Fits 2021 (III) Eros și Thanatos

Doina Papp | 12.10.2021

Silviu Purcărete și Radu Afrim, semnături regizorale consonante cu preocupările și frământările celor care așteaptă de la teatru momente de grație spirituală și speranță.

Pe aceeași temă

Două dintre cele mai semnificative spectacole ale Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași, invitate la Festivalul internațional de Teatru de la Sibiu din acest an, ne permit să vorbim despre creațiile recente a doi dintre cei mai importanți regizori ai momentului, dacă nu cei mai, despre teatrul mare slujind cultura și marile întrebări ale lumii. Silviu Purcărete și Radu Afrim, convocați constant de teatrul ieșean la dialogul teatrului cu vremurile și publicul, produc, iată, spectacole pe măsura faimei acestor semnături regizorale consonante cu preocupările și frământările celor care așteaptă de la teatru momente de grație spirituală și speranță.

Plugarul și moartea, regia Silviu Purcărete

Redescoperit de Editura Humanitas, care a publicat în anul 1997, în traducerea de excepție a poetului Marin Tarangul ajutat de Emmerich Shaffer, eseul Plugarul și moartea, scris la sfârșitul Evului Mediu de un notar din Boemia, Johannes von Tepl (1350) făcuse, de fapt, primii pași pe scenele lumii. După cum relatează George Banu, care i-a semnalat textul lui Silviu Purcărete, reprezentațiile văzute la Paris la distanța multor ani au fost o bună recomandare pentru scenele de la noi unde această inedită lucrare, denumită și tratat juridic, nu întârzie să apară. Mai întâi la Teatrul Maghiar din Cluj în 2014, în regia lui Mihai Măniuțiu, sub forma unui cabaret noir zgomotos și grotesc, și acum la Iași în viziunea proprie regizorului Purcărete, poet al imaginilor, dar și șlefuitor de idei. Datorită aceluiași distins critic și profesor, am ajuns și eu să văd filmat spectacolul ieșean, după ce la Sibiu am ajuns mai târziu. Poate mai bine așa, dacă mă gândesc la dificultățile translării pe alte scene a decorurilor lui Dragoș Buhagiar, cum s-a întâmplat cu Cafeneaua, tot a Iașiului, spectacol prezentat la București cu ani în urmă. Deși deloc terestru, dialogul filosofic dintre plugarul lui Johannes Tepl și Doamna Moarte îi inspiră lui Buhagiar inițial imaginea unui interior domestic, acela din casa personajului care își plânge aici mai tăcut sau mai zgomotos soția decedată. În acest sens, scena cu deschidere amplă are figurate în desfășurare plană obiecte casnice (o canapea, un pat, un frigider, un birou). Ele vor dispărea treptat, lăsând locul unor peisaje glaciale egale cu frigul din sufletul plugarului transformat de regizor într-un scriitor din lumea modernă care scrie la mașină. Urmând gândurile acestuia și țăcănitul mașinii din dialogul cu sine în jurul unui de ce tragic, tot regizorul o transformă pe Doamna în moarte în bărbat, un alter ego al plugarului-scriitor jucat de același actor, ipostază în care interpretul Cătălin Chirilă găsește un ton aspru, diferit de al plângăciosului plugar. Tablourile se succed într-o logică a simplificării, a epurării de materialitate, de la ființă la neant, de la realism la supranaturalul rarefiat al trăirilor transcendentale când dominant devine mesajul de dincolo de lumea cunoscută. Un mesaj care anulează tonul elegiac de mai înainte și mai ales revolta, punând lucrurile la punct. Potrivit concepției privind relația cu moartea a omului mărunt, a pigmeilor care suntem, aceasta devine superfluă, de vreme ce, cum spune autorul însuși, citat de Heidegger: De la naștere, omul este suficient de bătrân ca să moară. Însă până la momentul acceptării acestui verdict, plugarul, ca și omenirea toată, trăiește angoasa așteptării, urmată de neacceptarea în cazul de față a pierderii nemeritate suferite prin moartea soției, pe care o impută Cerului. Diferit de Iov cu care e asemuit, plugarul e pe punctul de a-și abjura credința și parcă pentru a-i da dreptate, spectacolul reînvie momentele frumoase ale vieții cuplului cu ajutorul unor fastidioase proiecții. Concepute de Andrei Cozac, artist vizual remarcabil, acestea îmbină poezia imaginilor proprie lui Purcărete cu tehnologia folosită creator, participând la susținerea ideii că Doamna Moarte, devenită domn cu redingotă și baston, e prezentă pretutindeni și mereu în viața celor doi. Imaginea personajului se dilată, se multiplică, cu coasă sau fără, amenințând și tulburând cugetul sărmanului plugar/scriitor care, redus la grotesc, în lenjerie intimă, lipsit de apărare, se face tot mai mic. Cea mai puternică imagine e a transformării patului conjugal în sicriul invadat de duhurile care ies din dulapul familial cu trupurile bandajate ca în Faust. Drumul de la ființă la neant, idee-suport a întregului spectacol, e vizualizat spectaculos într-un amestec de artefact și viață adevărată a sentimentelor. Regizorul care semnează și dramatizarea ignoră însă epilogul din tratatul lui Johannes Tepl, unde în lamentațiile plugarului citim opțiunea pentru o viziune creștină despre viața de apoi și înviere, făcând loc speranței, singura care-i poate aduce plugarului alinarea. Acea ars moriendi – arta de a ști să mori, pe care o statuau anticii – pare a nu mai avea căutare. Eliminând din punct de vedere teologal perspectiva, Silviu Purcărete nu o proclamă explicit și, refuzând epilogul, rămâne de partea omului revoltat. Plugarul resemnat înfruntă condamnarea biblică și din patul-sicriu privește flăcările gheenei ce inundă spre sfârșit fundalul, amenințând superba imagine a ghețurilor, ca simbol al rațiunii. Un spectacol tulburător, necesar în aceste vremuri de cumpănă pe care le trăiește Planeta.

