Filocomunismul lui Hemingway

Nicholas Reynolds reconstituie cu minuțiozitate ultimele trei decenii din viața celui care a fost Ernest Hemingway, plecând de la diverse informații care apar în dosarele desecretizate ale FBI, dar punându-le în contextul carierei sale publice. Lăsând la o parte idila între Hemingway și NKVD, care poate părea șocantă, volumul este o incursiune minunată în fascinanta viață a celui care a fost unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului trecut, Ernest Hemingway, oferind multe detalii despre o personalitate fulminantă, fascinantă, colerică, narcisistică, în două cuvinte, un scriitor complet. Se știe cât de implicat a fost marele scriitor american în Războiul Civil din Spania de partea republicii, denunțând până la finalul vieții sale tabăra fascistă. „Pentru Hemingway, Războiul Civil din Spania nu a fost doar o supapă pentru un scriitor care dorea să fie luptător sau doar o sursă de material pentru următoarea corespondență sau carte. În cuvinte sau acțiuni, literalmente pe câmpul de luptă și în afara lui, Hemingway lupta pentru republică și împotriva fascismului, atât atunci când îi propulsa cariera, cât și când nu. Era dispus să facă sacrificii personale și profesionale.” El s-a întors din Spania supărat pentru că statele democratice, mai ales Imperiul Britanic, impuseseră politica de neintervenție (ceea ce nu a împiedicat interferența URSS). Practic, el nu a acceptat niciodată excesele republicane și dacă a aflat despre ele, le-a justificat necontenit.

Hemingway a scris și prefața unei cărți despre epoca de aur a Brigăzilor Internaționale, dar și o piesă de teatru intitulată „Coloana a 5-a”, iar în celebrul roman „Pentru cine bat clopotele?” descrie faptele de arme glorioase ale unui detașament de gherilă pro-comunistă, controlat de NKVD, în spatele liniilor naționaliste. Se pare că el asistase la o astfel de acțiune în Spania, în 1937. Tot în Spania republicană avea să-l întâlnească și pe celebrul Orlov, cel care conducea rezidența NKVD din Spania și care, de fapt, controla o bună parte din structurile Republicii Spaniole, având grijă să înlăture grupările de stânga rivale, antistaliniste. În ianuarie 1941 ar fi fost de acord să lucreze pentru NKVD, însă el nu a fost un spion clasic, ci mai mult un influencer cum am spune astăzi – acea persoană care avea puterea de a impune anumite teme mass-mediei, să influențeze milioane de oameni (în lupta antifascistă), pentru că el nici nu avea acces la mari secrete militare sau economice ale SUA, spre deosebire de alți apropiați ai lui Roosevelt. Și dacă ar fi fost prins, el nu ar fi putut fi condamnat în baza legislației americane din 1937-1940, pentru că nu avea o funcție oficială. Hemingway a fost un recrut ideologic, „dar nu era asemenea adevăraților adepți ai comunismului. Nu credea în marxism sau leninism; doar se alătura echipei antifasciste care avea rezultate (...) A fost de acord să devină spion pentru că ideea de a avea o viață secretă, ca să nu mai vorbim de fiorul dat de riscurile care decurgeau din aceasta, răspundea unei nevoi a lui. Pentru mulți spioni există un fel de frustrare care duce la nevoia respectivă”.

După cum se știe, Hemingway s-a stabilit în Cuba, care a fost marea lui iubire. „Scriitorul american aprecia posibilitățile de alegere și libertatea pe care insula aceasta le oferea unui emigrant înstărit. Viața în Cuba era mai colorată și mai palpitantă decât viața acasă. Regulile erau diferite, și aceasta atunci când erau reguli. Desigur, mai era și pescuitul incredibil, însă, așa cum le spunea Hemingway cititorilor săi de pe continent, mai era și clubul de tir, unde se trăgea în porumbei vii, în loc de discuri de lut”. După intrarea în război a Statelor Unite, Hemingway și-a continuat joaca de-a spionajul în Cuba, unde a intrat în legătură cu oficiali ai Ambasadei SUA de la Havana, cărora le-a oferit serviciile sale. După experiența amatoristică din Spania, se considera expert în contraspionaj. Oficialii americani nu au zis nu, acceptând și rapoartele lui, printre multe altele, despre activitățile puținilor simpatizanți naziști de pe insulă și, mai ales, ale celor franchiști, mult mai numeroși decât cei germani. Însă în timp ce colabora cu Departamentul de Stat, Hemingway detesta FBI-ul, care era departe de a fi entuziasmat în legătură cu aportul său informativ. Însă nici nu a intervenit dur împotriva marelui scriitor, chiar și Hoover dând directive ca abordarea Biroului să fie pragmatică. Hemingway a comparat la un moment dat FBI cu Gestapoul, denunțând rasist/ nativist că în rândul FBI erau mulți irlandezo-americani catolici care, în concepția lui, fără dovezi, ar fi fost simpatizanții lui Francisco Franco. În Cuba ar fi fost contactat de spionii sovietici care doreau să afle dacă angajamentul lui mai era de actualitate. Însă Hemingway dorea să ia parte la acțiune. În primăvara lui 1944 a ajuns la Londra, pentru că era destul de clar că Aliații aveau să debarce în Europa de Vest, pentru a contracara ofensivele victorioase sovietice care riscau să transforme întreaga Europă într-un satelit sovietic. Și în Cuba, și la Londra, sovieticii aveau să fie relativ dezamăgiți, în sensul că marele scriitor era mai preocupat de implicarea masivă a SUA în efortul de război împotriva nazismului decât în acțiuni concrete de spionaj în favoarea sovieticilor. Hemingway a luat parte la D-Day, de pe o navă de unsprezece metri, în largul coastelor normande. Nu de curaj ducea lipsă Hemingway. În calitate de reporter de război, nu i-a fost teamă să se alăture Regimentului 22 american pe linia frontului care se fixase în toamna-iarna lui 1944 la frontiera între Belgia și Germania. După respingerea ofensivei germane din Ardeni, ultima mare sforțare pe frontul occidental a lui Hitler, scriitorul a revenit la căldură, în Cuba, în ianuarie 1945, căci sorții războiului erau deciși, iar el avea nevoie de liniște pentru a scrie ceva serios care să-i aducă bani. Nu mai scrisese nimic altceva decât corespondență de război sau scrisori (foarte multe scrisori fostelor soții, amantelor sau fiilor) din 1940.

