FNT 2015: despre conflictele lumii și ale omului cu omul

Teatrul contemporan românesc pare a fi angajat într-un demers intelectual și artistic responsabil față de destinele speciei și, în paticular, față de șansele salvării unei umanități pierdute.

La cea de a 25-a aniversare a sa, Festivalul Național de Teatru, proiectul cu care se mândrește pe bune UNITER, a vrut parcă să îmbrățișeze drăgăstos cât mai mult din fenomenul pe care-l re­pre­zin­tă. A făcut-o cu asupra de măsură, prin interes, cu­noaștere și bună-credință, puse în slujba crezului din­totdeauna al artei scenice, acela de a sluji omul și so­cietatea. Cum aceste două entități fundamentale ale relației pe care teatrul ca ar­tă de for se bazează se află azi într-o criză majoră, și-a luat drept țintă chiar conflictele, răz­boiul care instrumentează această criză. Nici nu era prea greu, tema se impunea, de vreme ce teatrul lumii și al nostru își zăngăne muzele în vremuri neprielnice, de vreme ce marile cancelarii ale lumii au decis să celebreze cu pompă cei 100 de ani de la prima conflagrație mondială. Tea­trul a reverberat și el într-un moment al reacției, al resurecției mișcărilor de pro­test din lumea întreagă, în fața unui vârtej infernal ce s-a instalat parcă ireversibil pe glob în societățile postindustriale, postmo­derniste, postumane, post, post, post...

Când toată lumea se războiește cu toată lumea, nici nu se putea evita un atare subiect, iar FNT și-a alcătuit, în consecință, un program riguros, având la bază această filozofie. Poate ne pare rău că avem din ce în ce mai rar ocazia să mer­gem la teatru pentru a ne detașa de zgo­motul și furia lumii, gândindu-ne la noi înșine. Poate suntem nostalgici după anii bătăilor cu flori (că tot vorbim de primul război mondial) și al frumoasele epoci de liniște, chiar dacă aparentă. Poate că fie­care, din colțul său atomic, celular, tân­jeș­te după tihnă sufletească și o clipă de con­templație, dar e interzis! Vom celebra în curând 100 de ani de la mișcarea dada și nașterea suprarealismului. E interzis să interzici!, spuneau ei, doar că secolul care a urmat a transformat libertatea în vio­lență și intoleranță, iar protestul nu poate fi acum decât împotriva acestei agresiuni la adresa umanului, în cele mai morbide și demonice forme ale ei.

Acestea sunt tendințele teatrului lumii și ale noastre ca parte lucidă a ei și nu pu­teau fi ocolite de FNT, în acest an jubiliar, emblematic, pentru care selecționerul fes­tivalului, Marina Constantinescu, a al­că­tuit un program maximal (peste 40 de re­prezentații) circumscris ideii de conflict și violență. Tema e enunțată uneori fără echi­voc, precum în spectacolul Terorism, du­pă piesa fraților Presniakov, care exaltă su­biectul prin exemple de viață cotidiană, semnalând presiuni de tot felul și în tot locul și grava deteriorare a fibrei umane. „Rafinarea“ mijloacelor ne îndepărtează, ce-i drept, de manifestările fruste ale vio­lenței și lupta deschisă corp la corp din vremurile străvechi ale războaielor tro­ie­ne, invocate în Iliada, firul roșu al unui spectacol care evocă măcelurile din istoria omenirii. Spectacolul, chiar așa intitulat, Răz­boiul, ne spune că avem de-a face de fapt și azi cu aceeași luptă pentru su­pre­mație. Acest spectacol, produs de fes­ti­va­lurile de la Moscova și Edinburgh, a fost și cel mai puternic din festival. Un manifest scris scenic ca o simfonie patetică, ca un imn la adresa sacrificiului uneori inutil al soldatului necunoscut și redat printr-o sinteză de mijloace ade­seori surprinzătoare. Asal­tat de sonorități in­su­por­tabile, de imaginile fa­bu­loase ale unui parcurs is­toric ce alternează pre­zen­tul cu trecutul în aceiași termeni ai conflictelor ire­conciliabile, iraționale, pu­blicul a părăsit bulversat sala TNB, ca după un coșmar. Fiecare s-a gândit pro­babil la ororile din jur, la felul în care oa­menii continuă să se omoare între ei, fizic sau psihic. De ce ? Alăturarea prezent-tre­cut o face inspirat într-un colaj de texte vechi și noi și spectacolul Frontul, alt invitat de seamă al festivalului, în regia belgianului Luk Perceval, pe texte de Erich Maria Remarque, Henri Barbusse și alte scrieri contemporane.

Poate nu e întotdeauna necesar și eficient să faci la teatru această demonstrație (fil­mele de război o fac oricum mai bine); sigur te poți gândi, participând la spec­ta­colele care concurează prin ton și ati­tu­dine agresivitatea din societate, că ți-ai dori poate ca arta, teatrul să te de­co­nec­teze măcar pentru o clipă de imaginile du­re ale Știrilor, să facă, altfel spus, un pas dincolo de aceste imagini ale teatrelor de război cu care e presărată istoria omenirii, prezentul luându-și din plin revanșa. Iar acest lucru chiar se întâmplă, fiindcă tea­trul dispune de căi mult mai subtile de a-și emoționa spectatorii, de a produce efec­te catharctice: psihologia, sondarea adân­că, submersivă a ființei lăuntrice, unde uneori pot fi deslușite motivele acțiunilor noastre și poate chiar căile de vindecare.

