FITS 2021 și teatrul politic (II)

Sunt momente când lumea din jur și viața devin aproape imposibil de suportat. Și când ne-ar plăcea să uităm de misiunea istorică a teatrului. Reală sau doar închipuită de cei care i se dedică. Ne dorim în acele clipe mai degrabă spectacole euforice, evanescente, ceva care să compenseze prin frumusețea artei urâtul din jur. Muzica răspunde cel mai bine acestei dorințe și foarte rar teatrul. Pentru că limita între grav și ușor, superficial și profund e mai greu de păstrat pe scenă, unde în lumina reflectoarelor sclipește atât inteligența, cât și prostia. Sunt spectacole care ne scot însă din această dilemă, declarându-se fără echivoc pentru idei, pentru dezbatere, pentru politică și atunci, poate atunci ne simțim busculați în lehamitea noastră și poate trecem fără să vrem de partea spectatorului provocat să se simtă important, implicat în treaba teatrului. A celui care-și asumă acest rol.

Printre spectacolele mai direct implicate în dezbaterea publică a unor probleme la zi prezentate la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, ediția 2021, unul singur a convins pe deplin, declarându-se tranșant încă din titlu de partea teatrului politic: Conferința iraniană, în regia lui Bobi Pricop, tânărul care a luat startul spre toate podiumurile. (De altfel, la Sibiu i s-a acordat premiul de regie în cadrul ceremoniei de premiere a participanților supranumită și seara celebrităților)

Conferința iraniană, piesa dramaturgului rus Ivan Vîrîpaev, aleasă de regizor și tradusă ca de obicei excelent de Raluca Rădulescu, a cucerit, se vede, trupa din linia întâi a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, care s-a investit exemplar în spectacol. A apărut pe scenă sobră, dar relaxată, ocupând scaunele așezate în semicerc în fața publicului oarecum deconcertat la vederea conclavului de conferențiari, universitari, personaje de seamă din rândul teologilor, oamenilor de știință și artă, activiștilor sociali sau jurnaliștilor prezentați ca atare de gazda de la Universitatea din Copenhaga, alias actorul Adrian Matioc. Pereții scenei acoperiți de un covor vegetal ireal, de basm (scenografia Oana Micu), luminat în pas cu stranietatea atmosferei ce se instala, aminteau însă că suntem totuși la teatru. Dar microfonul din centrul scenei? Aici vor păși, pe rând, cei prezenți începând cu moderatorul, care anunță locul și cadrul acțiunii: orașul Aarhus din Danemarca, țara unde se spune că trăiesc cei mai fericiți oameni din lume. Danemarca lui Hamlet, invocat de Vîrîpaev ca motto al textului său cu celebra replică: Danemarca e o închisoare. Mutată în ființa noastră, închisoarea prințului danez va servi drept cadru de referință pentru dezbaterea amintită, care nu e, cum vom vedea, nici doar a Danemarcei, nici doar a Iranului, ci a lumii întregi. Anticipând concluzia, tema de referință va fi despre tradiționalismul religios versus raționalismul umanist, formulat plastic ca războiul dintre Allah și Coca-Cola. Față în față cu problema, cei de față își vor expune doctrinar părerea, iar noi, spectatorii, vom afla pe parcurs, gradat, ca la Vîrîpaev, ce-i leagă sau desparte ideologic sau biografic pe cei din fața noastră. De mână cu autorul, Bobi Pricop ține spectacolul în mână cu fermitate de la început până la sfârșit.

Primul vine la microfon un activist în mișcarea Islamul european (Florin Coșuleț), care incriminează principiul lui a vrea și a primi care guvernează Occidentul (toată viața mea, în fiecare secundă vreau să primesc). Îi opune sau adaugă nevoia de a da înapoi și, în final, de a-i da înapoi lui Dumnezeu ceea ce el vrea de la noi.

Intervenția profesorului de teologie și filozofie Oliver (Adrian Neacșu) care urmează se învârte în jurul problemei experienței cunoașterii lui Dumnezeu, a Divinității, prin revelație. (Există mereu ceva mai important decât ce vedem în jur. Acesta e principiul esențial al conștiinței religioase). Concluzia teologului e însă descumpănitoare: Viziunea asupra lumii a unei părți din populația globului nu e compatibilă cu democrația. Înainte de a-i salva de regimurile totalitare să înțelegem cum trăiesc aceste popoare.

Navigând printre multele puncte de vedere pe această temă (exemplară documentarea), dramaturgul fabrică drept replică un personaj cu experiențe traumatizante în materie de biserică (a fost hărțuit de copil). Rebarbativ, cu alura raționalistului pragmatic, politologul Thomsen (George Scurtea) sare ca ars: de ce să fie necesară prezența lui Dumnezeu, am înnebunit cu toții.

I se alătură o combatantă cam populistă, Astrid, a cărei vehemență susținută convingător de Ofelia Popii se sprijină pe argumente statistice, cum îi stă bine jurnalistei premiate cu Pulitzer, dar care are tonul materialelor de propagandă. Obiectivitatea ei e umbrită și de o experiență personală, fiind una dintre victimele terorismului, ostatică în Irak pe vremea lui Saddam Hussein. În schimb, teoria despre om e mai ceva ca la Gorki (vă amintiți, omul, ce minunat sună acest cuvânt). Omul e om, ființă vie, rațională, liberă și are de la naștere, evident, independent de sex, rasă etc., drepturi universale. Jocul actriței, subtil, cu du-te-vino, e pe cale să păcălească. Așa încât intervenția teologului, pentru a stabili diferența între informație și cunoaștere, pe fondul manipulării prin informație de azi, dintre dreptul la viață și pedeapsa cu moartea practicată de unele popoare, o cam pune în dificultate pe combatantă.

