Finala Congresului

Redactia | 03.06.2002

Pe aceeași temă

Cupa Mondiala 2002 e un bazar. O competitie cu 32 de echipe adunate mai degraba in spiritul democratiei geografice si nu dupa selectia de conclav pe care o presupune competitia de elita. China si Costa Rica sunt la fel de bune pentru Cupa Mondiala ca Franta si Argentina.

Aceasta noua filozofie a generozitatii supravalorice se ingrasa insa din chiar miezul ideii de fotbal. Cehia si Olanda stau acasa. Arabia Saudita, Ecuador si Statele Unite joaca la Mondiale. Spre deosebire de fotbalul erei Blatter, alte jocuri nu au acceptat acest umanism dubios. Tenisul e din acest punct de vedere un joc liberal, un capitalism sportiv feroce, in care jucatori si echipe sunt cernuti, chinuiti si iar cernuti pina cand grupul primilor 40-50 e compus numai din campioni potentiali. Imaginati-va turneul de la Wimbledon cu o patrime din jucatori invitati din motive de reprezentare geografica.

Ideea unei Cupe Mondiale la fotbal cu 32 de echipe e pur si simplu o teorie morala buna in seminariile de socialism poststiintific. In fotbalul mondial nu exista in acest moment 32 de echipe de nivel AA. Mai mult, nimic nu garanteaza ca echipele calificate la turneul final sunt cele mai bune 32 de echipe ale momentului. Paradoxal, exact in clipa in care fotbalul a devenit cel mai mare spectacol mediatic si cea mai fabuloasa afacere extraeconomica a lumii, Cupa Mondiala se supune celei mai inapoiate formule de gandire manageriala.

Cum se explica aceasta aparenta contradictie? Contradictia nu e contradictie. Cupa Mondiala a fost impinsa treptat spre o formula de organizare sateasca tocmai pentru a transforma popularitatea uluitoare a fotbalului intr-o mare afacere mediatic-financiara. Fotbalul renteaza daca piata de consumatori-platitori e largita la limita maxima. FIFA a decis in consecinta sa calce senin peste ideea “depasita”de competitie pura. Criteriile de departajare valorica au fost trecute in planul doi. In schimb, a fost promovat conceptul de diversitate a reprezentarii. A inceput apoi sa se vorbeasca deodata de “concertul continentelor” si, mai ales, de onoarea de a participa. “Important e sa participi, nu sa castigi!” - nu mai stiu cine a spus aceasta tampenie perfect sferica. Ideea e atat de stupida, incat a devenit refrenul favorit al mii de ziaristi si prezentatori de televiziune care au conchis ca au reusit in sfarsit sa-si probeze cultura. Prin urmare, oricine e binevenit la Cupa Mondiala. Cel mai jenant meci trebuie urmat de declaratia in care cutare fotbalist spune ca e mandru de prezenta la marea sarbatoare a fotbalului si totul e in regula. Perfect! Ce ati spune dumneavoastra de instalatorul care vine si va strica mai rau robinetele, dupa care pleaca spunand ca a fost mandru sa va faca o vizita si ca reprezinta o scoala de lucru pana mai ieri exclusa pe nedrept de la interactiunea cu clientii? Nu stiu de ce am vaga banuiala ca Herr Blatter ar da afara in voleuri un asemenea instalator.

