Pe aceeași temă
IERBAR, viziuni paradiziace
În marea de spectacole care vor să ne țină treji, cu mințile cablate la vitregia vremurilor și necazurile cotidiene pe care și le fac oamenii unii altora în zilele noastre (homo homini lupus), IERBAR, creația lui Radu Afrim de la Teatrul Național din Târgu Mureș (Compania Liviu Rebreanu), e o oază de speranță, o ședință de psihoterapie. Cam așa au privit-o, se pare, mai toți cei care s-au pronunțat despre spectacol, abandonându-și uneltele critice, pentru că nu poți intra și mai ales ieși din acest Ierbar de vise și nostalgii fără a te contamina de vraja pe care o degajă călătoria în universul lui, floral și animalier (incluzând aici și trăsăturile umanului) fără a trăi sentimentul unui paradis pierdut.
Imaginea acestuia e conectată la viața dintr-un trecut pentru care cuvântul nostalgie nu pare întotdeauna potrivit din perspectiva unui prezent care se vrea progresist, dar e, deocamdată, doar incert. Trimite însă și la un conținut omenesc atât de simplu și apropiat la nivelul trăirilor, pe care ne temem uneori că evocându-l ne diminuăm ca ființe raționale, ca intelectuali ai acestui secol atât de sofisticat. Copilăria, micile și marile slăbiciuni omenești, prietenia, solidaritatea umană, joaca și fantezia la braț cu râsul tămăduitor pot părea teme facile când uitarea de sine începe să semene cu pierderea dimensiunii interioare a vieții la care cei dintâi au acces poeții. Și nu e întâmplător că punctul de pornire al acestui spectacol este un volum de poeme, Cartea plantelor și animalelor a Simonei Popescu, printre paginile căreia regizorul Radu Afrim, care alcătuiește și textul de spectacol, se simte la el acasă, creând un alter ego teatral, scenic al acestui univers sensibil făcut din cuvinte. În condițiile în care poeta imaginează pentru starea de beatitudine pe care vrea să ne-o transmită aici o incursiune într-un ierbar, dintre acelea pe care cândva copiii le pregăteau pentru ora de botanică, presând felurite plante culese din natură, metafora spectacolului e ca și găsită. Iar Irina Moscu, scenografa care se întrece pe sine făcând să explodeze o imagine coloristică evanescentă, aproape supranaturală, face primii pași spre oaza de lumină și blândețe pe care natura însăși a pierdut-o demult (și nu e vorba doar despre transformări climatice). În sera pe care o instalează în scenă, luminată savant de light designerul Cristian Niculescu, în această grădină a plăcerilor, curte a miracolelor (ar merita aici o incursiune în istoria grădinilor și simbolistica lor) vin să se îmbăieze cu mirosuri florale și să-și trăiască clipa autentică de visare tot felul de personaje dintr-o lume concretă, banală, lumea de lângă noi. Ei sunt cu toții în căutarea nemărturisită a unei liniști, a unei protecții pentru care la începuturile lumii a fost imaginat Edenul. Rezoneurii sunt doi reprezentanți ai generațiilor încercate (rezistente, zic unii), o anume tanti Roza, întrupată cuceritor de actrița Katalin Bekermeri, cu accentul ei unguresc pitoresc, și grădinarul Viorel (nume de floare) pe care Nicu Mihoc îl descrie prin atributele unui ghid - pezevenghi. Și unul, și altul au trăit anii comunismului devastator, refugiindu-se acum în spațiul mirific al grădinii, creată și păzită ca un simbol al unei regenerări purificatoare. În spațiul gestionat de ei, unde tanti Roza e un fel de vestală, iar Viorel, gardianul de serviciu, poposesc și tineri, și adulți în căutarea fericirii de o clipă, a cunoașterii și împăcării cu sinele de care evident nu toți sunt conștienți. Există și varianta Darius (Alexandru Stoicescu), tânărul cu simțurile în flăcări, și Sunny Moon (Laura Mihalache), adolescenta dezinhibată care trage cu ochiul la experiența netului în materie, și cuplul adult Theo Marton-Elena Purea, care regăsesc în ierbar iubirea de odinioară, și alte câteva personaje de basm (Dia Păpădia), care susțin propensiunea spre oniric, sau Piticul (Lucian Pantea), un amestec de trubadur și DJ, care asigură spectacolului momentele de entertainment. Nu lipsește evident profa de biologie (Mihaela Mihai), care ne pune la curent cu botanica și zoologia, detaliind științific morfologia plantelor și animalelor despre care e vorba. Această societate veselă și iubitoare de o viață autentică supraviețuiește zgomotului și urâciunii din afara ei, contaminând și audiența, spectatorii, printr-o seducție magică, afectivă. Din realitate ne vin doar semnale poetice, cadre filmate și proiectate de regizor în spectacol, redând colțuri de natură, evocând comuniunea omului cu aceasta, pe cale de dispariție. Relația cu realitatea scenei e contrastantă și bine echilibrată cu replicile, cu vorbele care înalță, dar și coboară, prin ironie adeseori aspră, valorile care și-au pierdut conținutul.
Stilistic, spectacolul lui Radu Afrim și al echipei sale este, s-ar putea spune, impecabil, cu binecunoscuta preferință pentru o imagistică efervescentă și un fluid al compozițiilor în care intră întotdeauna cu sarcini precise actorii. Cum se transformă toate aceste demersuri îndelung elaborate în miracol, în energie și stări fecunde e secretul talentului acestui regizor, printre puținii, dacă nu singurul care-i satisface și pe esteți, și pe spectatorii care se înghesuie la spectacolele sale. Așa a fost și în FNT, unde Radu Afrim a fost prezent și cu un alt spectacol, la fel de inspirat, Seaside story de la Teatrul din Constanța, premiat, ca și Ierbar, de UNITER.
