„Firul-fantomă”: ce vedem din invizibilul care ne leagă?

Andreea Nanu | 20.07.2021

Lungmetrajul din 2017 al regizorului şi scenaristului Paul Thomas Anderson se situează la graniţa unor lumi interesante, pe care reuşeşte să le „coasă” laolaltă printr-un captivant „fir- fantomă”.

Pe aceeași temă

Phantom Thread e firul de mătase al creaţiilor haute couture aparţinând celebrei case londoneze Woodcock; e firul tare al rigidităţii lui Reynolds Woodcock, firul forţei fragile al muzei Alma Elson, firul conciliant al „sufletului geamăn” Cyril Woodcock; dar şi firul memoriei care-i leagă pe protagonişti de cei vii şi de cei dispăruţi. Paul Thomas Anderson concepe şi reuşeşte să ducă la bun sfârşit o broderie elaborată, lucrată cu migală estetică, care abundă în ornamentaţii de sunet şi textură, într-o complicitate de gesturi, priviri şi tăceri enigmatice, totul „maturat” sub presiunea ritualurilor pe care le presupune actul creaţiei. Dar şi a tabieturilor care transformă oamenii în nobile fortăreţe, pe cât de elegante, pe atât de impenetrabile. „Reynolds e un om dificil”, îşi începe Alma mărturisirea în faţa doctorului venit să-i examineze soţul bolnav. „El mi-a îndeplinit visurile. Iar eu i-am dăruit totul, pe mine însămi.” Întregul film e susţinut de pânza confesiunii Almei; ţesătură transparentă, discretă, ca un borangic rezistent ce subîntinde viaţa bine croită a lui Reynolds. Prima şi ultima împunsătură de ac îi aparţin acestei voci feminine, actriţă mai degrabă necunoscută pe care criticii de film au primit-o ca pe o revelaţie, în dialogul inspirat cu Daniel Day-Lewis. După ce-şi onorează comenzile pentru doamnele din înalta societate, Reynolds Woodcock simte nevoia să se detaşeze în casa de la ţară. La un restaurant retras, îşi opreşte privirea asupra neîndemânaticei, dar gracilei chelneriţe Alma Elson. Deşi în uniformă, înţelegem motivul atracţiei: Alma are „forma ideală”. Îi comandă o listă impresionantă, de la „iepure galez” până la „smântână şi frişcă”, extravaganţe culinare corespunzând capriciilor lui. Alma reţine fără greş, scriindu-şi pe nota de plată numele şi dedicaţia, cu tandra ironie care-o va aureola tot filmul: „for the hungry boy”. Intuiţie perfectă a caracterului contradictoriu al „băiatului flămând”, lacom să trăiască, dar şi retractil faţă de cei din jur, chiar şi de el însuşi. Blocat în trecut, în copilăria severă, în legătura cu mama pierdută timpuriu, Reynolds îşi găseşte cu greu locul în prezent, ca şi cum ar fi o haină prea strâmtă.

Invitaţia la cină şi prima conversaţie cu noua muză, Alma, se leagă în jurul acestor lucruri mărunte, de familie fără familie, al figurilor bântuitoare: „Ai ochii mamei tale?”. „Semeni cu ea?”. Nici una, nici alta. Însă aflăm că el poartă fotografia mamei lui în căptuşeala hainei, „unde poţi ascunde aproape orice”, laolaltă cu o şuviţă din părul ei, pentru a o simţi mereu aproape. „E ceva consolator în felul în care cei morţi îi vizitează pe cei vii”. Prima seară se încheie la fel de romantic, cu o probă de lucru, în care Alma devine conştientă de cât măsoară în carnetul surorii Cyril şi de cât o apreciază Reynolds, care tocmai şi-a descoperit în ea „manechinul perfect”.

