătorie spirituală cu invocarea mi­tului lui Orfeu, extrem de generoasă în for­mularea ei, e însă mai greu sesizabilă în acest spectacol cu aspect de teatru sărac, în care tenebrele lumii întunericului sunt sugerate de pereții dezgoliți și mal­dă­rul de haine vechi din mijlocul scenei prin care circulă paznici cu cagule. (După pau­ză, și spectatorii au fost invitați să expe­rimenteze aceste accesorii sinistre, dar reacția a fost anemică.) O trimitere sim­bo­lică realmente de legendă e însă rochia al­bă, de mireasă, care atârnă de la pod în Ac­tul II ca o speranță. O va îmbrăca Leo­nora după victoria travestiului, când Fi­delio redevine Leonora, recâștigând liber­tatea soțului ei. E amuzant să citești că, pentru unii comentatori, acest element spec­tacular de mare valoare și efect con­trazice logic, pasămite, acțiunea, adică fap­tul că Leonora era deja căsătorită. Ce-i drept, cu asemenea concepții nu se poate înțelege o interpretare regizorală care, ori­ce am spune, face ca Fidelio la ONB să sune nu doar actual, dar și peren, prin poe­tica și proiecția metafizică conferite de regizor.

 

Pentru aceste rezultate a muncit cu spor toată echipa lui Graham Vick, Samal Blak (decoruri), Mauro Tinti (costume) și mai ales Giuseppe di Iorio, creatorul luminilor, căruia-i datorăm atmosfera spectacolului, de o mare teatralitate, cu jocurile ins­pi­rate de spoturi menite să decupeze din în­tuneric înscrisurile definitorii. Cu ajutorul lor regizorul a găsit tonul adecvat pentru a ne livra mesajul emoționant al acestei capodopere vibrând de iubire și speranță. Mai importantă decât toate acestea ră­mâ­ne însă echipa de interpreți, cântăreții, con­sacrați sau tineri mai puțin cunoscuți, pe care i-a descoperit și i-a adus regizorul probabil după audiții și recomandări că­rora trebuie să le recunoaștem în primul rând meritul succesului. Suflul entuziast al acestora, vocile proaspete, talentul in­ter­pretativ au asigurat un tonus viguros spectacolului de la un capăt la altul, în mo­mentele solistice, ca și în acelea de an­samblu, când corul pregătit de maestrul Ste­lian Olaru te făcea să te ridici pur și sim­plu de pe scaun.

 

Remarcată, pe bună dreptate, ca revelație a spectacolului, so­pra­na Asineta Răducan, de la Ope­ra din Brașov, a creat o Leo­no­ră în același timp fragilă și apri­gă, capabilă să insufle elan celor din jur și să atragă pentru planul ei personaje mai puțin docile. A cântat impecabil, cu sensi­bilitate, sigură pe vocea ei și pe pregătirea tehnică. A impresionat în momente aș­tep­tate, precum duetul cu Florestan din Actul II, evoluând mișcător și vocal per­formant în același timp. S-a descurcat și cu replicile în proză cam stângaci scrise de regizor, care ne asigură de contribuția sa la partea vorbită a libretului. (Aceste momente cu conotații colocviale și tri­mi­teri la clișee jurnalistice au stricat unele scene, mai ales când tinerii studenți în arte puși să le rostească improvizau, luând cu asalt prim-planul acţiunii.) Pâna la apa­riția Asinetei Răducan, o altă prezență fe­minină reține atenția publicului. E vorba de Laura Nicorescu, invitată în spectacolul de la Viena, fostă elevă a Mariei Slătinaru Nistor. În rolul Marzelline, purtând o fus­tă ecosez și o bluză de școlăriță, cu cra­vată, ea umple scena, impunând cu dezin­voltură o partitură de planul doi și asi­gurând în același timp un promițător de­but muzical spectacolului. O secondează ba­sul Horia Sandu în rolul lui Rocco, paz­nicul care va ajuta la eliberarea lui Flore­stan. În distribuția masculină se remarcă în­să pe primul loc al aprecierilor tenorul Marius Vlad Budoiu, de la Opera din Iași, prezență plină de demnitate în rolul Florestan, o voce cu elanuri impetuoase bi­ne temperate în momentul celebrului elo­giu al libertății. Valentin Vasiliu, în cele câteva scene ale lui Pizzaro, stăpânul închisorii, punctează baritonal momentele de tensiune, iar Cătălin Țoropoc, în unicul moment dinspre final, reconfirmă ca­li­tățile vocale și interpretative cu care și-a câștigat un loc privilegiat printre soliștii ONB. Cum spuneam și mai sus, câteva momente importante pentru mesajul spec­tacolului sunt datorate prezenței im­pu­nă­toare a corului, susținute și de o abilă inserare a figurației, pe care regia mizează pe tot parcursul acțiunii.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-doina-papp-main.jpg

Fidelio în regia lui Graham Vick la Opera Naţională Bucureşti

 

Prestanța personalității dirijorului Cristian Mandeal domină conducerea muzicală a spectacolului, în ciuda unor critici mai mult răuvoitoare și resentimentare decât imputabile cu adevărat.

 

Fidelio pe scena ONB e o frumoasă reușită, care demonstrează capa­citatea ansamblului de a se re­in­venta în prezența unei regii va­loroase și inspirate, care a știut să valorifice tot ce are mai bun arta lirică ro­mânească. Problema e ca stagiunea care va începe prin reluarea acestei ultime premiere a celei trecute să se poată men­ține acolo sus. Un pariu, o ambiție care me­rită toate eforturile.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22