FITS 2021: Nimic nu se pierde, totul se transformă (I)

Instalat sigur în regulile care-i alcătuiesc mecanismul de funcționare ce părea rețetă sigură, devenit o adevărată instituție de sine stătătoare, cu toate compartimentele necesare pe verticală și orizontală, intrat în conștiința timpului ca un reper de cultură, de creație, spațiu al dialogului culturilor și artelor, al comunicării, suficient sieși, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu a resimțit însă, ca mai tot ce e spectacol pe lumea asta, destabilizarea produsă de pandemie. O încercare de fapt, care a pus la probă rezistența navei construite cu migală din multă pasiune, devotament și, mai ales, muncă în aproape trei decenii.

În felul său propriu, motivat ca fondator al FITS și director al festivalului, neostenitul Constantin Chiriac n-a stat mult pe gânduri. Și ca orice inteligență responsabilă care simte că datorează nu doar istoriei, ci și viitorului, a luat taurul de coarne cu încăpățânare și împreună cu echipa Naționalului sibian, a facultății de profil, cu armata de voluntari și cu sprijinul administrației locale s-au gândit să privească această provocare ca pe o șansă. Șansa de a-și încerca puterile de renaștere, de verificare a prieteniilor și solidarității breslei consolidate în ani de colaborare, de flatare a orgoliului și atașamentului acelui public fidel pentru care, la urma urmelor, s-a creat evenimentul. Primul semn că festivalul de la Sibiu trăiește l-au dat cei de la FITS în anul retragerii noastre între zidurile locuințelor dictate de neașteptata catastrofă pandemică. Și, cum se știe, 2020 a fost o ediție de succes – online –, un experiment care a reclădit speranța, punând în contact artiștii lumii și ținând publicul aproape. „Suntem aici!” a fost deviza, semnul de viață așteptat, devenit între timp banal, fiindcă ce să vezi, ne-am obișnuit și cu platformele de pe internet, le-am găsit chiar oportune și valoroase, renunțând la atitudinea defetistă a celor care le-au văzut doar ca manta de vreme rea. În locul discuțiilor sterile despre abandonarea culturii și artiștilor de către guvernanți, despre netul care omoară suflul viu al teatrului și plânsetele scepticilor, Sibiul a trecut la fapte. A coagulat echipe de specialiști, a polarizat interese de creație și, mai ales, a născut solidaritatea de care e atâta nevoie într-o lume dominată de ură și violență.

După o stagiune online, FITS revine fizic pe baricade într-o ediție redusă ca proporții, dar păstrând aproape în integralitate osatura festivalului care se bazează pe spectacolele de patrimoniu și toate structurile ce funcționează și au funcționat aproape din inerție. Bursa de spectacole, prielnică inițierii proiectelor și schimburilor din comunitatea artistică internațională, întâlnirea școlilor de teatru, forumul dezbaterilor și al conferințelor care fac din festivalul de la Sibiu o adevărată academie. Nu întâmplător, cu ocazia lansării celor trei volume ce rememorează activitatea acestor secțiuni teoretice și alte activități emblematice precum Aleea celebrităților s-a reiterat ideea înființării la Sibiu a unui Institut de cercetări teatrale care să valorifice nu doar experiența acestui festival, ci și pe aceea românească și mondială demnă de a figura în memoria celei mai perisabile arte – arta spectacolului. Sunt alături de idee teoreticieni de prestigiu ca prof. Georges Banu și teatrologul Octavian Saiu, mentori de drept și martori ai acestui conclav care și la această ediție au prezidat reuniunile teoretice, lansările de carte, conferințele de presă.

Cu greutăți enorme și eforturi, la adresa cărora directorul festivalului nu s-a sfiit să pronunțe cuvântul eroice, FITS 2021 a asigurat în numeroasele sale spații de desfășurare nu doar programul de spectacole proiectat, ci și excepționale condiții igienico-sanitare impuse de pandemie (va trebui odată să vorbim despre aceste dotări minunate cu care e înzestrat Sibiul datorită festivalului, cele 4 săli de la Fabrica de Cultură, renovarea Teatrului Gong și a Naționalului „Radu Stanca”, Sala Thalia a Filarmonicii, Centrul Cultural „Ion Besoiu”, precum și cele în aer liber sau lăcașe de cult).

Recalibrarea evenimentului a avut în vedere, evident, în primul rând natura spectacolelor posibil de deplasat, amploarea redusă a montărilor, dar și natura spectacolului, prevalând la secțiunea indoor spectacolele de dans contemporan și teatru-dans. Cu unii dintre cei mai buni și apreciați coregrafi, Akram Khan și compania sa multietnică au ridicat sala în picioare după o oră și ceva de tensiune, de dans ritualic apăsător, menit să evoce un episod din epopeea lui Ghilgameș într-un demers cultural de reconsiderare a civilizațiilor străvechi și a ecourilor lor în contemporaneitate. Spectacolul Diavolul din noi s-a întâmplat într-una din sălile Fabricii de Cultură unde ar fi vrut să încapă mult mai mulți decât cei cărora li s-a permis, într-o seară terminată cu ploaie, dar pentru mulți cu bucuria de a fi întâlnit într-un fel perfecțiunea. Mesajul spectacolului ne-a amintit de Mahabharata lui Peter Brook, interesat la fel de mult de ancestralitate, de rădăcinile omenirii, importante mai ales când criza prezentului cheamă în ajutor paradoxurile istoriei.