Franta de sus

Cupa Mondiala 2002 e foarte departe de Cupa Mondiala 1970 sau 1974 pentru ca azi e usor de spus cine sunt favoritele si cine s-a calificat doar pentru o excursie de lux in Coreea de Sud si Japonia. Ceea ce nu demonstreaza ce baiat destept e autorul acestui articol, ci doar ce baieti dubiosi isi fac de cap la FIFA. Echipele mari sunt usor de numarat. Franta domina cu autoritate dinastica. Splendoarea care a scaparat acum 4 ani nu are inca rival. Echipa are sange proaspat. Henry (daca va avea doi genunchi intacti) si Trezeguet sunt pur si simplu doi supermeni. Djibril Cisse pare sa fi fost asamblat la timp pentru o lansare extraordinara. Adevarat diamantele proaspete ale francezilor stau intr-o montura veche. Nobila, dar veche. Careul defensiv e la limita de valabilitate. Lebeuf, Lizarazu, Thuram si mai ales Desailly joaca ultimul act si nu e exclus sa rateze destul de des replica. Prin urmare, singura problema a Frantei e vechea dilema braziliana: sa marcheze mai mult decat incaseaza. Daca “placajele” lui Vieira si Petit vor putea garanta libertatea de joc a lui Zidane, dilema braziliana va ramane braziliana. Insa adevarata forta de joc a francezilor e probabil starea de spirit, capacitatea de a evita caderile psihice. De fapt, munitia mentala separa cu adevarat Franta de celelalte (putine) echipe care i-ar putea contesta suprematia.

E vorba de Argentina si Italia. Si cu asta lista echipelor de valoare exceptionala se inchide. Insa nici Italia nici Argentina nu au pana la urma forta de gandire in teren a Frantei. Italia e o echipa in stare sa alerge in cea mai desavarsita stare de luciditate tactica, insa italienilor le lipseste acea stare de expansiune a vointei care face o echipa sa rastoarne meciuri. Italienii stiu sa castige meciuri. Francezii stiu sa castige meciuri pierdute. Ceea ce nu inseamna ca Totti n-ar putea fi unul din cei 5-6 jucatori de superclasa ai turneului. Argentina are un lot de poeti, matadori si dansatori. Nimic nu e gresit in personalul acestei mari colectoare de talent. Pablo Aimar e un fotbalist complet care lasa insa impresia ca va ramane pentru totdeauna la 23 de ani. Hernan Crespo e un varf agitat si imun la marcaj. Crespo e insa prea dependent de serviciul mijlocasilor. Juan Veron vine dezorientat dupa un sezon de neadaptare la Manchester United. Fiecare argentinian e o bijuterie cu defect. In plus, Marcelo Bielsa continua seria paranoica de antrenori “apucati”, ideologi neinduplecati ai unui sistem pe care il apara cu siguranta marinarului autor de descoperiri geografice. O asemenea echipa seamana cu un mare actor de drama. Ea depinde prea mult de conjunctura, de momente inexplicabile de gratie.

Brazilia grea

Brazilia e in continuare protejata de un blindaj mitologic.
Oricat va pierde de acum inainte, nationala Braziliei nu va aluneca din centrul exotic si oniric al imaginatiei noastre. Insa Brazilia e azi mai degraba o realitate determinata sociologic decat o stare de creativitate. Echipa lui Luiz Felipe Scolari, zis si “Felipao”, e echipa unui antrenor care a ordonat public echipelor sale de pana acum sa rupa cat mai multe din oasele adversarilor. Asa ceva nu tine de Brazilia, ci de decaderea ei in randul echipelor care se bizuie pe mecanica.

Scolari a agravat anchiloza ignorandu-l pe Jardel, clocitoarea automata de goluri la dispozitia lui Bölöni. Au mai ramas totusi in echipa Rivaldo si Ronaldo, ultimii doi jucatori brazilieni care se mai afla in legatura cu spiritele sacre ale anilor ‘70. Ronaldo ar putea iesi in sfarsit din lesinul convulsiv in care a cazut cu o ora inainte de finala din ‘98 de pe Stade de France. Daca, in plus, Rivaldo isi va recupera forta de soc, iar Lucio va fixa in sfarsit defensiva, atunci Brazilia ar putea trece de sferturi. De acolo in sus pandeste “dilema franceza”: cum poti urca in finala fara a cheltui tot pe drum. Brazilia pare totusi o echipa straina de performanta psihica, asa incat dilema franceza va ramane franceza. Restul plutonului e la distanta si urca greu panta. Echipe mai mult decat decente sau chiar distinse (Spania) vor incerca probabil sa urce spre platourile inalte. Nici una nu poate deocamdata sa priveasca Franta in ochi si e de presupus ca nici una nu poate privi decat cu ochii pe jumatate inchisi Argentina si Italia.