La acest capitol, al conflictelor interioare care cresc în lumea contemporană pro­por­țional cu violența din afară, FNT a fost și mai bogat.

Dincolo de ilustrarea pertinentă a an­ga­ja­mentelor directe în viața socială, prin spec­tacole de sorginte sociologică, An­ti­so­cial, de Bogdan Georgescu, realizat în co­producție de Teatrul Național din Sibiu și FNT, în cadrul proiectului Manifest pen­tru dialog, cele mai multe dintre montări s-au situat în zona conflictelor intime ale omului cu omul. La urma urmelor, teatrul s-a bazat întotdeauna pe această luptă a contrariilor în care e prins omul, care di­na­mizează și duce la progres, când e lă­mu­ritoare și descoperitoare de adevăr, dar macină, când nu are suport moral.

Având mai degrabă declarații de dragoste la adresa umanității din om, acele spec­tacole mai aproape de artă, de poezie sunt un gen în fond la fel de ati­tudinal, chiar dacă mai puțin direct și fără impact agitatoric. Astfel, de la Bizoni, fa­bula urbană în viziunea poetică a re­gi­zo­rului Radu Afrim, până la Vestul sin­gu­ratic, de Martin McDonagh, în regia lui Cristi Juncu, sau Iluzii de Ivan Vîrîpaev, în regia lui Bobi Pricop, splendide imnuri la adresa îngerului cu aripi frânte care de­vine omul de azi, însingurat, alienat și ne­putincios în fața destinului pe care și-l mu­tilează adeseori singur, și până la Va­ria­țiuni după modelul lui Kraepelin, în regia lui Alex. Dabija, sau Vertij, spectacol scris și montat de Mihai Măniuțiu, la Tea­trul din Turda, spectacole nutrite de ob­sesia bătrâneții și a bolii (un alt conflict conștientizat dureros azi), teatrul con­tem­poran românesc pare a fi angajat într-un demers intelectual și artistic responsabil față de destinele speciei și, în paticular, fa­ță de șansele salvării unei umanități pier­dute.

Ne bucurăm de aceea când vedem că pro­du­cătorii sunt preocupați să aducă pe scenă asemenea texte, scrise azi, conectate la pulsul vremii, iar FNT este un prilej de a face acest peisaj vizibil. Ne bucurăm și când observăm insistența cu care sunt re­luate capodoperele trecutului pentru a le impune sensurile universale sau a le în­ves­ti cu altele noi. Puse alături, aceste op­țiuni repertoriale se completează reciproc, căci, iată, nu doar prin imaginile grotești ale antologicului Ubu din piesele lui Jarry (revizitate în spectacolul Teatrului Ma­ghiar din Cluj) putem evalua anatomia spi­ritului dictatorial, ci și, mai ales, prin­tr-o piesă contemporană de mare răsunet, precum Mein Kampf, de George Tabori, care vorbește despre ascensiunea lui Hit­ler ridiculizându-i, vai!, mijloacele per­fi­de. Distanțarea ironică e o terapie prac­ticată cu succes de teatrul contemporan atunci când tehnica luatului peste picior și râsu’-plânsu’ nu duc în deriziune su­biectele grave. Există apoi genul de ac­tualizări... filozofice, practicat de regizori ca Boczárdi László, ale cărui tentative de a ne face tovarăși de destin cu personajele lui Shakespeare, Molière, Sofocle sau Eu­ri­pide dau roade. E și cazul Electrei, spec­tacol realizat la Teatrul German din Ti­mișoara, o ideogramă de circa o oră care reduce cazul la conflictul dintre generații pe tema dreptății și adevărului, dragă ge­nerației în blugi. Am avut la FNT și două variante ale cunoscutei tragicomedii Vi­zita bătrânei doamne, de Friedrich Dür­renmatt, redescoperită simultan la Bu­cu­rești, Iași și Cluj, evident, pentru că piesa vorbește despre o tranzacționare odioasă în care sunt vândute vieți, precum odi­nioară sufletele moarte ale lui Gogol. Tot despre bani ca sursă a conflictelor ne-a vor­bit într-un spectacol plin de vervă Opera cerșetorilor, de la Teatrul Maghiar din Timișoara.

Semnalat și de un volum de in­terviuri coordonat de Iulia Po­po­vici și publicat cu sprijinul Fes­tivalului Internațional de la Si­biu (Sfârșitul regiei, începutul creației colective în teatrul european), vo­lum lansat la festival, fenomenul de­vised, care semnalează tendința scrierii tex­telor de spectacol în colaborare cu ac­torii și regizorii, a fost ilustrat la FNT de mai sus citatul Antisocial, dar și de spec­tacole precum Ai mei [părinții n.n.] erau super, creat la Teatrul din Arad pe baza mărturiilor actorilor din trupă, sub în­drumarea regizorului Cristian Ban.

Expoziții ale unor regizori și actori ce­le­bri, precum Horațiu Mălăele și Silviu Pur­cărete, de scenografie, momente evoca­toa­re dedicate unor monștri sacri ai scenei ro­mânești, precum Gina Patrichi, Ștefan Ior­dache, Amza Pellea, George Constantin, al­te lansări de carte au completat pro­gra­mul acestui maraton festivalier numit FNT 2015.

Uneori, în țara asta numită România mai ai ocazia să trăiești și în normalitate, în solidaritate de breaslă, precum la Fes­ti­va­lul Național de Teatru 2015, chiar dacă eve­nimentul s-a terminat sub semnul unei alte triste solidarități - cea în su­fe­rință - prilejuită de un tragic și ireparabil accident.