Israel Galvan, un alt nume așteptat, cu un spectacol care ne-a elucidat într-un fel misterul succesului său, considerat fiind un inovator al flamencoului clasic. A dansat amintind de Stravinski, Ritualul primăverii, într-un dialog al sunetelor marcat de ritmul specific al loviturilor în podea ce părea că se răzbună pe cele două piane chemate să-l reprezinte pe compozitor. Simbol înflăcărat al energiei pe care acest dans străvechi spaniol îl transmite, Israel Galvan și-a mărturisit cu inocență declarată timiditatea, a cărei revanșă o regăsim în îndârjirea gesturilor din acest nou și personal flamenco pe care îl practică. Varianta clasică a stilului s-a aflat și ea în festival într-un alt spectacol al companiei Barcelona flamenco ballet, coregrafiat de David Gutierrez. Suedezul Jo Stromgren a semnat regia spectacolului de teatru-dans Ușa, realizat la Teatrul Național de dramă din Lituania, un show dinamic despre înăuntru și afară, despre apropieri și respingeri, despre o casă simbolică, având multe ferestre cu o ușă buclucașă care-i apropie și desparte pe oameni de adevărul fiecăruia. Coregraful Josepf Nadj, o mai veche cunoștință a publicului din România, s-a alăturat acestei elite a dansului mondial dimpreună cu spectacole ale coregrafilor români, între care mult apreciatul Răzvan Mazilu, prezent în festival cu spectacolele Maria de Buenos Aires, producție Teatrelli-Creart și Familia Adams de la Teatrul Excelsior. Limbajul dansului dezvoltat de dansul contemporan, bine reprezentat dintotdeauna la Sibiu, a fost nicicând mai oportun pentru o comunicare din care cuvintele s-au împuținat, lăsând loc gesturilor și semnificației acestora uneori infinit mai cuprinzătoare.

Tradiționala secțiune patrimonială l-a avut în prim-plan la capitolul online pe Lev Dodin cu trilogia Demonii, un spectacol în trei părți de care s-au putut bucura cumpărându-și bilet spectatori din toată lumea. (Orarul programărilor și reprogramărilor a ținut cont de fusul orar al continentelor, festivalul fiind urmărit internațional în toate zările). Cu spectacole pe scenă, răsfățatul ediției a fost cine altul decât Silviu Purcărete, care a dăruit Sibiului o mare parte a operei sale scenice. Au putut fi revăzute astfel Faust (a 250-a reprezentație), avându-i în distribuție pe Miklos Bacs și Ofelia Popii, Călătoriile lui Gulliver, Prințesa deocheată, precum și premiera de la Opera din Timișoara La serva Padrona, de Giovanni Battista Pergolesi, operă bufă a cărei canava ne amintește de commedia dell arte, permițându-i regizorului exploatarea unor teme teatrale clasice. Patronul păcălit de servitoarea lui e un fel de păcălitor păcălit. Dragoș Buhagiar, scenograful-pereche al cunoscutului regizor, a realizat la rându-i un cadru scenografic care conține și intențiile ironice ale regizorului, și dorința de a da savoare și culoare partiturii clasice. I-a îmbrăcat pe membrii orchestrei în costume aurii de epocă, le-a pus peruci bine fasonate, așa încât implicarea lor în spectacol a devenit firească, transformând scena și pe artiștii lirici în instrumente ale aceleiași muzici (sunt așezați, de altfel, în același spațiu). Și drumul invers a funcționat, de la personaje la muzicanți, pentru că povestea despre femeia care împarte patul cu doi bărbați trebuia să devină fără perdea, ceea ce ne spune și decorul ai cărui pereți sunt doar schițați. O jucărie simpatică marca Purcărete, o noutate alături de premiera online de la Tokyo cu Visul unei nopți de vară, transmisă online, despre care vom vorbi pe larg într-un articol viitor.

Tot de colecție poate fi considerată și expoziția Purcărete-Helmuth Sturmer, o gingașă călătorie prin atelierele acestor oameni de teatru dedați penelului, unul cu pensula, celălalt cu creionul sau cărbunele. O expoziție născută probabil din experiența Faustului la care cei doi artiști au lucrat împreună, având în vedere nota grotescă a imaginilor din aceste lucrări.

Despre spectacolele invitate și premierele locale ale Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, între care excepționala reprezentație cu Conferința iraniană de Ivan Vîrîpaev, în regia lui Bobi Pricop, ca și despre alte momente ale programului, veți afla din următorul articol dedicat Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, ediția 2021, eveniment de referință care în acest an, mai mult ca oricând, s-a ambiționat să fie un puternic argument al rezistenței prin cultură. //