GERTRUDE, regina care manipulează
Nimic despre Hamlet, o piesă mai veche de Radu F. Alexandru prezentată la Național în primii ani după revoluție, se folosea de celebrul titlu shakespearian pentru cu totul alte mesaje decât ale textului. Gertrude, piesă a aceluiași dramaturg care se bucură de o premieră–eveniment găzduită de Festivalul Național de Teatru, e însă chiar despre Hamlet, prințul Danemarcei însetat de dreptate și adevăr, ale cărui mesaje secrete încă ne ispitesc, cum se vede.
Prin centrarea acțiunii pe figura mamei, regina Gertrude, și prin propunerea regizorală surprinzătoare a lui Silviu Purcărete de a distribui în rol un bărbat, Hamlet piesa și Hamlet personajul își schimbă azimutul. Vinovat de crima pe care fiul regelui asasinat încearcă să o deslușească aici e un întreg mecanism al minciunilor și trădărilor care subminează funcționarea normală a legilor moralei într-o societate putredă. Punând pe umerii reginei răspunderea crimei, care în piesa lui Radu F. e vinovată de un adulter multă vreme ascuns în fața unui soț și el mincinos, perspectiva se schimbă. Transformată indirect, prin travestiul indicat, într-un pol de putere matriarhală, Gertrude poate fi privită și ca o concesie făcută feminismului care vrea egalitate de șanse în materie de gen. O regină care prin interpretarea excelentă a lui Claudiu Bleonț își pierde treptat însemnele regalității și ale maternității, umblând desculță și șleampătă prin scenă, ar vrea parcă să ne spună că feminitatea și maternitatea nu sunt arme când șarpele neîncrederii se strecoară printre oameni. De fapt, acesta e personajul principal al piesei lui Radu F. Alexandru, un șarpe care-l atinge cu veninul lui până și pe Horatio, prietenul credincios al lui Hamlet, cumpărat la sfârșit cu funcția de șambelan și caricaturizat grotesc în spectacol prin costum și linia interpretării date lui Alexandru Potocean. Nimeni nu poate avea încredere în nimeni și toți se feresc de toți, într-o societate în care primii trădători sunt chiar cârmuitorii. Așa se face că Polonius, intrigantul notoriu și manipulatorul învederat de Shakespeare cu misiuni secrete, apare ca un funcționar „onest”, un executant fără inițiativă, căci aceasta e în altă parte. Paul Chiribuță îl portretizează în această nouă înfățișare în mod inspirat, livrând un personaj de-a dreptul tragic. Regele Claudiu înfățișat exact de Mircea Rusu e poate singurul care nu-și schimbă nici pielea, nici năravul, afișând poate mai apăsat prostia și grobianismul. Păstrând trama polițistă a paternului piesei, spectacolul insistă evident pe slăbiciunile umane și subliniază, ca noutate, defetismul lui Hamlet care, refuzând să preia coroana regatului, creează condițiile unei dictaturi (să fie aici oare vorba despre fuga de răspundere a noii generații?). Marius Manole, prin interpretarea sa nuanțată, sugerează emoționant o anumită derută a personajului, care abandonând lupta, în final, se sinucide. Nici Ofelia nu e mai îndrăzneață și, nereușind să țină piept manipulărilor, dar nici să le urmeze, e îndepărtată brutal. Indecizia personajului e subliniată de acest al doilea travesti la care apelează regizorul distribuindu-l în rol pe actorul Lari Georgescu care, prin costum, machiaj și joc, sporește confuzia. Speculații privindu-l pe regele mort (trădându-și esența mincinoasă încă de la primele apariții prin interpretarea lui Marius Bodochi), demascat de autor ca nefiind tatăl natural al lui Hamlet, adâncesc suspiciunile privind șansa adevărului într-o lume în care nimeni nu este ce pare a fi, făcând să domine neîncrederea. La urma urmelor, nu e aceasta sursa neînțelegerilor, a dramelor din lumea contemporană? Recitind în această cheie Hamlet, Radu F. Alexandru își justifică demersul, punând sub lupă însăși societatea contemporană considerată pe bună dreptate coruptă și amorală. Luându-și drept aliat pentru demonstrația sa un personaj și o piesă celebre, precum și pe Silviu Purcărete, regizorul-etalon, pasionat de jocul măștilor (recentul Macbeth de la Teatrul Maghiar din Cluj – un alt exemplu), spectacolul ar vrea să trezească și să zguduie conștiințele omului modern, nepăsător. Austeritatea montării, bazată pe performanța scenografiei lui Dragoș Buhagiar, care urmărește aplicat fluxul ideilor, marcând prin decupaje studiate și milimetric executate mesajul, jocul precis, sobru, aproape demonstrativ al actorilor, comentariul muzical dramatic semnat de Vasile Șirli ne fac să considerăm această recentă premieră a Teatrului Național din București o izbândă a teatrului contemporan de artă. Scene și cadre memorabile, precum disecția cadavrului (o cursă de șoareci altfel) în căutarea mobilului crimei sau deschiderea hăului scenei pentru a-l aduce în toată micimea lui în lumină pe mincinosul rege mort, cada de unde iese Claudiu în budoarul unde se răsfață grotesc Gertrude, tangoul tatonărilor dintre Hamlet și Horatio sunt argumente artistice pe care spectacolul le aduce în favoarea unei demonstrații despre puterea care corupe și diseminează minciuna până în cele mai adânci straturi ale societății. Un avertisment de care e mereu nevoie. //