Orașul cu fete sărace, regia Radu Afrim

Pentru noul său proiect ieșean, Radu Afrim s-a oprit la un volum de nuvele al lui Radu Tudoran de prin anii ’40, intitulat Orașul cu fete sărace, inspirat scriitorului de soarta Basarabiei și a basarabenilor trecuți prin sărăcia războiului și a deportărilor. Dar nu despre istorie vrea să ne vorbească neapărat spectacolul rezultat, al cărui scenariu regizorul îl alcătuiește mai degrabă în intenția de a prelungi această experiență realistă de viață într-un sunet cu varii sonorități. Priceput în a percepe acest sunet al locului cum ne-a dovedit-o și în alte dăți (vezi spectacolul de la Brăila), Radu Afrim simte în acest oraș pe care-l descrie Radu Tudoran cu lux de amănunte de peisaj și oameni o voce unificatoare a tristeții într-o situație-limită provocată aici de frig. Încremenit la propriu și la figurat sub amenințarea gerului siberian, orașul care face un eveniment din sosirea vagoanelor cu lemne își caută căldura în simțurile trezite sau stârnite ale unor copile pentru care patul devine altarul unui ritual de supraviețuire. Concret, ele se aciuează lângă singura sobă încălzită din urbe, a celui care pare unicul reprezentant al sexului tare. La ușa acestui Marinică fac coadă fetele sărace, cu ciorapii căzuți (excelent amănunt al vestimentației), cu aspirații modeste, pentru care paltonul primit cadou e la fel de important ca plapuma moale a așternutului care le primește, acceptându-le stângăcia. Statui ale durerii, ale unei inocențe care generează dramă, aceste fete ar putea semnifica și o cedare a genului zis slab în fața bărbaților sub amenințarea durităților vieții, dacă nu ar fi chiar o ofensă la adresa feminității și feminismului puse aici la pământ. Dintre ele, una singură ripostează conștient la adresa acestei condiții, Mura, cea care mai visează la iubire adevărată, dar ajunge să se vândă pentru o mână de copeici primului chiriaș. Cotitura e determinată de scena violului, punct nodal excelent rezolvat scenic. Destinul Murei, mai mult decât al celorlalte asupra cărora scenaristul se oprește descriind un peisaj uman variat, colorat, tragicomic, dar uneori obositor prin excedent verbal (monoloagele), concentrează o idee generoasă a spectacolului privind mutilarea sufletească, survenind în condițiile nefirești ale acelui mod de viață.

