Pe aceeași temă
Printre punctele programatice ale actualei ediții a Festivalului Național de Teatru s-a aflat pe loc fruntaș racordarea explicită la problemele actuale ale lumii contemporane de unde și reevaluarea importanței teatrului politic angajat astfel în dezbaterea de idei, dar și atitudine din societatea în care trăim. Pe diverse căi, cel mai adesea prin intermediul spectacolului de extracție documentară, a teatrului epic, așa cum l-a gândit Brecht, sau pur și simplu militant-agitatoric, teatrul se simte chemat să participe în mod direct la dinamica vieții sociale din care a făcut parte dintotdeauna. A mai trecut în istoria lui prin asemenea etape, dar ceea ce se numește astăzi însă teatrul extremei urgențe are conotații diferite, deduse din necesitatea unei reacții rapide în fața unor evenimente surprinse adesea în desfășurare. Sunt și artiști care preferă răgazul distilării metaforice, mai apăsat artistică, ceea ce nu înseamnă că atitudinea lor e mai puțin politică, vie sau categorică. Din ambele situații FNT 33 ne-a pus la dispoziție exemple, din care am ales spre exemplificare acele spectacole al căror impact l-am considerat evident.
Catarina și frumusețea de a ucide fasciști
Început ca o poveste cu iz folcloric despre o comunitate de portughezi care trăiește izolat în legea ei: ecologiști, vegani, antisistem, spectacolul regizorului Tiago Rodrigues, printre cei mai frecventați din Europa de azi, este până la urmă un manifest anti-extremist pe care prea puține acțiuni ale societății civile și-l mai asumă azi. În contextul unei polarizări periculoase a lumii (o dovedesc războaiele în desfășurare) portughezul Rodrigues, cu rădăcinile într-o țară care a cunoscut dictatura fascistă și trăiește ca și întreaga Europă recrudescența unor mișcări extremiste, pune față în față pe scenă cele două râuri generate de intoleranță, de stânga și de dreapta. Având drept punct de pornire o realitate din țara sa, respectiv testamentul de răzbunare din familia unei victime a fascismului din vremea lui Salazar, spectacolul ne spune povestea Catarinei, nume-simbol sub semnul căruia urmașii urmașilor femeii ucise jură să se răzbune ucigând… fasciști. Reverberația în prezent a poveștii reale îi vizează evident pe toți aceia care se aseamănă prin discurs și atitudine cu autorii crimelor din cel de Al Doilea Război Mondial. Așa încât vom asista la prinderea unui asemenea exemplar, luat ostatic de răzbunători, pe care urmează, conform tradiției, să-l sacrifice ultimul descendent al familiei, tânăra Catarina. Iar apoi, în semn de misiune îndeplinită, să fie sădit un pom. Acest arbore devorator, simbolizând statornicia, veghează de altfel din interiorul casei acestei familii, asistând pregătirea ceremonialului sinistru și susținând pe umerii lui legendari setea de răzbunare a unei familii de justițiari sângeroși.
Cea mai mare parte a spectacolului se preocupă să ilustreze preocupările membrilor acestei familii costumate în veșminte tradiționale, relațiile dintre ei și evident poziționarea față de cauză. Aflăm astfel nu doar ce și cum mănâncă, ce cântece preferă (într-un elan bine susținut întreaga familie intonează cântece tradiționale din războiul antifascist cu ecouri din internaționala proletară), dar și, mai ales, ce motive au să susțină prin asasinate o deviză pacifistă. Tânăra care urmează să înfăptuiască crima nu-i găsește justificarea și refuză să îndeplinească gestul ritualic, nu doar din slăbiciune, ci și mai ales din convingere. Într-o scenă-cheie între ea și mamă, vehemența vindicativă a acesteia din urmă consternează, mai ales că se manifestă printr-un discurs demagogic înfricoșător. Fiind însă direct implicată în suferințele trecutului, ea reușește să se impună în fața fiicei, din alt aluat moral-politic. Și totuși Catarina cea tânără nu apasă pe trăgaci în direcția necesară, motiv pentru care, având ca model radicalismul de stânga, cad toți victime ale unei anarhii revanșarde. Îi ridică de la pământ însă glasul hotărât al ostaticului care-și recâștigă libertatea și poziția de lider rostind un discurs populist mai înfricoșător ca precedentele. Însă, după ce vreme de aproximativ două ore ne‑am bălăcit în gândirea tribală a Catarinelor, care fac totul ca să ne câștige, fiind la urma urmelor pitorești și cumularzi în materie de mentalitate comunitară, timpul rămas extremistului de dreapta, oricât de maximal exploatat de spectacol prin excesul verbal și agresiunea crescândă a discursului, debalansează demonstrația, care se dorea echidistantă. Așa încât interpretăm lipsa de reacție a sălii la un spectacol sau cele câteva gesturi răzlețe la alta, drept derută sau poate chiar refuz de a lua parte la această tranșare pe viu a îndemnului la violență. Da, spectacolul este despre intoleranță și violență, indiferent sub ce motivație, dar are și multe capcane în felul cum prezintă lucrurile, insistând artistic și teatral pe valorile și morala din lumea Catarinei, adevărata eroină a spectacolului și restrângând la vorbe de gazetă celălalt pol al conflictului. Să înțelegem că, refuzând să-l lichideze pe politicianul capturat, făcătorii de dreptate deschid calea spre victorie altui mod violent de a judeca lumea? Sau, ca în piesa lui Camus, Cei drepți! blamăm esența sângeroasă a oricăror revoluții animate de idei exclusiviste, gen cine nu e cu noi e împotrivă?
