Forța microfonului

Când a ales să monteze piesa Radio (la origini „Talk Radio”), de Eric Bogosian, actor, autor american al anilor ‘80, interpret al unui cunoscut film de Oliver Stone după scenariul adaptat de autorul însuși, regizorul Bobi Pricop a țintit bine, cu oportunitate, în multe direcții impuse de realitate. Dincolo de datele conjuncturale ale momentului când a fost scrisă, despre care ne relatează pe larg programul spectacolului, și, în afara orientărilor de stânga ale autorului, anacronice și perimate în secolul ultraliberalismului globalizat, piesa aceasta se potrivește azi mai ales temei preocupante privind rolul și importanța rețelelor media. Media audiovizuale, în special, extinse ca mod de manifestare datorită noilor tehnologii și, ca fond, prin efectul de contaminare. De fapt, talk show-urile care sunt în centrul atenției autorului american sunt în vogă nu doar peste ocean, ci și la noi, unde consumă timpul atâtor ascultători și privitori amatori de această superficială ținere de vorbă. Cei care au prins șpilul sociologic al chestiunii, specialiști în psihologia maselor, speculează fenomenul în sensul capacității de manipulare a acestor mijloace pretinse de informare în masă, cu atât mai mult cu cât, în aceste dialoguri la distanță, se creează adeseori o plasă cu multe ochiuri printre care scapă informația însăși.

Dar mai e ceva. Acea iluzie de libertate care pentru noi, cei din Est, care am trăit anii cenzurii în care omul de la microfon venea cu foile verificate în cabina de emisie și când emisiunile în direct nu existau de fapt. Nici azi și nicăieri în lume însă, această libertate nu poate fi totală pentru că, în spatele fiecărui om de la microfon sau din fața camerelor de luat vederi, care conduce un asemenea talk show, e un patron care are interese comerciale și orientări politice de care ține cu dinții.

Ce e real în capacitatea de iluzionare, pe care o au aceste dialoguri on air între oameni aflați la distanță în mediile lor naturale, rămâne însă un fel de regăsire de sine prin intermediul acelui miraj al socializării, o aparență de comunicare care-i scapă pe unii, tot aparent, de singurătate. Aceasta e partea umană frumoasă a talk show-urilor și, de aceea, genul are nevoie ca la capătul firului care lansează provocarea la confesiune să fie un personaj charismatic, un magician învăluit în misterul nopții.

Asemenea personaje au existat și mai există în realitate, iar cel creat de Eric Bogosian, având și el modele în realitate, e unul în care autorul a încercat să pună ceva din problemele enumerate mai sus.

Între acestea, bineînțeles, și curajul pentru că omul său, acest Barry Champlain, așteptat de miile de convorbitori în fiecare seară, vorbește cu interlocutorii săi despre lucruri serioase, teme ale zilei sub aparența unei lejerități a discuției care provoacă la sinceritate. Evident el mai încalcă și linia roșie, stârnind panică printre șefi, dar ratingul e suveran, emisi­unea lui ajungând să fie preferată la nivel național. E momentul în care în bula prietenilor acestui facebook avant la lettre se intersectează un patron și exigențele sale pe care originalul Champlain le înghite precum nelipsitul whisky. Cum și această providențială voce capabilă să adune atâția fani e într-un fel de criză, e dezabuat, și, cu un acut sentiment al inutilității, întâlnirea dintre el și ascultători în seara pe care o surprinde piesa devine tensionată. Este, va deveni o seară capitală în care destinul lui se va tranșa, ca și al multora dintre ascultătorii care intervin cu poveștile lor reale sau inventate dintr-un prea mare gol sufletesc. Punctul culminant se obține în clipa în care autorul îl aduce în scenă pe un vorbitor nevăzut, extravagant cu care Barry Champlain acceptă o confruntare corp la corp. Drama se adâncește în conștiința mult prea responsabilului om de radio care realizează, poate, cât de fragilă e construcția sa mentală cu privire la lumea în care trăiește. În același sens al adevărului, trebuie să abordeze și conflictul pe marginea originii sale semite, ținând piept, în direct, unui fanatic care-i va veni, de alt­fel, de hac cu un glonț în barul alăturat, la sfârșitul programului.

