Flamuri la pol

Ioana Batranu picteaza. Si alti pictori picteaza. Nu­mai ca Ioana Batranu este Pictorul care Picteaza doar Pictura. Esenta micului manifest cu titlul Argument, aflat in expozitia de la Simeza*, este aceasta: pictura, ca­reia i se face o declaratie de dragoste directa, simpla, co­plesitoare prin candoarea cu care vizeaza chiar mie­zul vietii autentice (“iubesc nu doar pictura..., ci si un fel de a trai care nu se teme de sensibilitate si li­ber­tate...”), este opusa riguros taramului pierzaniei, al de­rizoriului identificat concomitent in “amuzament” si “ideologie”. Esentialmente inautentice, amuzamentul si ideologia caracterizeaza ceea ce artista numeste “cul­tu­ra de consum”, un bastard repugnant de care se deli­mi­tea­za. Pe banchiza de inghetata a surogatelor propuse de aceasta din urma, Ioana Batranu infige viguros si vic­to­rios, la Simeza si pretutindeni, flamura fierbinte a ta­blourilor sale nascute din fervoare si culoare. Nimic mai laudabil, mai bine si mai frumos. Ioana Batranu este re­cunoscuta, de multa vreme, drept cel mai important pic­tor-pictor al timpului si locului nostru. Dar poate ea sa iasa din impuritatea “culturii de consum” pe care o com­ba­te cu inversunare (si careia i-ar putea fi contrapusa, oare, o cultura pura, indigesta)? Perfect congruenta cu ar­gumentul-manifest (care, la urma urmei, nu este nici el nimic altceva decat o manifestare ideologica a culturii de consum incriminate de catre artista), dar aratand mult mai mult decat acesta, expozitia de acum con­tu­rea­za pozitia dilematica si contradictorie a artistei. Mai in­­tai, prin dimensiunile enorme ale panzelor recente, pro­babil cele mai mari realizate de catre artista pana acum: expozitia izbeste privirea cu cateva piese de calibrul bombardelor romane, cu dimensiuni ce ating 3x4 m. Pe ur­ma, prin culorile acestora, incendiare, jubilatorii, groa­se, dense, impastate, intinse pulsional, parca cu mistria, nu cu pensula sau cu cutitul de paleta. Mai apoi, prin su­por­tul acestora, panza de sac rugoasa, bruta, cu grundul ca o tencuiala, agresiv si demonstrativ inadita, marita sau intarita cu bucati lipite unele peste altele, marturii ale febrilitatii cu care spatiul vital pictural s-a dovedit in­su­ficient, extins in graba si fara pretentii de acuratete, ci doar de pastrare a impulsului creator irepresibil. La aceas­­ta se adauga modalitatea duios sado-maso de expunere a panzelor crude, cu marginile zdrentuite, fara sasiu sau rama, spanzurate de pereti ca niste uriase, stralucitoare steaguri de carpe colorate, devenite obiecte, sculpturi pic­turale, monumentale ca prezenta. La toate acestea se adauga figuratia picturilor recente care poarta, ca si altele mai vechi, numele generic de Interior me­lan­co­lic, dar care reprezinta acum, in exclusivitate, spatiile idea­­le ale unor sali de muzeu, pe peretii carora sunt in­­si­rui­te zeci de tablouri. Toate aceste caracteristici (di­men­siuni, cromatica, panotare, iconografie) nu sunt simple op­tiuni tehnice neutre. Ele emit un singur si intens dis­curs, acela al eroismului actului de a picta, de a face pic­tura pura, pana la limita exploziei tabloului, lasat mult in urma de pictura revarsata ca o lava pe pereti. Senti­men­tul de martiraj pe care vrea sa il induca acest eroism, prin intensitatea coloristica, prin fervoarea tusei si prin des­catusarea de limitele de tablou ale picturii pune, in­­­sa, problema inerentului triumfalism factice al martira­ju­lui cultural care simplifica, in mare masura, situatia ar­tis­tului. Supradeterminate, indexate retoric, picturile Ioanei Batranu nu sunt doar mari, bune si frumoase. Ele sunt chiar Mari, Bune si Frumoase, sunt atat de vehemente in militantismul lor fata de un inamic odios si abject precum “cultura de consum”, incat gestul declamator amplu si com­bativ devine aproape (auto)citat, punand-o practic la adapost pe Ioana Batranu de orice confruntare mai se­rioasa cu problemele intrinseci ale picturii proprii. Prinse in vartejul luptei, picturile sale, ce se refuza ca tablou, se multumesc, insa, sa castige batalia folosind armele albe, neproblematice, ale unui (neo)expresionism deja cla­sicizat si sabia cu doua taisuri a autenticismului es­te­ti­zant, protejandu-se, in plus, cu scutul elitismului. Suna stra­niu, dar picturile acestea, intens demonstrative pana in cele mai intime fibre, sunt concomitent comode, con­for­tabile, rodul unei zbateri atent rodate ce-si gaseste des­tul de repede fagasul formal. Pericolul dinlauntrul lor nu este acela al sfasierii afisate, ci al unui tip de som­no­lenta grandilocvent drapata in tensiuni si gesticulatie intens afectiva, dar prea putin efectiva dincolo de ca­pa­ci­tatea de a oferi privitorului un mobilier vizual si senti­mental comod. Fata de precedenta expozitie, cea de la Etaj 3-4, de acum doi ani, artista nu-si mai permite nici macar o ratacire pe teritorii necunoscute si nestapanite, precum Fecioarele nebune de pe fatada catedralei din Bamberg, care au condus-o atunci catre impas, spre limita intelegerii si a reprezentarii. Dimpotriva, acum ea se baricadeaza nespectaculos in culcusul muzeului, in refugiul tematic al picturii pe pereti, subiect indiscutabil ales pro domo, potentator al manifestului scris si al tu­sei verbioase. Tablourile din aceste picturi recente ale Ioa­nei Batranu sunt, la randul lor, indicatori de pozi­tio­na­re: chiar daca sunt pictate lapidar, se vede cu usurinta ca temele lor sunt cele clasice. Cele mai multe sunt por­tre­te, cu doua-trei scene alegorice sau peisaje. Pe scurt, prin teme si aspect, ele trimit la arta-arta, aceea (post)renascentista, singura care conteaza, singura care, pe peretii de palat din vis ai muzeului, poate sa evo­ce privirea pierduta in oglinzi sufletesti. Pictura de­spre Pictura cu Pictura, arta Ioanei Batranu trece printr-un moment tautologic, impresionant ca aparitie, dar mai pu­tin consistent ca substanta decat precedentele Gradini sau Banchete, mult mai dense in materialitatea lor ne­de­monstrativa, obscura, halucinatorie. Ea isi marcheaza si revendica propriul front de lucru, teritoriul picturalitatii, pe care l-a ocupat parcurgandu-l, la fel cum exploratorii infig la poli steaguri firave in bataia furtunilor arctice, pentru a indica o posesie iluzorie si pasagera asupra unui loc ce se identifica cu drumul catre el. Dar muzeul, polul soft al artei, este fara doar si poate un adevarat camin al “culturii de consum”, iar intimitatea fantasmatica cu acesta, chiar identificarea cu el este in egala masura aspiratie si (auto)compensatie.