Întorşi la Londra, în luxoasa casă de modă Woodcock, Alma află pe propria piele cât de greu este să-şi găsească locul între Reynolds şi Cyril, fratele şi sora strâns uniţi de greutăţile vieţii, într-o solidaritate adeseori duplicitară, bolnăvicioasă. Fiecare e captiv în propria frustrare, ca doi siamezi pe care orice încercare de a-i separa eşuează. De la banalele gesturi care-i acompaniază micul dejun, la gusturile nerafinate ce-i sunt reproşate constant şi până la curajul de a spune sincer ce simte şi gândeşte, totul o face pe Alma neadecvată în casa creatorului Woodcock. Deşi „trăieşte aici” şi „rezistă în picioare mai mult decât toate celelalte modele”, Alma e supusă unui tir permanent de cruzimi, ironii glaciale şi umilinţe rafinate. Poţi deveni uşor muza şi amanta lui Reynolds Woodcock, dar nu te poţi apropia de el. Chiar şi când fratele apelează la solicitudinea surorii protectoare ca să-l scape de iubitele indezirabile, Alma se dovedeşte a fi de nezdruncinat. O delicată „magnolie de oţel”. Până în ziua în care, la cules de ciuperci, Alma descoperă o specie otrăvită, din care îi presară iubitului în mâncare. Efectul e aproape imediat, cu consecinţe pe măsură: otrăvit, bolnav, Reynolds cade peste rochia de mireasă a prinţesei Belgiei, distrugând-o aproape iremediabil. Celălalt efect, urmărit de Alma, e şi el instantaneu: boala îl face să devină neputincios, „tandru şi deschis, cu niciun alt ajutor în afară de ea”. În timp ce Reynolds agonizează la etaj, la parter, doamnele casei Woodcock petrec o noapte întreagă refăcând rochia, reparând cu fine împunsături broderia spartă. Totul se petrece în muzicalitatea intensă a celei mai profunde tăceri: Alma descoperă în tivul rochiei mesajul cusut de el, potrivit obiceiului din copilărie: „niciodată blestemat”. În acelaşi timp, dilatat prin halucinaţie şi memorie, Reynolds primeşte vizita mamei, a spiritului ei întraripat în rochia de mireasă pe care i-o crease în adolescenţă, ca dar de nuntă; rochia asupra căreia stătuse aplecat zile şi nopţi, despre care nimeni nu ştia ce s-a ales. Odată cu dimineaţa, rochia prinţesei e gata şi el, refăcut, coboară şi îngenunchează la picioarele Almei, adormită pe canapea: „Sunt lucruri pe care nu le pot face decât împreună cu tine. Nu vreau să mai trăiesc fără tine”. Reynolds are darul „efectelor” textile, dar şi al cuvintelor, pe care ştie să le combine astfel încât să obţină rezultatul scontat. Însă întrebarea lui rămâne un timp suspendată în tăcerea Almei, care vede dincolo de ornamentele lui şi ale creaţiilor, dincolo de fantasmele care le obnubilează dragostea dificilă. În cele din urmă, acceptă să-i devină soţie. După o scurtă acalmie, revine obsesia micilor gesturi, felul în care ea îşi ronţăie cerealele sau, pur şi simplu, insuportabila naturaleţe cu care se bucură de viaţă. Luna de miere se transformă pe nesimţite în „lună de fiere” şi sub influenţa concurenţei geloase pe „norocul” ilustrei anonime, despre care nimeni nu ştie cum şi-a „croit” drumul în viaţa marelui creator. Înalta societate găseşte o joasă plăcere perversă în a îngroşa diferenţele – de clasă, de gust, de vârstă, accentuând prăpastia între cei doi. Antagonismul culminează într-o teribilă scenă nedorită, în care Reynolds i se plânge lui Cyril că n-o mai doreşte pe Alma, fiindcă „nu poate lucra din pricina ei”, o prezenţă complet „nepotrivită în casa pe care am ridicat-o împreună”. Totul se termină într-o politeţe glacială, care-l face pe Reynolds să izbucnească: „E un aer de moarte stătută în casa asta!”.