Spectacolul portughez jucat în FNT este în orice caz o mostră de teatru politic provocator, ceea ce s-a și văzut în reacțiile ulterioare.
EXOD, Ivaskevicius, Korsunovas, TNT, o epopee postcomunistă
Despre emigrații, pe atunci, în timpul comunismului, clandestine și dureroase, a scris printre primii dramaturgul polonez Slavomir Mrozek și au făcut filme regizori ca Wim Wenders. Piesa Emigranții, despre cei doi muncitori polonezi care conviețuiesc în subsolul unei clădiri din Vestul Europei, a făcut carieră vorbind despre o realitate a acelor ani, diferită, dar aceeași din punctul de vedere al condiției umilitoare a emigrantului. S-a jucat simptomatic, mai peste tot în țările comuniste, acceptată de regim cu semn invers, ca pagină incriminatoare la adresa Vestului „exploatator”.
Exod, piesa lituanianului Marius Ivaskievicius, montată la Timișoara în anul când acest oraș este capitală culturală europeană, de regizorul cu notorietate pe continent Oscaras Korsunovas, e o panoramă mai largă și generalizată privind emigrația, având în vedere fenomenul de masă al migrării esticilor spre vestul cândva numit sălbatic, după căderea cortinei de fier. Cu adaptări minimale, textul inspirat de situația lituanienilor se potrivește și românilor, și polonezilor, și oriunde a fost jucat, în țările ex-comuniste a căror populație a pornit-o în anul 1990 în căutarea unei vieți mai bune, imediat ce granițele au fost deschise. Iar cazul lui Ben, personajul central care-și contemplă dintr-un cărucior cu rotile trecutul, cu eșecurile și reușitele lui devine, în cele din urmă, ne spune regizorul, reprezentativ pentru tot ce a însemnat și înseamnă căutarea unei noi identități a celor obligați până atunci, să adopte una obligatorie, a „omului nou”, șablonul socialist.
Într-un plan și mai general, Korsunovas face apel la modele celebre literare ca Peer Gynt, pornind într-o odisee a cunoașterii, în același timp ispititoare și respingătoare. Înrudirea e îndepărtată și posibilă doar în plan uman. Situațiile din piesă fac referire clar la sisteme social-economice care amprentează omul, și sunt ușor de recunoscut de la îmbulzeala din autocarul care-i transportă pe venetici până la șocul întâlnirii cu o lume mai degrabă ostilă, de la umilințele inerente adaptării, integrării, până la traumele fizice și morale îndurate, de la relațiile întâmplătoare la statornicirea unor prietenii și nașterea altor sentimente etc. Ce este specific și atrăgător în spectacolul de aproximativ patru ore al timișorenilor e proiecția spectaculară a acestei aventuri care dobândește forma unui show muzicalo-coregrafic ce ne duce cu gândul la Brecht și la cerșetorii lui veseli din Opera de trei parale, ca și la episoadele grotești ale acestei aventuri degradante, generic vorbind. În plus, menținerea în scenă a celui care de la nivelul altei înțelegeri a celor trăite, Ben, peste care trece un timp al suferinței chinuitor, dar și tămăduitor, atenuează asprimea celor relatate. Actorul timișorean Ion Rizea, cu vocea învăluitoare și un zâmbet îngăduitor, e în acest rol contrapunctul lucid, necesar pentru ca spectacolul să nu alunece într-un lamento dublat de sentimentul zădărniciei. Experiența umană complicată, pe etape, a lui Ben cel tânăr, și-o asumă cu asupră de măsură talentatul Marin Lupanciuc, originar din Basarabia, care într-un interviu inspirat provocat de Gabriela Lupu și tipărit de amplul caiet program al spectacolului, răspunde la întrebarea privind mesajul spectacolului astfel: Câtă vreme societatea se compune din individualități, înseamnă că un conflict cu societatea e egal cu un conflict cu sine însuți. Nevoia de afirmare și individualitatea contrapuse dorinței acute de apartenență la ceva mai mare decât eu, ăsta e firul roșu al acțiunii… .Exod este o poveste despre forța voinței și despre fragilitatea firii omenești.
Din distribuția numeroasă a spectacolului timișorean se mai remarcă Matei Chioaru, într-un portret reușit de capitalist xenofob, Cătălin Ursu, Ionuț Iova, Cristina Rotaru Chiperi, variantă credibilă a eșecului feminin, Flavia Giurgiu, alături de mulți alții care funcționează exemplar ca un personaj colectiv cu multiple reliefuri.
Big bandul condus de muzicianul Răzvan Munteanu însoțește cu aplombul ritmurilor moderne (lac psihedelic, zice aranjorul) reprezentația, sporindu-i intensitatea, nu doar prin decibeli.
Greu de realizat și nu mai puțin greu de receptat datorită dimensiunilor întinse pe orizontală și verticală, Exod, spectacolul Teatrului Național din Timișoara, a fost un punct forte nu doar pe afișul Festivalului Național de Teatru, ci și pe acela al Anului Cultural European timișorean. Cine vrea să găsească și alte mesaje pe care le induce rezonanța cuvântului legendar din titlu – Exod, Exodus – e invitat să o facă. //