Un discurs lacrimogen, al președintei unei organizații de caritate, obligatoriu soție de ministru, despre secretul fericirii de pe fețele săracilor din Peru, susținut cu patos deliberat de Diana Văcaru-Lazăr, aprinde discuția despre lipsa de spiritualitate a bogaților și viața interioară a săracilor. Rebarbativul Magnus Thompson sare din nou: Ce contează că rușii sunt un popor spiritual, Rusia are cea mai mare rată de alcoolism, corupție, violență, copii abandonați... Germania cea lipsită de spiritualitate a primit un milion de migranți... aceste popoare spirituale ne ucid pe noi, europenii nespirituali.

Și dacă nu era de ajuns, confuzia punctelor de vedere se adâncește cu intervenția pe muchie de ironie a flegmaticului scriitor Jansen, personaj potrivit mănușă actorului Marius Turdean, care face aici un joc de-a șoarecele și pisica și cu jurnalista de mai înainte, despre care aflăm că i-a fost soție. Vîrîpaev știe ca nimeni altul să introducă în atâta epică și vorbe un suspans, astfel că ceea ce părea dezbatere politică seacă dobândește carne și identitate, se umanizează trecând prin viețile personajelor care își asumă aici poziții oficiale. Spectacolul devine pasionant prin implicarea celor doi redutabili actori care-și aruncă replicile cu aplomb discret filtrat. Teoria lui Jansen dă drept la replică rolului conjuncturii în viața și istoria lumii: Viața e o combinație haotică de circumstanțe. Dreptul la viață nu stă în mâinile omului. Și din nou alunecăm pe nisipuri mișcătoare. Cine are dreptate? Toți? Niciunul? Dacă adevărul se împarte după cum spun și filozofii, ce rost mai are să-l căutăm? Cine e vinovat de ce se întâmplă în Siria?, întreabă retoric scriitorul și-și răspunde cu o butadă, foarte răspândită de altfel: Depinde ce presă citește.

Cine a fost vinovat ne putem gândi și noi, auzind de la scriitor povestea fiului care s-a sinucis la 18 ani și că era homosexual.

Și ce-i mai rămâne pastorului protestant introdus acum, poate cam târziu, de autor să ne spună. Dacă sensul vieții este o enigmă, dacă adevărul e inaccesibil, dacă nu putem alege nici când, nici cum ne naștem sau să murim? Ce mai rămâne de făcut și de spus?

Cu vocea stinsă, parcă timorat, Vecsei Pal, pastorul care a interzis concertul punkiștilor în biserică, își rostește predica: Fiecare are locul și propria predestinare, dar noi ne-am pierdut mințile și ne-am transformat viața într-o abstracție... de teama de a nu încălca dreptul cuiva suntem gata să zicem rece la fierbinte... am ajuns să spunem că omul are alte scopuri decât acela de a fi Om. Iar scopul și predestinarea omului sunt Dumnezeu... Adevărul nu e subiect de conferință. E ceva cu care te contopești, aspiri spre el și îl primești, încheie el.

Și parcă pentru a epuiza toate căile, dramaturgul cheamă în ajutor arta, cunoașterea artistică, după ce am aflat mai înainte cum e cu genele, cu tradițiile culturale, cu calea bisericii. Iar regizorul are inspirația să-l convoace la masa dezbaterii, prin Skype, în rolul unui celebru dirijor de 90 de ani, pe însuși Victor Rebengiuc, decanul de vârstă al actorilor, personajul civic cu opinii respectate. Într-un monolog echilibrat, personajul lui Victor Rebengiuc, căruia actorul îi conferă greutatea necesară, face în final teoria mitului, a cunoașterii mitice: Realitatea stă ascunsă în mit... Iisus, Zeus, Apollo, Buddha sunt o realitate mitică... Viața laică e o iluzie a vieții, o imitație... Sintagma libertatea omului, spune artistul, e de a se elibera de el însuși... Ce sens mai au toleranța, libertatea individului, evoluția speciei? Doar confortul tău personal, zice maestrul cu tonul suficient al fatalismului liniștitor.

Conferința-dezbatere Vîrîpaev/Bobi Pricop de pe scena teatrului din Sibiu evadează în final în poezie. Momentul delicat, sensibil încredințat actriței Raluca Iani interpretând rolul poetei iraniene Shirin Shiraz, laureată cu Nobel, ne vorbește dintre vălurile de mătase care-i acoperă capul despre iubire mai convingător decât tot ce am auzit înainte. O întâmplare simplă, umană din viața unei adolescente de 16 ani cu sufletul invadat de iubire e cea mai frumoasă imagine pe care un spectacol putea să o trimită către capetele înfierbântate de politică. Tânăra iraniană și poezia aduceau astfel pacea printre atâția docți, iar teatrul își împlinea misiunea de gânditor cu inima. Un spectacol minunat de care aveam nevoie. //

Erată: În numărul trecut, în articolul „In memoriam, Ion Caramitru” al subsemnatei, a se citi Suflete tari și nu cum din greșeală a apărut tipărit.

Conferința iraniană, în regia lui Bobi Pricop

Foto: Adi Bulboacă