Regizorul îşi construieşte povestea pe o surprinzătoare tensiune, acumulată din detalii pe care şi le selectează ca un croitor din panoplia de accesorii şi trucuri cinematografice. Drumul privirii este de la exterior – peisajul spectaculos cu stânci şi mare, casa elegantă din centrul Londrei, interioarele luminate de candelabre cu ciucuri de cristal şi obiecte de artă, costumele superbe recompensate cu premiul Oscar!, mişcarea graţioasă a trupurilor perfecte în defileuri de modă, atmosfera înecată în politeţurile meşteşugului, dar şi a snobismului – spre interior: personaje captive în lumi îngustate de singurătate şi prejudecăţi, sărace în emoţie şi sentimente împărtăşite, dar disperate să găsească o raţiune de-a fi, „care să nu le lase inima înăcrită să se sufoce”. Politeţea fără cusur, bine întinsă ca o impecabilă stofă apretată, se mai rupe uneori sub înţepătura cuvintelor usturătoare, a unei înjurături sau a unui blestem. Urmărim, fascinaţi, tăietura perfectă, măsurătoarea fără greş, împunsătura măiestrită. Dar „meseria de artă” nu susţine întotdeauna arta vieţii. Cyril Woodcock, interpretată de Lesley Manville, ţine în echilibru fragil universul Woodcock, ca un judecător detaşat, imparţial, sancţionând pe loc „văicăreala” fratelui răsfăţat, rezolvând practic situaţiile disperate. Dacă Daniel Day-Lewis e deja un Sir al cinematografiei, revelaţia vine din partea Almei, Vicky Krieps, care portretizează nu doar o femeie în căutarea iubirii şi a misterului lui Reynolds, ci Feminitatea sublimată în ipostazele ei intime, impregnate de poezia vizuală şi muzica bântuitoare compusă de Jonny Greenwood.

Deşi interpretarea are o nuanţă de comedie ironică, tragedia vine din transparenţa cu care fiecare e conştient de propriile limite, de refuzul personal. Nimic nu se schimbă, oamenii nu acceptă să fie reformaţi. Ca într-un obstinat joc de şah, în care fiecare aşteaptă şah-mat. Învinge cel care rezistă până la capăt. Alma colindă din nou pădurile în căutarea ciupercii salvatoare; bolnav de muncă, Reynolds nu e sănătos decât atunci când se îmbolnăveşte: „Te vreau prăbuşit, slab, deschis şi tandru, cu nimeni în afară de mine care să te ajute”. Reynolds acceptă, luând o înghiţitură zdravănă din omleta intoxicantă. Jocul straniu se reia, firul fantomatic al iubirii lor se regenerează ca prin magie. „Eu te voi face din nou sănătos.” Cuvintele Almei nu sunt simptomul sadismului, ci proba de foc a infinitei răbdări pe care o trece, de fiecare dată, ca pe un Styx personal, veghind la căpătâiul lui. Doctorul este chemat, nu atât ca să-l vindece, ci ca să-i servească ei drept martor la strania poveste: „Acum sunt mai în vârstă. Şi îl înţeleg. Dacă de data asta nu se va mai trezi, nu are nici o importanţă. Nu voi avea nevoie decât de răbdarea mea ca să-l regăsesc, iar şi iar, în viaţa aceasta şi în cealaltă, şi în următoarea, şi în următoarea”. Deşi îşi imaginează scene fericite dintr-un posibil viitor optimist, în care un copil le luminează viaţa şi „cunoscuţii se bucură împreună”, totuşi ea îşi împlineşte „sufletul” (alma) mântuindu-l pe al lui Reynolds. Concluzia ei îi surprinde cu totul esenţa, parfumul tare al acestei Pieta moderne: „Să fiu îndrăgostită de el face ca restul vieţii să nu-mi mai pară un mare Mister”. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22