Flaubert, în limba păsărilor

Andreea Nanu | 14.07.2020

Personajele teatrului ne vorbesc adeseori într-o limbă necunoscută, „o limbă a păsărilor” ce se adresează nemijlocit intuiţiei, sensibilităţii cu care ne apropiem de lumea de dincolo de cortină.

Pe aceeași temă

Flaubert, în limba păsărilor. Madame Bovary în ruseşte, creaţia atât de vie şi originală a regizorului ucrainean Andriy Zholdak, chiar pe scena teatrului ce-i poartă numele. Cum să înţelegi ceva din ce l-a făcut pe Flaubert să exclame: „Madame Bovary c’est moi”, fără subtitrare? Pentru spectatorul căruia îi plac lucrurile clare - „îmi plac situaţiile limpezi”, spune un personaj! - frica de a nu înțelege poate fi una dintre cele mai mari terori. Însă în teatru, la fel ca-n viaţă, sunt lucruri care n-au nevoie de subtitrare, nici de explicaţii. Realitatea teatrului, personajele lui ne vorbesc adeseori într-o limbă necunoscută, „o limbă a păsărilor” ce se adresează nemijlocit intuiţiei, sensibilităţii, credinţei cu care ne apropiem de lumea de dincolo de cortină. Există numeroase ecranizări şi puneri în scenă ale lui Flaubert care pun accentul fie pe observaţia realistă, fie pe o excesivă psihologizare. Însă nici lui Flaubert şi nici teatrului de artă nu le plac concluziile, răspunsurile definitive, raţionamentele menite să epuizeze ceea ce rămâne, inevitabil, un mister. Prima calitate a spectacolului montat de Andriy Zholdak este tocmai aceea că suspendă orice judecată. Nu ne vorbeşte în limba moralei, nu anexează ideologic textul, recurgând la decupaje şi adaptări savante. Dimpotrivă, această Madame Bovary arată ce înseamnă să ai un dialog autentic cu un text mare, cu un autor clasic.

Spectacolul, cu premiera în 2013, spune povestea Emmei dezvoltând în acelaşi timp o istorie paralelă, o tapiserie de referinţe culturale şi estetice care-i dau respirație largă, dinamică şi reflexivă. Scena goală, pe care sunt aduşi câțiva mesteceni tineri, în tumultul melancolic al mării, duce cu gândul la Cehov; de undeva, din pereţii negri pe care Emma îşi va scrie gândurile cu cretă, doar ca să le şteargă repede cu buretele, te aştepţi să înflorească cireşii lui Liubov, înainte de-a fi tăiaţi - ca Emma. De ce îi dă Liubov cerşetorului un ban de aur? Din dragoste pentru umanitate sau din milă pentru omul care a făcut-o să întrevadă pentru o clipă propriul adevăr? Nu ştim. De ce se confesează Emma pereţilor şi nu celor de lângă ea? Nu înţelegem. Totul invită la decantare, la călătorie interioară într-o deconcertantă simplitate a decorului şi a costumelor în alb-negru, ca în filmele lui Bergman. Suntem în Ora lupului; sau a vulpii care pătrunde pe fereastră direct în subconştientul Emmei, într-un vis desprins din Oglinda lui Tarkovsky; și ea încearcă să scape din cursa vânătorului-Viaţă. Viața la țară alături de Charles Bovary, care n-are talent nici pentru medicină, nici pentru dragoste. Emma și conștiința ei își suprapun chipurile orizontal pe farfuria albă, deschizându-și gurile în tandem ca doi pești pe uscat, imitând țipătul lui Munch. Cele două actrițe o recompun pe eroina lui Flaubert într-un flux de imagini și decupaje vizuale, trimițând la Persona lui Bergman. Deși societatea îi cere să devină o Varia ca-n Cehov, ea reușește să rămână „varia”, adică mai multe într-una singură, asumând un multiplu care-i garantează libertatea. Cel mai greu e să creezi legături, cu sine și cu ceilalți. Aceste legături atât de dificile, care în lipsa cuvintelor se folosesc de gesturi menite să ne scandalizeze, să ne trezească brusc din somn: femei înstrăinate, care se lovesc de pereți și se cațără pe uși de singurătate ori din durerea de-a fi pierdut o mare dragoste, ca în splendidul Cafe Muller al Pinei Bausch. Un flux intens, continuu, proustian, alternanțe de stări și metamorfoze ale jocului și spațiului scenic. Între noapte și zi, între Emma și Emma care-și trece palma de-a lungul siluetei gracile, separând-o simbolic pe „soția lui Charles” de amantele lui Rodolphe și Léon. La fel cum mimează decuparea realității pe care o filmează printr-un travelling imaginar, într-o scenă demnă de Blow-up. Când levitează pe fereastră în noaptea nunții, ca o vulpe vânată, împăiată în viața ei banală, mi-a amintit de Margareta lui Bulgakov. Chiar și de modernul Kundera, cu al său la vie est ailleurs... Un erotism violent și deopotrivă cast, pur, fiindcă Emma caută lumea de dincolo de senzualitate, o taie cu foarfeca pe cea prozaică, apoi o coase la loc cu firul misterios al imaginației. Cum să o surprinzi într-un unic portret? Andriy Zholdak îi face mai multe, exersând de la un cadru la altul o delicată, candidă coloratură melancolică: Emma la fereastră, între intimitate și expunere de clarobscur, strigând mut în limba păsărilor după o altă lume, ca Ida lui Hammershoi sau ca Femeia în albastru citind o scrisoare a lui Vermeer. La final, cele trei femei - Emma, Conştiinţa şi Menajera - cântă la pian aria nebuniei Luciei di Lammermoor. Totul, scăldat, îmbibat de Bach, Johannes Passion, Variațiunile Goldberg și fragmente din Arvo Pärt, Oglindă în oglindă.