Cu acest material epic luxuriant, Radu Afrim construiește un spectacol de o poezie stranie, căptușit cu muzică și sonorități de acolo și de nicăieri care vibrează de râsete gâlgâite și doine de jale în scene de ritual păgân (baia turcească) sau religios (noaptea de Înviere). Decorul, construcția scenografică (Cosmin Florea) permit simultaneitate acțiunilor, dinamizând desfășurarea altfel liniar-descriptivă a acțiunii. Ca un obiect de cult, soba care scoate fum îmbrățișată feciorelnic de toate fetele din oraș e, alături de vitrina centrală în al cărei cadru se ivesc cu zgomot de închisoare cele mai frumoase și semnificative tablouri, unul din semnele capabile să poarte idei. La fel, peisajele înghețate de dincolo de sticlă, fie ea a ferestrelor sau a dulapurilor. E un univers plastic cumva familiar spectacolelor lui Radu Afrim, care se confundă cu un mod al său personal de a percepe lumea, mai degrabă senzorial, pe care când nu o fotografiază o poartă în suflet. Mai tot timpul în clar obscur, cu lumini filtrate, spoturi dirijate și imagini odorizante (vezi invocația Murei din scena în care face elogiul florilor din glastră), spectacolul induce o stare aproape de transă cum bine aprecia interpreta, în care viața pare suspendată și pusă în paranteze asemeni florii strivite din ierbar – ultima imagine a reprezentației. În distribuția alcătuită din tinere studente la facultatea de profil se disting câteva nume cunoscute ale scenei ieșene, actrițe și actori care dau relief personajelor în jurul cărora regizorul-scenarist construiește anecdotica. În rolul Mamușcăi, un fel de fostă colhoznică, bețivana sentimentală Pușa Darie e o prezență fabuloasă care joacă în cheie tragicomică un fel de Bubulină feliniană. Tânăra Ada Lupu are de înfruntat pe parcursul unei partituri inegale drama Murei, redând răscolitor umilința în scena violului alături de Dumitru Năstrușnicu, bine ales și bine condus spre a exprima abrutizarea masculină. Diana Vieru, premianta de la Uniter, exersează cu succes dialectul basarabean, în savuroase momente de umor involuntar, iar Diana Roman încântă cu timbrul ei celest, contribuind cu aranjamente muzicale inspirate la întreaga alcătuire sonoră a spectacolului care-i aparține regizorului. Cosmin Maxim și Ionuț Cornilă participă adecvat la complinirea acestui tablou eminamente feminin în puținele scene care le-au fost rezervate.

Văzut la Sibiu, într-una din halele Fabricii de cultură, în pandemie, Orașul cu fete sărace, spectacolul delicat și persuasiv purtând marca Radu Afrim, nu și-a găsit, din păcate, locul potrivit pentru a ne face părtaș la sunetele elegiace ale unei povești care nu e nici doar despre sărăcie și nici doar despre sex sau erotism disimulat, cum ar putea părea la prima vedere. //

  1. Plugarul și moartea în regia lui Silviu Purcărete

  1. Orașul cu fete sărace în regia lui Radu Afrim

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22