Începutul Războiului Rece avea să readucă la suprafață sentimentele lui prosovietice și antibritanice, ajungând să denunțe discursul lui Churchill de la Universitatea Fulton din Missouri din 5 martie 1946, considerând într-o scrisoare că Churchill era o amenințare la adresa păcii mondiale și nu Stalin, chiar dacă Churchill nu mai era premierul Imperiului Britanic. „Așa cum o făcuse și în timpul, și după Războiul Civil din Spania, Hemingway era dispus să le acorde sovieticilor prezumția de nevinovăție. Nu avea încă nici un cuvânt critic la adresa conducerii sovietice și continua să minimalizeze sau să caute scuze pentru epurările lui Stalin”. Hemingway nu a fost urmărit de FBI, chiar dacă se deschisese un dosar pe numele său. Nu a fost urmărit când revenea pe Continent și nici nu i-a fost ascultat telefonul sau interceptată bogata lui corespondență. Personalitatea lui era atât de debordantă, încât nu avea cum să nu apară în alte contexte/dosare care erau în atenția FBI. Anchetarea filocomuniștilor americani de către senatorul de Wisconsin Joseph McCarthy (1908-1957), precum și întregul climat de după 1946-1947, când Statele Unite s-au trezit de pe urma idilei cu Uniunea Sovietică, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dându-și seama cu ce monstru se confruntă, aveau să îl afecteze pe Hemingway, care s-a temut ca nu cumva vreun spion demascat sau vreun agent sovietic care defecta să îl incrimineze și pe el. Îi păsa de opinia publică americană. În perioada 1948-1950, numărul americanilor care spionau pentru Moscova se diminuase considerabil, atât datorită spaimei create de psihoza roșie, cât și capacității FBI de a sparge codurile sovieticilor. Din aceste două motive, centrul spionajului sovietic ar fi făcut presiuni pentru reactivarea fostelor rețele și simpatizanți ai cauzei comuniste, inclusiv a lui Hemingway (Argo), fără succes însă.

Locuind în Cuba în anii ’50, Hemingway a fost atras de gherila lui Castro, cu care avea multe în comun. Pe atunci Castro nu era comunist explicit, ci doar un combatant curajos și charismatic împotriva unei dictaturi de dreapta, precum era cea a lui Batista, pe care Hemingway o detesta, căci îi aducea aminte de Spania. Totuși, Batista nu se compara cu Franco, cel care câștigase războiul împotriva Republicii Spaniole și care era un militar de un alt calibru. În plus, gherila de stânga îi inspirase lui Hemingway volumul „Pentru cine bat clopotele”. Trei articole în New York Times scrise de Herbert Matthews, un prieten al lui Hemingway, care s-a întâlnit cu Castro, aveau să schimbe imaginea lui Castro în America și să impulsioneze lupta împotriva lui Batista. A sprijinit explicit valul de execuții publice care au urmat plecării lui Batista și care s-a abătut asupra celor care îl sprijiniseră. Scurta lui idilă cu Fidel Castro nu îl condamnă foarte mult, în contextul în care a iubit foarte mult și Cuba, unde s-a și stabilit (la Finca), căci Castro a avut o perioadă când nu era foarte clar în ce direcție urma să o apuce. De altfel, cei doi s-au întâlnit doar o singură dată, când Castro a luat parte la competiția de pescuit organizată anual de Hemingway, pe care se pare că a câștigat-o pe bune, prinzând cel mai mare pește. Cu această ocazie, ar fi vorbit câteva minute, Castro măgulindu-l pe american, spunându-i cât de mult a însemnat pentru el și lupta lui împotriva lui Batista romanul „Pentru cine bat clopotele?”.

Dovezile prin care se încearcă construirea unui adevărat caz – colaborarea lui Hemingway cu NKVD – nu sunt foarte explicite și relevante, poate și pentru că multe dosare din arhivele rusești rămân inaccesibile cercetătorilor. Spre deosebire de alți scriitori occidentali, care au adus osanale lui Stalin și, mai mult, s-au pus în slujba partidelor comuniste în mod explicit, au vizitat Uniunea Sovietică și s-au lăsat vrăjiți și cuceriți, Ernest Hemingway a dat dovadă de multă prudență și inteligență. Marea lui putere era cea mediatică și pe acest palier au încercat sovieticii să îl influențeze, fără mare succes. Hemingway iubea mult America, e drept, America sa, privită dintr-o perspectivă unică, pentru a o trăda pe față. //

// Nicholas Reynolds

// Scriitor, marinar, soldat, spion

// Traducere: Carmen Tauwinkl

//

Editura Humanitas, București,

2021, 384 pagini