PsihoIberia

In acest moment Spania pare sa aiba totusi vederea cea mai buna. Spaniolii defileaza cu Raul, cel mai abil atacant european. Varful Realului pare singurul jucator complet eliberat de acel complex care ii face pe spanioli sa fuga de situatiile adverse intr-un meci strans. De mai bine de 20 de ani Spania promite si apoi cade in depresie. Raul poate rescrie foaia de observatie de la capul esecurilor spaniole, dar asta depinde mult de revenirea lui Mendietta, care a disparut pur si simplu in letargie de cand joaca la Lazio. Bineinteles, Portugalia va fi inconjurata de simpatie. Generatia Figo e coapta si stie fotbal cat 2-3 grupe de calificare la un loc. Ceva ii tine insa in loc pe portughezi si acest ceva a fost descris cu precizia obisnuita de Ladislau Bölöni. Va mai aduceti aminte de Bölöni? E vorba de acea persoana pe care mai marii Cooperativei romanesti au ajutat-o sa faca din Sporting Lisabona cea mai buna echipa a Portugaliei, in loc sa califice Romania la Cupa Mondiala. Bölöni a fost intervievat saptamana trecuta de revista UEFA si a gasit cu cale sa spuna doua lucruri. Mai intai, un suspin resemnat in fata capacitatii de selectie a lui Scolari, omul care n-a auzit de Jardel. Apoi definitia sufletului fotbalistic portughez. In Portugalia - spune Bölöni - lumea se duce la meci pentru spectacol si nu accepta nici un fel de restrangere tactica a show-ului. Aceasta mentalitate a coborat rapid din tribuna in sanul echipelor - a conchis Bölöni. De aici, obiceiul usor de recunoscut al nationalei portugheze de a-si demonstra cat mai rapid superba tehnica pentru a ceda apoi suav. Demisiile melancolice ale portughezilor au un singur adversar - Luis Figo. El insusi e insa cuprins in ultimul an si ceva de o anume placere a distantei (utila doar in masura in care ii fereste gleznele).

Undeva la demisol, Germania pregateste o revansa ce nu mai poate avea loc decat cel mai devreme la Cupa Mondiala 2006, pe teren propriu.

Pana la Unificare, Germania era o identitate consolidata de ambitie. Völler conduce azi o echipa in care ambitia consolideaza anonimatul.

Ceva mai jos stau aspirantele la recunoastere. In cazul Turciei, omologarea s-a prelungit evident prea mult. Turcii nu mai sunt disperatii veniti la sacrificiu pentru un 0-0. Nationala turca isi joaca fotbalul pe la cele mai bune cluburi europene.

Daca Yildiray Basturk ar fi fost inconjurat de mai putina rutina germana, Bayer Leverkusen ar fi impins Realul la limita suportabilului. Turcii sunt de fapt un fes deasupra Rusiei, o echipa aproape necunoscuta. Ceea ce e normal pentru o echipa care vine de fapt din cea mai retrasa tara a Europei (Moldova si Belarus impart onoarea de a dovedi ca exista viata in alt sistem solar). Antrenorul Oleg Romantsev fumeaza chiar si atunci cand nu fumeaza, iar atunci cand nu fumeaza pare un om chinuit de propria echipa. Eforturile lui Romantsev nu au schimbat datele de baza: rusii fug in continuare ca niste evadati, dar nu ajung aproape niciodata sa gandeasca tactic in teren.

