Pe aceeași temă
România a participat la Cannes anul acesta cu trei lungmetraje realizate de şapte regizori. Cele trei filme fac parte din registre diferite: o comedie nostalgică despre Epoca de Aur, un policier atipic şi o comedie de moravuri.
Unul dintre cele mai aşteptate filme din secţiunea Un Certain Regard de anul acesta a fost omnibusul produs de Cristian Mungiu – Amintiri din Epoca de Aur. E scris şi regizat de 5 regizori: Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu şi Cristian Mungiu şi e structurat în şase episoade-povestiri (sau, cum sunt numite ele în film, „legende“). La Cannes au fost proiectate câte cinci, în loc de şase, poate din cauza lungimii, iar la proiecţia la care am fost eu: Legenda activistului în inspecţie, Legenda politrucului zelos, Legenda şoferului de găini, Legenda poliţistului lacom, Legenda vânzătorilor de aer.
A lipsit Legenda fotografului oficial. Filmul merge mai departe cu reconstituirea/amintirea/reevocarea perioadei ceauşiste, când cei cinci erau copii, şi pe care Mungiu o începuse cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. El declară: „Am vrut ca după 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi până la următorul meu film de autor să ofer publicului român o comedie, iar Amintiri din Epoca de Aur, film episodic şi colectiv, îmbină punctele de vedere a cinci colegi de generaţie cărora le-a făcut plăcere să Recupereze, să Refolosească şi Recondiţioneze amintirile din perioada nopţilor pierdute la bairamuri, video şi cozi“.
Tonul îmbină nostalgie şi umor, un umor care e perceput de străinii care nu au trăit acele vremuri în aceeaşi măsură ca românii care le-au trăit. O demonstrează reacţiile publicului de la proiecţiile de la festival – spontane şi corecte. Remarcabilă e unitatea ansamblului, practic nu se simte diferenţa de regie de la un episod la altul. Pe scurt, cele cinci episoade spun poveştile următoare:
Legenda activistului în inspecţie: un activist de la centru porneşte să inspecteze traseul vizitei de lucru care urmează să aibă loc în ziua următoare şi insistă ca ordinele să-i fie respectate întocmai. Absurdul e la el acasă, iar totul devine grotesc atunci când autorităţile locale se văd blocate toată noaptea în laţurile de la bâlci şi se învârt până în zori.
Legenda politrucului zelos: curentul electric nu ajunge la Adâncatele, dar activistul sosit de la Bucureşti insistă că e o datorie de partid să-l aducă la şcoală şi pe ultimul cioban din vârful muntelui, căci învăţătura te fereşte de pericole de care nici n-ai aflat.
Legenda poliţistului lacom: cu două săptămâni înainte de Crăciun, plutonierul de miliţie Sandu primeşte de la cumnatul său un porc viu şi se întreabă cum să-l taie în toiul nopţii fără să prindă de veste colocatarii din bloc. Fiul lui, Dănuţ, vine cu o propunere: ce-ar fi dacă l-ar gaza? Toate bune, merg conform planului, numai că porcul explodează atunci când cei din casă vor să-l pârlească.
Legenda vânzătorilor de aer: la uşa Crinei sună Bughi şi cere o sticlă goală; e tânăr, arătos, dă video la bairamuri şi, de la filmele cu Bonnie şi Clyde, Crina începe să viseze. La un calcul sumar, colectarea de sticle de prin blocuri e o activitate foarte profitabilă şi, cu puţină imaginaţie, ea se poate transforma în afacere. E însă o activitate la limita legalului, căci locatarii au interes să meargă singuri să recupereze banii pe sticle de la centrele de colectare, nu să le dea pe gratis. Astfel că lucrurile pot merge periculos de departe cu cei doi...
Legenda şoferului de găini: nevasta lui Grigore ţine post, iar el, şofer la Avicola, trage de fiecare dată la hanul lui Ildikó, fără să-i treacă prin gând ce avere poartă cu el: ouăle pe care găinile le fac în timpul transportului şi care nu sunt înregistrate nicăieri. Astfel că cei doi o pun de o afacere în toată regula; numai că, atunci când aceasta e descoperită, lucrurile nu se termină tocmai bine...
Al treilea lungmetraj românesc prezentat anul acesta la Cannes, pe lângă Povestiri din Epoca de Aur şi Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu, despre care am scris în corespondenţa anterioară, a fost debutul lui Radu Jude – Cea mai fericită fată din lume. A fost prezentat într-o selecţie ACID (o asociaţie a distribuitorilor independenţi din Franţa) şi e o tragicomedie în cheie realistă, minimalistă, cu un umor între absurd şi derizoriu. Atunci când Delia a câştigat o maşină strângând etichete de la sticle de băuturi răcoritoare („concursuri“ de un ridicol cumplit, de care e înţesată societatea românească de azi, care a descoperit recent consumismul), părinţii o duc urgent la Bucureşti să-şi preia cadoul, numai că intenţiile lor sunt de a pune mâna pe maşina fiicei pentru a o vinde şi a demara o afacere cu banii.
Duritatea situaţiei frizează naturalismul, relaţiile de familie devin tot mai tensionate şi, ca şi cum n-ar fi de-ajuns, aceştia sunt efectiv terorizaţi de reprezentanţii societăţii comerciale respective, care vor să filmeze un spot promoţional cu fericita câştigătoare a premiului. Acuitatea observaţiei face din film o fină comedie de moravuri, aplicată la societatea românească de azi, iar din debutul lui Radu Jude unul reuşit.