Din lucrul regizorului cu actrița ce o interpretează pe Emma a ieșit o fascinantă matrioșcă. La început candidă, pură, în rochia albă de pension și pantofi ușori în care-și dansează bucuria de-a trăi, încă neexersată. Apoi purtând greutatea cizmelor cu care Charles o încalță. O Emma diurnă și una nocturnă. Nu reușește să devină ce vor ceilalți, o soţie cuminte care are grijă de copil și de gospodărie. Ea rămâne ceea ce este, o ambiguă Charlotta, care se cațără pe uși și levitează pe fereastră, învață toate trucurile ca să evadeze din viața cotidiană, insipidă, apărându-și propria Viață. Nu se cruță pe sine. Frământă aluatul și se frământă, lovește coca de perete și se urcă ea însăși pe pereți, ca „o pisică pe acoperișul fierbinte”, cu agilitatea disperată a unei eroine din Tennessee Williams. Își ia deciziile în tăcere, doar suferința ei picură sonor în lacrimi adunate în podul palmei. Plânsul sonor leagă femeile reduse la tăcere: Emma, fiica Berthe - o Emma în devenire, conștiința Emmei. Gestul supradimensionat încearcă să facă vizibil invizibilul, ceea ce simțim și nu arătăm, ceea ce gândim și nu avem curajul să mărturisim. Întregul spectacol devine un confesional, în fața siluetei lui Hristos răstignit, schițat pe peretele de răsărit. „Conștiința” îi aduce crucea, în fața căreia Emma își strigă Psalmii și rugăciunile, înainte de a se sinucide. Îi cere iertare fiicei, le cere tuturor compasiune. În timp ce mașina spală rufele imaculate, arsenicul îi maculează măruntaiele. Cum să ierți ce nu poți judeca, să explici ceea ce până la urmă rămâne misterul uman? O interpretare alertă, vie, originală, curajoasă, plină de poezie, de melancolie dulce-amară, în vuietul mării și unduirile tandre ale mestecenilor, ca într-un film de Sokurov. „De ce”, „nu înțeleg”, „te iubesc”, „bună dimineața – bună seara, Charles”, „mă auzi, Doamne?”. Această Emma nu are nevoie de multe cuvinte ca să ne convingă. Andriy Zholdak face din Emma Bovary o eroină cehoviană, un Ivanov la feminin, o „planetă îndepărtată” într-o galaxie necunoscută, inaccesibilă.

Să extragi din această multitudine de referinţe culturale emoția și, în același timp, să le supui legii ordonatoare a tăcerii – pentru că spectacolul are o calitate a tăcerii, în ciuda sonorităților moderne rock şi pop – acesta este teatrul de artă. Să faci un spectacol să se țină laolaltă, într-o textură de elemente atât de diverse imagistic, sonor, simbolic, la care se adaugă și metamorfozele spațiului scenic, realizat cu economie de mijloace, dar versatil, să traduci toate trecerile între stări și tablouri, topindu-le într-un spectacol de trei ore, coerent şi dinamic până la final, reprezintă o reușită. Regizorul nu a adaptat-o gustului nostru pe Emma Bovary, în genul Flaubert pentru toți. A creat o lume paralelă romanului, a extras din text esențialul și l-a făcut să rezoneze actual; a depășit simpla observaţie, a dezvoltat latura spirituală, eliberând simbolicul din chingile „realismului”. Această Emma Bovary poate fi pusă alături de Swann și Clarissa Dalloway, lângă Isabel Archer a lui Henry James.

Toate aceste posibile cutii de rezonanță ale Emmei ne arată ce înseamnă să trăiești cu pasiune viața minții! Swann spune: Prețuiesc mai presus de toate imaginația. Imaginația ne face sclavi sau, dimpotrivă, ne eliberează? Emma aparține acelei specii stranii de „uriași” pe care imaginația îi conduce spre propria realitate, esențială, îi ajută să nu se piardă pe ei înșiși. Chiar dacă în realitatea obiectivă, exterioară, uriașii mor, se sinucid, sunt considerați ratați, devin marginalizați, lăuntricul lor se trezește. Ei trăiesc la măsura propriei intensități, nu abdică de la sensul pe care ei înșiși îl dau vieții, refuză orice compromis ce le-ar putea îngrădi libertatea. Are multă emoție acest spectacol, stratificată, convingătoare, discretă și frapantă, alegându-și bine momentele și registrele. Emma își joacă variaţiunile pe paliere atât de diferite încât fiecare spectator are șansa să părăsească sala și lumea lui Flaubert revizitată de Zholdak cu ceva unic și prețios. Un spectacol jardin secret, cu multe unghere și resorturi.

...Ce e viața? „Un bolovan”, o piatră de moară pe care fiecare personaj încearcă zadarnic s-o ridice. Cum ne vorbim? De la distanță, „la microfon”, sau în cuvinte goale, numai bune pentru pereți. Cum trăim? Într-un acvariu în care zace o ceașcă spartă, epavă miniaturală pe fundul mării interioare. Ca în Cehov, dacă judecăm, riscăm să ne pierdem. Ca să ajungem la miez, să ascultăm limba păsărilor. Cu încrederea că vom înțelege. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22