Încărcat sufletește cu atâtea povești de viață ale celor care-l caută la telefon, dar și cu cele personale, acest om banal, zis de radio, ajunge să fie oglinda unei societăți și a problemelor acesteia: de la singurătate și suicid la șomaj și sărăcie, de la droguri la intoleranță etnică și libertate a opiniei.

Dotat cu discernământ și o responsabilitate care-i moderează curajul cum ar trebui să fie orice realizator de astfel de talk show-uri, personajul lui Eric Bogosian e bine-venit în orice dezbatere despre importanța și rolul mediei. De unde și oportunitatea spectacolului realizat de Bobi Pricop la Teatrul Național din Craiova cu o echipă redutabilă, în frunte cu Sorin Leoveanu, interpretul lui Champlain-Bogosian, care domină scena nu doar fiindcă e prezent tot timpul la masa cu microfoane, ci pentru că emană farmec, empatie, un halou cu reverberații, deschizând, cu mâna pe butoane imaginare, ferestre spre lume. Fotografia lui Bobi Pricop, care circulă pe internet și în care regizorul poartă bluzonul cu glugă al interpretului său, e un semn că regizorul s-a identificat cu actorul într-atât, încât gândesc și arată la fel. Prin Leoveanu, spectacolul amplifică criza personală a leader-ului pe care o îneacă în alcool, neputincios în fața dramelor vieții celorlalți și a problemelor sale de conștiință, păstrând suspansul finalului tragic, când glonțul pune capăt unei vieți dedicate în fond celorlalți, într-o Americă a violențelor rasiale. Champlain- Leoveanu ține în mână interesul pentru spectacol, în ciuda staticii mișcării și a economiei de mijloace. Fără să se ridice de la masa sa cu microfoane, el reușește să capteze interesul creând concretețea acelui fluid uman de dincolo de vocile care îl asaltează și emoționează în cele din urmă, cuprinzând treptat scena. Regizorul antrenează, în acest peisaj de personaje nevăzute, actori importanți ai teatrului care, spre cinstea lor, susțin reușita producției. Dintre aceștia, se detașează Vlad Udrescu, singura voce care se arată, invitat fiind în studio, o prezență excentrică pe care interpretul o proiectează cu bună măsură artistică într-un moment crucial al spectacolului. În jurul micului studio al vedetei de radio e creată, apoi, prin decorul lui Nicola Toromanov, care împarte scena în trei spații. o realitate de context, menită să explice mai bine lumea în care ne aflăm, personaje episodice care ve­ghează fie din regia de emisie, fie din barul de alături la soarta curajosului om de radio. Din păcate, instalația de sunet din camera destinată regiei de emisie funcționează prost, ceea ce face ca personajele care se agită pe acolo să fie de multe ori neînțelese. Era poate important ca o confruntare cu șeful care-l folosește pe Champlain pentru propria avansare să fie mai bine evidențiată.

Nici actorul respectiv, Marian Politic, nu contribuie la acest lucru. Nici acțiunile din spațiul destinat să reprezinte barul învecinat, unde eroul își va afla sfârșitul, nu sunt bine coordonate, figurația fiind haotică și, adeseori, perturbatoare pentru restul spectacolului. Rămâne să apreciem efectul petei de sânge de pe geamul exterior care e și ultima imagine... însângerată a spectacolului.

Prin prezența muzicianului Eduard Gabia, a cărui muzică compusă live punctează sincron tensiunile din spectacol, avem o creație de echipă bine și omogen condusă de tânărul regizor Bobi Pricop, care aduce, în teatrul craiovean, un impuls spre inovație și implicare în teme sociale majore ale societății contemporane. //

Radio, Vlad-Udrescu Foto: Cătălin Cârneanu