Calvar de limba engleza

Totusi Romantsev are pe cine compatimi. Sven Goran Eriksson a aflat in ultimele cateva zile ca trebuie sa gaseasca o echipa care sa reprezinte Anglia la Cupa Mondiala. Cu alte cuvinte, Eriksson a descoperit secretul masochist al fotbalului englez: chinul imprastiat. 22 de echipe de prima liga au trecut prin maluri si noroaie la fiecare 2-3 zile pentru a incheia cel mai lung si istovitor campionat al lumii.
La sfarsit, jucatorii s-au retras pe la spitale si sanatorii.

Steven Gerrard, la 21 de ani cea mai mare speranta a Europei, s-a destramat ca un miner reumatic. Beckham, Dyer, Butt, Murphy sunt fiecare in felul lui capitole speciale intr-o Istorie a Betesugului. Eriksson va fi obligat sa ii ceara lui Michael Owen, marele pusti al fotbalului european, sa castige meciuri de capul lui. Ceea ce nu e deloc imposibil, numai ca trei meciuri in grupa par prea deajuns pentru Anglia, echipa-spital plus Owen.

Republica Irlanda a incheiat deja Cupa Mondiala. McCarthy si baietii pe care ii scoleste si la bere au cucerit fara rival titlul supergreilor la streche colectiva. Roy Keane, singurul jucator irlandez de calibru mondial, capitan la nationala si la Manchester United, a dat o proba masiva de tembelism irlandez si a reusit sa dezerteze in spume. Keane s-a suparat pe secundul echipei. A jurat ca pleaca, apoi s-a induplecat si a ramas, dar a doua zi l-a facut albie de porci pe McCarthy, care l-a trimis imediat la impaturiri cu cearceafuri ude acasa, in Irlanda. Caz clasic de turbulenta irlandeza, Keane si-a distrus cu veselie nebuna cariera si a izbit cu placere in orice urma de ratiune. Irlanda ramane si in acest fel zona unei nevroze taranesti intrutotul asemanatoare cu boala de care sufera alta populatie uitata pe o insula: sicilienii.

Blatter in adidasi

Intre noutatile destul de apetisante ale Cupei Mondiale 2002 se numara si o echipa de prima divizie franceza care joaca in afara tarii sub numele colectiv Senegal. 17 din membrii lotului senegalez joaca la cluburi mari din Franta si e imposibil ca acest lucru sa nu se simta, poate chiar in deschiderea de vineri contra Frantei. Franta-Senegal va fi un meci de urmarit cu ochi atent. Nu e exclus insa ca multa lume sa fie prinsa la acea data de entuziasmul eliberarii. Maine, 29 mai, are loc Congresul FIFA. Sepp Blatter va candida la un nou mandat.

Va supravietui sau nu omul care a distrus finantele FIFA, a cumparat votul care i-a dat mandatul in curs si a comercializat fotbalul in toate formulele culese de pe site-urile pornografice? Congresul FIFA va vota maine, dar parte din cei prezenti au mai votat o data acum doua saptamani. Blatter a fost dat in judecata atunci de 12 din subordonatii sai.

Procesul se judeca, dar reputatia lui Blatter e ceva mai lipsita de sanse decat China la titlul mondial. Contracandidatul sau, Issa Hayatou, nu e un sfant, ci presedintele Confederatiei Africane si arma din mana lui Lennart Johanssen, presedinte UEFA si dusman in ceruri si pe pamant al lui Blatter.

Daca Blatter va fi indepartat maine, ceva se va schimba dupa aproape 30 de ani. Domnia corupta a Casei Dassler se va stinge. Ca si J.A. Samaranch, fost presedinte CIO, Sepp Blatter e creatia intereselor familiei Dassler. Iar familia Dassler are un singur numar la pantof: firma Adidas, imperiul condus si administrat de Dassleri. Inlaturarea lui Blatter si macar 4-5 meciuri de clasa la Cupa Mondiala ar putea dovedi ca exista viata in fotbal si dupa 30 iunie 2002. Ziua Finalei.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22